de „Christine”

Personalităţile multiple

Am vise vii şi grafice aproape în fiecare noapte. În trecut erau infernale.

Am învăţat că alterii se exprimă prin coşmaruri, vise şi „coşmaruri în timpul zilei” (un cu totul alt subiect). În timp ce dormi, alterii se simt în siguranţă ca să se mişte şi să simtă. Unul dintre modurile în care simt ei este prin vise. Mi-am făcut partea mea de umblat în somn şi de rearanjare a lucrurilor în somn, dar dacă nu dormi singur, alterii s-ar putea să nu se simtă destul de în siguranţă ca să se mişte fizic, dar tot se vor exprima prin sentimente şi vise.

Uneori visele sunt imagini grafice a ceea ce s-a întâmplat exact în trecutul alterului – destul de posibil, evenimente despre care tu nu ştii nimic, deoarece el te-a protejat de ele, iar acum aţi ajuns amândoi la stadiul în care secretul nu ar mai trebui păstrat faţă de tine. În alte vise, evenimentele concrete prezentate nu s-au întâmplat niciodată în viaţa alterului, dar visele exprimă dileme şi emoţii care prezintă o mare semnificaţie pentru alteri. Elementul cel mai important cu privire la orice fel de vis este că el comunică lucruri care îl chinuiesc profund pe alter, iar încercarea de a le purta singur a devenit prea mare pentru alter şi nu mai este necesară. Alterul are nevoie de suportul tău, şi probabil, de suportul altor părţi ale tale, de asemenea, iar tu ai mult de oferit în ceea ce priveşte o ureche care ascultă, empatia şi înţelepciunea.

Deseori în visele mele sunt într-o situaţie în care nu pot câştiga. Dacă fac un lucru, voi suferi; dacă fac un alt lucru, voi suferi. Este exact cum mă simt cu o anumită rudă. Am observat un adevărat ghimpe în aceste vise, chiar după ce vorbesc cu acea persoană.

Din puţinele cărţi pe care le am despre vise, am văzut că foarte adesea visele reflectă emoţii pe care părem să nu le putem exprima, sau care au nevoie de exprimare continuă.

Visele joacă un rol uriaş în Biblie şi în multe alte culturi. Ginghis Han a început cucerirea întregii lumi bazându-se pe un vis!

Am descoperit că uneori, în vise, alterii mei nu visează, ci se exprimă deliberat prin ele, spunând de poveşti. În alte câteva ocazii, ei intervin în visele reale şi le schimbă finalul, astfel încât el se termină mai degrabă victorios, decât dezastruos.

Când este vorba de a face deosebire între demoni şi alteri, eu găsesc că este destul de simplu. Demonii sunt voci din exterior. Au stat la capătul patului meu şi au făcut să-mi îngheţe sângele în vine. Când îi văd, arată ca o imagine fantomatică, mai curând ca umbrele din povestea/filmul Stăpânul inelelor. Există o puternică prezenţă a morţii şi terorii. De obicei, prezenţa rece ca gheaţa a demonilor nu este legată de un vis. O prezenţă rece ca gheaţa imediat după un vis este adesea doar un răspuns emoţional la vis. Cred că este important să facem deosebire între vocile/prezenţele dinăuntru şi din afară.

Rugăciunea în Duhul sau afirmarea autorităţii tale în Hristos vor alunga demonii, dar Dumnezeu nu îţi va alunga sentimentele. Este treaba ta să te împaci cu sentimentele. Dumnezeu nu ţi Se va impune niciodată, dar tânjeşte să te ajute şi o va face, dacă Îl laşi.

Suport personalizat: Grantley Morris: healing@net-burst.net (numai în engleză)

[Grantley Morris, Dreams, Nightmares & Dissociative Identity Disorder. Copyright © 2011 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Mărturia unui insider

Ajutor folositor pentru gazde şi alţi alteri

de Grantley Morris

Grantley Morris

Următoarele sunt scrise de către ceea ce este cunoscut drept un alter sau insider – una dintre personalităţile multiple ale unui bărbat care a suferit din pruncie un abuz fizic şi sexual sever. Iniţial el a scris aceasta pentru a ajuta o supravieţuitoare a Abuzului Satanic Ritualic, care încerca să accepte că are alteri. Ce a scris el a fost atât de bun, încât am obţinut permisiunea lui să împărtăşesc lumii. I-am cerut de asemenea să adauge mai multe detalii la mărturia lui. Am acţionat ca scriitor din umbră, dar în mare parte sunt cuvintele lui.

