Harul extrem al lui Dumnezeu. Creştinul care a continuat să facă totul pentru a-L forţa pe Dumnezeu să-l respingă

Speranţă când te simţi de neiertat

de Grantley Morris

Grantley Morris

Grantley Morris

Despre această pagină:

Această mărturie este extremă. Puţini oameni vor înţelege de ce a acţionat Jake în felul în care a făcut-o. Aceasta fiindcă puţini oameni au suferit ca el şi au o experiență profundă, cum se cere pentru consiliere.

Deci deşi eu înţeleg, nu mă aştept ca mulţi cititori să priceapă de ce s-a comportat Jake cum a făcut-o în umblarea lui creştină, dar chiar mă aştept să fii mişcat de dovada dragostei lui Dumnezeu revelată în această mărturie.

Fac cunoscută povestea lui Jake nu din cauză că Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe Jake (ca şi cum L-aş insulta pe Dumnezeu, implicând că l-ar putea iubi pe Jake mai mult decât pe tine), ci o fac cunoscută fiindcă această mărturie Îl înfăţişează pe Dumnezeu, care te iubeşte în acelaşi mod și pe tine, cu tot ce are El.

Spre deosebire de poveştile cu zâne, oamenii reali au urcuşuri şi coborâşuri. Oamenii reali fac un mare progres, iar apoi cad din nou. Observatorii întâmplători nu pot înţelege de ce, de exemplu, mulţi foşti dependenţi, după ce se bucură de eliberare şi biruinţă, cad din nou în vechea robie. Ceea ce observatorii ar putea cunoaște numai dacă ar fi în pielea foştilor dependenţi este pofta obositoare pentru starea euforică provocată de drog. În cazul supravieţuitorilor abuzului precum Jake, există îndoieli obositoare, sâcâitoare despre dragostea lui Dumnezeu, teama intensă că Dumnezeu îi va respinge aşa cum au făcut mulţi alţii şi luptele interioare continue, istovitoare împotriva sentimentului de a fi depravaţi şi de neiubit. Precum curgerea continuă a torturii chinezeşti cu apă, precum roaderea continuă de către termite a bârnelor de suport ale unei clădiri, efectul cumulativ al şoaptelor maliţioase ale Înşelătorului este o provocare enormă pentru credinţa cuiva. Aceasta nu înseamnă că suntem forţaţi să renunţăm, dar explică de ce aceia care au fost răniţi profund cad, în mod tipic, iar şi iar, şi de ce continuă Dumnezeu să ierte iar şi iar.

Jake a trecut de 40 ani. Sunt în contact cu el în medie de câteva ori pe săptămână, de mai mult de un an. În acest timp am câştigat un respect profund pentru umblarea lui Jake cu Dumnezeu, chiar dacă în această perioadă Jake a avut lupte regulate, precum cea descrisă mai jos.

Deşi comportamentul lui Jake a fost neobişnuit, din experienţa mea vastă cu oamenii care sunt apăsaţi de vină, ştiu că ei au nevoie de mărturii excepţionale, fiindcă sunt tentaţi în mod inevitabil să creadă că sunt cei mai răi păcătoşi de pe planetă şi că practic toată lumea poate fi iertată, în afară de ei.

Grantley Morris

Fondatorul Net-burst şi autorul acestei pagini web.

Mărturia

Tatăl meu a ucis-o cu violenţă pe sora mea mai mare când era bebeluş. Detaliile au fost muşamalizate, iar mama a rămas cu el, deci au fost liberi să folosească abuzul sexual şi sadismul asupra mea. Vă voi scuti de detalii, dar aveţi nevoie de câteva informaţii ca să mă înţelegeţi.

Nu pot fi sigur cât de aproape de naştere eram când a început maltratarea mea, dar cu siguranţă era în plină desfăşurare când eram încă bebeluş. O soră care a supravieţuit îşi aminteşte că i s-a poruncit să cureţe sângele şi excrementele mele de pe pereţi, după un astfel de episod. Ea m-a văzut în pătuţ şi a crezut că eram mort.

Un exemplu al educării mele cu privire la toaletă consta în a striga la mine, în timp ce îmi murdăreau tot corpul cu propriile-mi excremente, inclusiv în gură. Alteori, îmi băgau capul cu forţa în toaletă, după ce mi-l umpleau cu murdărie. Eram sigur că aveau să mă înece. Multe dintre acele experienţe au fost atât de vătămătoare psihologic, încât ani de zile le-am reprimat amintirea. Reprimarea m-a oprit să înţeleg de ce atât de mult timp din viaţa mea creştină m-am dispreţuit întotdeauna şi am crezut chiar că, pentru Dumnezeu, duhneam.

În anii mei cei mai impresionabili şi după aceea, părinţii mei au continuat să insiste că meritam tratamentul pe care mi-l aplicau. Acea îndoctrinare din anii cei mai sensibili, m-a lăsat atât de tulburat, încât în viaţa mea de adult îmi provocam eu însumi un astfel de abuz, fără să înţeleg de ce, dar simţind că îl meritam.

Părinţii mei pretindeau că abuzul era pentru binele meu şi că era din cauză că mă iubeau. Aceasta m-a făcut să am o teamă profundă de dragoste – chiar de dragostea lui Dumnezeu. Desigur, din punct de vedere intelectual știam că dragostea lui Dumnezeu este perfectă și că nu este deloc ce am experimentat când eram copil, dar, așa cum oricine se teme de păianjenii și de șerpii inofensivi poate atesta, cunoașterea intelectuală nu risipește teama paralizantă.

Pe la jumătatea adolescenței, fusesem abuzat sexual de mama mea și de cel puțin opt bărbați. Eram dependent de pofta de orice fel. Eram implicat chiar și în ocult, cerând demonilor și spiritelor sexuale să facă sex cu mine. Am jurat să fiu întodeauna în control și să nu cedez niciodată față de nimeni, nici măcar față de Dumnezeu.

Cu toate acestea, la vârsta de 19 ani am avut o întâlnire reală cu Domnul Isus și L-am făcut Mântuitorul meu. Mă alăturasem armatei ca să învăț cum să ucid oameni. Foloseam pagini din Biblie ca să rulez hârtii pentru țigările de marijuana. Îl uram pe Dumnezeu și eram sigur că El mă ura pe mine. De mult mă dădusem lui Satan, crezând că avea puterea pe care o vroiam. Dacă un creștin îmi spunea despre Isus, îmi pierdeam complet cumpătul, strigând, blestemând, ridicând pumnul și scuipând în aer la Dumnezeu. Cel puțin o dată m-am apropiat la doi centimentri de fața unui creștin și l-am scuipat. Faptul că nu-mi plăteau cu aceeași monedă mă făcea să presupun că acei creștini erau niște mămăligi.

M-am alăturat armatei pentru competiție. Un creștin de acolo era cel mai bun soldat pe care am avut vreodată plăcerea să-l întâlnesc. Era un bărbat puternic și putea să alerge ca vântul, la fel ca mine. Am observat că atunci când era ridiculizat nu răspundea cu ridiculizare, dar se părea că nu îi era teamă de nimeni care îl supăra. Era o pace la el care părea