Termenul „gazdă” se referă la personalitatea care controlează pe cineva cu tulburare de personalitate multiplă, mai des decât celelalte personalităţi.

Grantley Morris

„Am fost formată când eram violată în grup într-o baie, la vârsta de şaptesprezece ani. Am crezut că probabil am meritat ce am suferit, fiindcă parte din atac a fost plăcut.

Cu doar câteva luni în urmă, am ieşit din nou la suprafaţă. Am fost şocată să descopăr că în loc să am corpul unei fete slabe de şaptesprezece ani, de 61 kg, m-am trezit în corpul unei persoane cu adevărat bătrâne (în vârstă de patruzeci şi trei ani), de 135 kg! Şi ca şi cum aceasta nu ar fi suficient de consternant, este un corp de bărbat! Eram sigură că sunt o femeie tânără. Îmi dădusem un nume de femeie. Am încercat să-i spun gazdei mele să mă lase să cumpăr haine de femei şi să mă lase să umblu pe afară aşa. A fost înnebunit. Chiar nu am putut înţelege de ce nu mă lăsa. Eram fată. Chiar şi gazda mea mă vedea ca pe o fată, în interior, când se uita la mine, fiindcă aşa mă arătam lui.

Gazda mea obişnuia să mă ducă în baie şi să mă pună să mă uit în oglindă. Era ciudat. Ce vedeam şi simţeam în minte, nu era deloc ce era în oglindă. Mă atingeam şi încercam să-mi simt sânii, şi nu erau acolo. Asta chiar mă înnebunea.

Eram sigură că eram în corpul greşit. Era incredibil de confuz. Uram acel corp. Vroisem să fiu pe scenă şi să-i fac pe bărbaţi să se uite la mine.

Nu m-am descurcat deloc bine. Pedepseam corpul, gândind că era pur şi simplu greşit. Era cu adevărat înspăimântător. Le-a luat ceva timp gazdei mele şi alterului unei prietene şi lui Grantley, ca să mă ajute cu asta. Ei toţi îmi spuneau că eram cu adevărat bărbat şi că doar simţeam că sunt femeie.

Frustrarea şi consternarea de a avea un corp care era de gen greşit şi de o greutate şi vârstă complet greşite, erau doar o părticică din problemele mele. Mă durea foarte tare. Îmi era întotdeauna teamă că voi fi violată din nou şi eram plină de durere. Îl uram pe Dumnezeu şi eram mânioasă cu furie pe El. Am crezut că mă va viola, răni şi respinge, la fel cum au făcut-o alţi oameni. Asta făcea să-mi fie foarte teamă.

Isus îmi apărea. Strigam la El şi chiar Îl înjuram, spunându-I să plece de la mine. El doar stătea acolo. Nu a strigat înapoi la mine, nici nu a încercat să mă atingă sau să mă rănească. Convinsă că va sfârşi prin a mă răni şi a mă respinge, am vrut să depăşesc impasul. Îi spuneam cum ar trebui să mă urască şi să mă folosească precum pe o curvă. Apoi începeam să mă lovesc, iar şi iar.

Îmi făceam lucruri îngrozitoare, iar ori de câte ori Dumnezeu mă oprea să mă rănesc, Îl înjuram pentru că mă oprea. Întotdeauna durându-mă, vroiam ca El să mă omoare. I-am spus că este un mincinos, ori de câte ori a arătat că mă iubeşte. Pentru mine, dragostea însemna să fiu folosită ca o curvă.

Odată, când îmi era atât de teamă de Isus încât am vrut să mă ascund de El, I-am spus să plece. Ştiţi ce s-a întâmplat? A făcut-o! Apoi a venit un demon. Panicată, i-am spus repede lui Isus că îmi părea aşa de rău, şi I-am cerut să Se întoarcă şi să nu plece.

Alice este o prietenă de-a mea care are alteri. Locuieşte în alt stat, dar ne scriem adesea e-mail-uri, iar uneori ne telefonăm. După ce i-am spus unuia din alterii ei că am fost violată, am început să mă simt diferit. Când păstrezi lucrurile secrete, ele par mult mai înspăimântătoare şi mai ruşinoase decât sunt de fapt. Crezusem lucrurile degradante pe care abuzatorii mei le spuseseră despre mine şi am crezut că meritam ceea ce îmi făcuseră, dar cu ajutorul acestui alter, încet, a devenit clar că ce spuseseră şi făcuseră ei era rău şi greşit. Acelaşi fel de oameni L-au bătut pe Isus până ce sângele a curs în jos pe El şi s-a făcut băltoacă pe pământ la picioarele Lui. L-au dezbrăcat, I-au pus spini pe cap şi L-au atârnat pe cruce până a murit.

Alterul lui Alice m-a ajutat să văd că Isus nu avea să-mi facă rău, că El nu era ca abuzatorii şi violatorii care m-au rănit în trecut. Ea a spus că Isus a suferit pentru noi, ca să poată lua în propriul Lui corp durerea noastră, rănirea şi orice lucru greşit pe care l-am făcut vreodată. Suferind atât de mult, El ştie exact cum mă simt, şi chiar mai mult. El a fost acolo.

Totuşi, gândul că Isus vrea să-mi îndepărteze durerea m-a speriat. Am crezut că existam numai ca să port durerea, deci îmi era teamă că voi dispărea, dacă Isus lua durerea. Şi chiar fără acel gând, eram îngrozită să fiu lângă Isus. Cum putea El iubi o lepădătură murdară ca mine? Nu ştia că aveam toată acea murdărie pe mine de la viol? Era ca şi cum gunoiul era încă pe mine din punct de vedere fizic, exact cum a fost imediat după viol. Încercam să-l curăţ, dar nu se ducea.

Alterul lui Alice mi-a spus că lui Isus nu-I păsa dacă veneam la el cu sutien sau boxeri. Ea îmi spunea la telefon că Isus a murit pentru durerile mele şi că era blând şi nu mă va atinge, dacă nu voi vrea eu să o facă.

Unul dintre ceilalţi alteri cu care împart corpul, a ajutat şi el. Îl numim Doisprezece, fiindcă avea doisprezece ani când a fost format. El mi-a şoptit la ureche despre dragostea lui Isus. Mi-a spus cât de mult l-a iubit Isus. A spus cât de blând este Isus şi că nu era nevoie să mă tem de El. Chiar nu vroiam să aud despre Isus, dar tânjeam după acel fel de dragoste. Fiindcă Doisprezece este un alter, l-am crezut.

Adevăratul meu punct de cotitură totuşi a venit când am decis să-L fac pe Isus, Domnul meu. Vroisem deja să mor, dar acum am decis că vroiam să trăiesc, dar nu vroiam să continue chinul amintirilor corpului. Era ca şi cum eram violată iar şi iar. Era atât de dureros. În timp ce eram la telefon cu alterul lui Alice, I-am cerut lui Isus să fie Domnul meu. Şi ştiţi ce? Isus a îndepărtat acea amintire a corpului. El a devenit Alterul meu, luându-mi durerea, la fel cum a luat păcatul meu pe cruce.

Ajunsesem să exist ca alter, ca să iau durerea gazdei mele şi să o port pentru ea. Isus totuşi a venit ca să ia durerea mea. El a murit pentru bunăstarea mea, aşa cum se spune în Isaia 53, şi ca să poarte suferinţele mele.

Cedarea faţă de Isus – Cel de care m-am temut mult – şi faptul că L-am lăsat să-mi poarte durerea, mi-au dat în cele din urmă libertatea. Amintirile corpului au încetat, şi la fel şi faptul de a mă simţi ca o femeie care este violată.

Ori de câte ori am alte amintiri, strig imediat la Isus şi le arunc la cruce, iar apoi găsesc pacea. El a murit ca să-mi poarte durerea, deci de ce ar trebui să o mai port eu? Vreau să trăiesc! Vreau să fiu vie!”

Deşi ceea ce urmează este un cuvânt personal pentru o femeie care a suferit Abuz Satanic Ritualic, este un cuvânt pătrunzător. – Grantley

„Dragă prietenă cu alteri, îmi pare rău că a trebuit să înduri tot ce ai suferit. M-am rugat pentru tine şi voi continua să o fac. Aşa au făcut şi gazda mea şi Şase (un alt alter drăguţ, care împarte corpul cu mine). Şase Îl iubeşte pur şi simplu pe Dumnezeu şi ştie că Dumnezeu este Tăticul lui, care este perfect şi nu îi va face niciodată rău. Este bine să îl ai pe Şase de partea ta când te rogi. Nu vrea niciodată să se oprească. Pur şi simplu iubeşte să discute cu Isus.

Alterii pot cu adevărat să simtă că vor să moară, dar realmente vrem să trăim. Vrem ca gazda noastră să trăiască, altfel nu am fi purtat durerea. Isus vrea ca noi să trăim, altfel nu ar fi murit ca să poarte durerea noastră. El mă iubeşte, iar dragostea lui este atât de blândă şi gingaşă. De ce aş purta durerea, când El a murit deja pentru ea? Îmi place să fiu liberă de durere!

La fel ca mine, alterii vor să trăiască, indiferent ce îţi spun ţie. Numai că ei încă nu ştiu altceva. Dar tu îi vei învăţa. Isus va coborî şi va fi tandru cu ei.

Fie ca Dumnezeul oricărei mângâieri să te mângâie în tot necazul tău. Fie ca pacea Lui, care întrece orice pricepere, să fie paza ta pentru totdeauna. Tu şi alterii tăi să găsiţi vindecare şi odihnă în El, şi numai în El.

Dumnezeule Tată,

Coboară cu atingerea Ta vindecătoare şi atinge toţi alterii minunaţi pe care îi are prietena mea. Ştim că Tu iubeşti alterii şi Îţi mulţumim pentru asta. Tu nu ne alungi. Fie ca alterii prietenei mele să ştie aceasta, cu o asigurare profundă. Tăticule, mângâie-i şi menţine-i. Fie ca faţa Ta să strălucească peste ei. Fii adevăratul lor Consilier şi Vindecător. Slujeşte-le în moduri în care numai Tu poţi. Te rog îndepărtează-le teama şi lasă-i să vadă că dragostea Ta este cu adevărat şi cu totul uimitoare. Te iubim, Tăticule. În Isus venim.”

Este important să ajuţi alterii să se simtă în siguranţă. Nu numai că acesta le va micşora durerea, dar cu cât se vor simţi mai în siguranţă, cu atât mai multe secrete vor împărtăşi, ca să poată găsi vindecare.

Unul din lucrurile care am descoperit că sunt foarte folositoare, este să vorbesc cu alţi oameni şi cu alţi alteri, ca să nu mă simt aşa de izolată. Pe de altă parte, unii dintre alterii care locuiesc în acelaşi corp cu mine, obişnuiau să se uite la Grantley ca să-i vindece. Este o gândire toxică. Un prieten bun sau un consilier bun pot să ajute mult, dar vindecarea vine de la Isus. Dumnezeu nu va împărţi gloria Lui cu un altul. Isus este Cel care vindecă, şi numai El. Isus este Cel care a plătit ca să ia durerea alterilor şi a gazdelor, nimeni altcineva. Consilierii buni sunt fraţi şi surori care, ca noi ceilalţi, încă cresc în Hristos. Putem învăţa de la ei, dar harul şi tăria vin numai din mâna Tatălui nostru iubitor.

În cele din urmă, aş vrea să le pun o întrebare tuturor acelora care cred că alterii sunt demoni. Chiar şi gazda mea obişnuia să gândească în felul acesta despre mine. Asemenea acuzaţii sunt devastatoare. Iubeşte Isus demonii? Slujeşte Isus demonilor şi le vorbeşte? Vindecă Isus demonii? Nu!!!!! NU!!!!! NU!!!!! Îl numesc demonii pe Isus Hristos, Domnul lor? Niciodată! Ei Îl urăsc pe Isus. Isus face un singur lucru cu demonii: îi alungă. Se luptă cu ei. Dar ne iubeşte cu tandreţe şi delicateţe pe noi, alterii. Ne aduce viaţa. El este Alterul alterului, precum spunea prietena mea.”

Suport personalizat: Grantley Morris: healing@net-burst.net (numai în engleză)

[Grantley Morris, I Thought I Was The Opposite Sex! Copyright © 2007 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru a cunoaşte un alt alter al lui Jake, clic aici. Iar pentru o altă mărturie a lui Jake, clic aici.]

Ajutor pentru creştinii care doresc să fie de sex opus sau vor chiar o operaţie de schimbare de sex

de Grantley Morris

Grantley Morris

Aproape de la naştere, Jake a suferit un abuz fizic şi sexual atât de sever, încât mintea lui s-a fragmentat în ceea ce uneori se numeşte „personalităţi multiple”. Aceasta nu este atât de ciudat cum aţi putea crede la prima vedere. Este un mecanism disperat de a face faţă unei situaţii, folosit în primul rând de copiii neobişnuit de inteligenţi şi/sau creativi, cărora li s-a impus o situaţie mintală intolerabilă. Fracturarea poate apoi continua la vârsta adultă, persoana fiind destul de sănătoasă mintal, dar suferind o durere interioară considerabilă, până ce găseşte vindecarea.

Unele dintre „personalităţile” lui Jake (eu, împreună cu mulţi alţii, prefer să le numesc „părţi”) ştiau că sunt masculine, dar câteva erau convinse că sunt feminine. Aceasta parţial fiindcă unele părţi ale lui simţeau că el ar fi fost mai în siguranţă ca fată – ar fi fost mai puţin probabil să fi suferit un abuz atât de sever – dar un alt factor a fost natura specifică a abuzului pe care l-a suferit. Adesea, era numit în mod peiorativ fată, în timp ce era violat. Mai mult, cel puţin o dată, a fost înspăimântător de sigur că tatăl lui era pe cale să-i taie organele genitale, iar cel puţin o parte fragmentată a lui a apărut din chinul de a crede că tăierea avusese de fapt loc şi că era emasculat.

Totuşi, o altă parte, posibil de vârstă mai mică, a scris:

„Eu teamă de tati. Mă urăşte. Mă face să sângerez. Nu vreau să fiu băiat. Eu o fată uneori, pentru că el drăguţ cu Lucy şi nu o răneşte niciodată. El a spus, ea prinţesa lui. Şi Carol îi place, dar eu prea rău… Eu vreau să mă înjunghii acolo. Atunci nimeni nu ne va răni. Eu vreau să-mi tai cocoşelul, atunci lui tati îi va plăcea de noi.”

[Grantley Morris, Part of Me Believed I Was the Opposite Sex. Extras din Help for Christians Who Wish They Were the Opposite Sex Or Even Want a Sex Change Operation. Copyright © 2008 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru a cunoaşte alţi alteri ai lui Jake, clic aici. Iar pentru o altă mărturie a lui Jake, clic aici.]

Tulburarea de identitate disociativă NU este demonică

de Grantley Morris

Grantley Morris

Enorm de mult rău, din punct de vedere psihologic şi spiritual, a fost pricinuit oamenilor de către creştini bine intenţionaţi, dar care au greşit în mod tragic, confundând tulburarea de personalitate multiplă (cunoscută acum ca tulburare de identitate disociativă) cu activitatea demonică. Rezultatul este ca cel al unui chirurg care gândeşte extaziat că face minuni, amputând piciorul pacientului greşit. De fapt, vom vedea că, într-un sens, este chiar mai periculos.

Cu foarte mulţi ani în urmă, profesioniştii au respins în mod universal termenul confuz „tulburare de personalitate multiplă”, înlocuindu-l cu termenul „tulburare de identitate disociativă”. Termenul înlocuit a rămas în mintea oamenilor obişnuiţi, fiindcă este mai uşor de amintit. Ceea ce face referinţa la „personalităţile multiple” atât de confuză totuşi este că instantaneu, ea influenţează pe oricine nu este familiar cu adevărata natură a stării, să se gândească la demoni.

Dacă cineva ar avea înăuntrul său alte personalităţi decât ale sale, acele entităţi cu siguranţă ar fi demoni. Dar tulburarea de identitate disociativă nu are nimic de-a face cu entităţile străine. Cele ce au fost numite „personalităţi” sunt doar manifestări diferite ale aceleiaşi persoane, cu un grad diferit de conştienţă, mai exact la fel cum o persoană care doarme are un grad diferit de conştienţă faţă de când este trează, sau la fel cum o persoană „pierdută” într-un film captivant se află într-o stare mintală diferită de starea când este foarte conştientă de împrejurimile sale imediate. Privit din alt unghi, oamenii manifestă o „personalitate” distinct diferită când comunică cu un copilaş, decât când vorbesc cu şeful lor, şi din nou diferită, când se relaxează cu un amic. Circumstanţe diferite ne fac să trecem la un mod diferit de a vorbi şi de a ne comporta. Aceste diferenţe, bineînţeles, nu au nimic de-a face cu demonicul. La fel este cu starea, în mod obişnuit greşit înţeleasă, cunoscută anterior ca tulburare de personalitate multiplă.

Putem înţelege că cineva care suferă ceva atât de oribil, nu poate face faţă gândului la acel lucru, iar mintea îl împinge atât de eficace din conştiinţa lui, încât nu şi-l mai poate aminti. Ce se întâmplă totuşi cu copiii mici, a căror minte dă astfel înapoi în faţa a ceea ce au suferit, încât au nevoie cu disperare să suprime amintirea, dar nu pot să facă aşa, din cauză că trauma se repetă des, amintindu-le astfel, în mod repetat, de oroare?

Vorbim în mod obişnuit de „copilul interior” sau de „subconştient”. La unele victime ale traumei repetate în copilărie (precum abuzul sever al copilului), aceste părţi ale creierului uman, care apar în mod natural, devin atât de puternice încât acţionează ca şi cum ar fi o parte uşor diferită a aceleiaşi persoane, adesea diferenţiată prin „vârstă” şi conştienţă. Acest mecanism natural de apărare îi permite copilului să aibă o mică întrerupere în situaţia de a fi nevoit să fie continuu chinuit de cunoştinţa că a suferit inimaginabilul şi că este probabil ca oribilele evenimente să se întâmple din nou. Este o încercare disperată de a-şi menţine sănătatea psihică în mijlocul suferinţei de negrăit, dând posibilitatea unei părţi a sale să trăiască în negare, astfel încât acea parte a sa să poată şchiopăta prin viaţă, liberă de cunoştinţa conştientă a durerii lui interioare, în timp ce alte părţi ale minţii lui continuă să meargă împleticindu-se, în agonie nerezolvată, din cauza a ceea ce a suferit.

Se crede în mod obişnuit că această reacţie la trauma severă începe doar la copiii mici, dar odată ce mintea descoperă acest mod de a face faţă, el poate deveni un răspuns automat, care continuă la vârsta adultă. Unele părţi ale conştiinţei lor, care s-au format ca să facă faţă ororilor de negrăit, se poate să-şi fi luat nume care sună demonic, precum „Durere” sau „Răul”. Primul tip de nume reflectă agonia curentă a acelei părţi a conştiinţei lor. Al doilea tip reflectă faptul că copiii mici îi cred pe abuzatorii adulţi, care în mod obişnuit încearcă să-şi zdrobească victimele, etichetându-le ca rele şi aşa mai departe.

Tulburarea de identitate disociativă nu este vreo teorie visată de necreştini, precum psihologii seculari, care nu sunt conştienţi de realitatea lumii spirituale. Eu încerc să urmez exemplu lui Isus, care a spus că a făcut numai acele lucruri pe care L-a văzut pe Tatăl făcându-le (Ioan 5:19, 30). În interacţiunea mea profundă, personală cu mulţi creştini care au personalităţi multiple, L-am recunoscut frecvent pe Domnul Isus, revelându-Se în moduri puternice, iubitoare, diferitelor „personalităţi” (adesea numite alteri sau insideri) din oameni. I-am văzut adesea acceptând puterea crucii şi fiind eliberaţi de vină şi ruşine, deoarece numai Isus poate face vindecări remarcabile. Am avut de asemenea relaţii apropiate cu oameni cu personalităţi multiple care aveau demoni. Bineînţeles, spiritelor rele a trebuit să li se poruncească să plece în Numele lui Isus, dar alterii oamenilor („personalităţile”) erau foarte diferiţi (diferite), chiar dacă asemănarea de suprafaţă putea cu uşurinţă să păcălească o persoană neexperimentată.

Cei mai mulţi oameni cu tulburare de identitate disociativă au făcut tot ce au putut ca să-şi dispreţuiască şi să-şi suprime alterii, lăsând acea parte din ei nu numai nevindecată de intensa durere interioară, dar şi ruptă de interacţiunea socială şi, chiar mai rău, ruptă de orice cunoaştere a Evangheliei pe care a dobândit-o persoana la o vârstă ulterioară. În consecinţă, în mod tipic alterii acţionează ca nişte necreştini amari, supăraţi, precum ar face-o oricine, dacă ar fi o victimă a violului, condamnată la ani de izolare solitară, dacă i s-ar nega cunoaşterea Evangheliei şi i s-ar spune până la spălarea creierului, că este iremediabil rău. Odată ce cineva are suficientă intuiţie pentru a le explica alterilor puterea crucii, ei se îndrăgostesc de Isus şi trec prin transformări frumoase care, bineînţeles, ar fi imposibile pentru demoni. Să fiu sincer, am întâlnit mulţi alteri a căror relaţie cu Isus este atât de reală şi de intimă, încât am descoperit că era greu să nu fiu invidios. Experienţa mea extinsă a confirmat, iar şi iar, că la fel ca toţi copiii răniţi, alterii sunt foarte dragi inimii lui Dumnezeu.

Noi creştinii vorbim adesea despre diferenţa uriaşă dintre cunoaşterea cu mintea despre Dumnezeu, şi cunoaşterea cu inima. Învăţând alterii despre Hristos, un transfer puternic de la cunoaşterea cu mintea, la cunoaşterea cu inima are loc în cineva cu tulburare de identitate disociativă. Beneficiile spirituale sunt enorme.

Abuzatorii copilului, în mod normal, fac tot ce pot ca să zdrobească stima de sine a victimelor. Aceasta întâmplându-se în anii de formare, este norma pentru oamenii cu personalităţi multiple să fie excesiv de fragili, ceea ce face să fie şi mai vătămător când prea zeloşii vânători de demonii încearcă să „alunge” o parte uriaşă a cine sunt ei. Să întăreşti imaginea de sine, deja periculos de falsă, a unui alter, declarându-l demonic, ar putea să fie picătura care umple paharul. Orice încercare de a scoate un alter va reuşi cel mult doar să-l facă pe alter să se ascundă şi mai adânc, dându-i gazdei o pace temporară, fiindcă persoana nu mai este conştientă cu privire la alter, dar făcând vindecarea de durerea interioară a persoanei, de vina falsă şi aşa mai departe, imposibilă (afară doar dacă vătămarea este cumva suprimată mai târziu). Ar putea rezulta chiar sinuciderea persoanei.

Chiar mai îngrozitor este că rezultatul probabil de a-l face pe un alter nu să iasă (ceea ce este imposibil), ci să se ascundă mai adânc, este acela de a-i da vânătorului înşelat de demoni, falsa impresie că a reuşit, încurajându-l să repete devastarea asupra altor oameni vulnerabili.

Aspectul esenţial

Ar fi destul de rău dacă stima ta de sine ar fi deja atât de zdruncinată de o copilărie oribilă, încât de-abia reuşeşti să lupţi cu impulsul de a te omorî, iar apoi cineva, dând impresia că este o autoritate infailibilă în asemenea chestiuni, s-ar pronunţa în mod greşit că ai un demon. Dar dacă cineva a cărui opinie, tu şi prietenii tăi o respectaţi profund, ar trece dincolo de aceasta şi ar face inimaginabilul, concluzionând cu încredere – şi probabil declarând în prezenţa tuturor prietenilor tăi – nu doar că ai un demon, ci că eşti un demon?

Vezi aceasta din perspectiva uneia dintre personalităţile pe care cineva încearcă în zadar să le exorcizeze. Fiecare personalitate are aceeaşi conştiinţă umană pe care o ai tu, şi sensibilităţi chiar şi mai mari. Poţi înţelege oroarea de a fi atât de vulnerabil, încât să fii efectiv în pericolul de a crede pe cineva, în care ai încredere ca autoritate spirituală, care s-a convins pe sine cu aroganţă, că nu eşti doar dezgustător şi periculos de rău, ci literalmente un demon? Încearcă să-ţi închipui cum ar fi nu numai ca o parte a fiinţei tale, nu doar preţioasă, dar esenţialmente indispensabilă, să fie tratată ca un demon, ci şi ca cineva să creadă în mod serios că eşti un demon – şi, prin deducţie, că nu eşti uman, ci iremediabil rău şi condamnat pentru eternitate.

Suport personalizat: Grantley Morris: healing@net-burst.net (numai în engleză)

[Grantley Morris, Multiple Personalities Are NOT Demons? Copyright © 2008, 2011 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Grantley Morris

Grantley Morris

Când oamenii suferă ceva atât de oribil, încât mintea lor dă înapoi şi numai gândindu-se la acel ceva, putem înţelege că mintea lor încearcă să suprime toate amintirile evenimentului. O simplă blocare a trecutului nu ar funcţiona totuşi dacă unei persoane i s-ar aminti continuu de traumă, de exemplu, dacă trauma ar fi repetată la fiecare câteva zile. Când trauma este continuă, mintea trebuie să folosească o abordare mai sofisticată pentru a-şi menţine sănătatea psihică, acordându-şi o amânare, pe cât posibil ori de câte ori trauma nu are loc. Mintea se divide astfel încât o parte din ea este menţinută în necunoştinţă de cauză cu privire la momentele rele. În acest fel, ori de câte ori momentele rele nu au loc, o parte din minte poate funcţiona fără să fie apăsată de conştienţa ororilor care s-au întâmplat ieri, şi fără să paralizeze de teamă că ororile s-ar putea repeta mâine.

Surse adiţionale de traumă pot cauza o mai mare fragmentare a minţii. Avantajul fragmentării este că îndatorirea debilitantă a minţii de a încerca să facă faţă în acelaşi timp cunoştinţei despre toate, este împărţită în bucăţi mai mici, deşi tot foarte fascinante. Nu numai amintirile sunt divizate, ci cu ele se divid şi alte abilităţi intelectuale. Unele abilităţi pot fi replicate în altă parte a creierului, la fel cum oamenii care scriu cu mâna dreaptă pot să-şi dezvolte ulterior partea creierului care le controlează mâna stângă, astfel încât pot să scrie cu mâna stângă aproape la fel de bine cum scriu cu mâna dreaptă. Totuşi, nu toate abilităţile sunt replicate. Unele părţi ale persoanei sfârşesc prin a avea abilităţi pe care alte părţi nu le au. Drept rezultat, oamenii cu tulburare de identitate disociativă sunt de obicei mai competenţi decât realizează, până devin pe deplin conştienţi de toate celelalte părţi ale lor.

Cunoscut anterior ca tulburarea de personalitate multiplă, termenul mai nou sună ca o bolboroseală, dar este de fapt mai semnificativ decât pare la prima vedere. Dacă ai suferi, ai putea să faci situaţia mai tolerabilă, căutând să uşurezi cunoaşterea despre starea ta curentă şi imaginându-ţi că ai fi undeva unde este plăcut. Aceasta se numeşte disociere şi deşi nu ar opri toată durerea, este probabil să te ajute cu adevărat. În loc să te gândeşti că eşti altundeva, o alternativă este să te gândeşti la tine însuţi ca fiind altcineva – cineva care nu este niciodată supus durerii respective. Ceea ce se numeşte luarea unei identităţi disociative. Ar deveni o alegere evidentă dacă, de exemplu, ai fi un copilaş ales pentru bătăi severe, din cauza a ceea ce eşti – copilul unui părinte abuziv.

Acest mecanism de a face faţă unei situaţii devine o tulburare – mai degrabă un dezavantaj decât un avantaj – dacă o parte din tine a ajuns să fie prinsă în capcană în starea disociativă şi nu s-ar putea întoarce la normalitate nici când circumstanţele externe ar deveni normale. Faptul că devii permanent deconectat de tine însuţi nu s-ar datora inadecvării din tine, ci severităţii şi naturii prelungite a traumei pe care ai suferit-o şi faptului că a început în anii tăi de formare.

Deconectarea continuă ar avea loc dacă, de exemplu, ai rămas prea speriat ca să-i îngădui să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat când erai în stare disociată. Să fii incapabil să accesezi amintiri neplăcute, din punct de vedere superficial, poate să pară dezirabil, dar este probabil că te va opri să te vindeci vreodată de amintirile respective. Cum ar putea cineva să rezolve o problemă la care refuză să se gândească? Să trăieşti în negare înseamnă să laşi o problemă să crească. Mai mult, nu numai că vei pierde accesul la anumite amintiri, dar vei pierde probabil şi abilităţile pe care le-ai dezvoltat în timp ce erai în acea stare, şi un anumit potenţial intelectual pe care îl are acea parte a ta. Deci să rămâi deconectat te-ar împiedica să fii pe deplin competent, aşa cum ai potenţialul să fii, şi te opreşte să accesezi întreaga măsură a capacităţii tale intelectuale.

Dacă ai tulburare de personalitate multiplă, vindecarea implică reconectarea cu acele părţi ale tale care au devenit deconectate de tine. Falsa vindecare are loc dacă o persoană este încă deconectată, dar presupune în mod eronat că nu lipseşte nimic, doar fiindcă a pierdut orice cunoştinţă despre părţile deconectate.

Când creierul unui copil creşte, devine tot mai rigid, iar abilitatea de a se compartimenta prin tulburarea de personalitate multiplă se pierde, dacă procesul nu este iniţiat până la aproximativ şapte ani. Totuşi, dacă cineva învaţă tehnica atunci când este mic, poate continua să-şi compartimenteze creierul mai târziu în viaţă.

Departe de a fi anormali, oamenii cu tulburare de personalitate multiplă, de la o vârstă fragedă, au descoperit o strategie mintală ingenioasă de a face faţă unor situaţii care sunt aproape dincolo de îndurarea omenească. Totuşi, ea este un răspuns de urgenţă la o situaţie extremă. Există dezavantaje semnificative în a rămâne fragmentat, precum inabilitatea de a apela la resursele tale intelectuale complete de a rezolva probleme şi inabilitatea de a te vindeca de traumă.

[Grantley Morris, Dissociative Identity Disorder (D.I.D.) Explained. Copyright © Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune.]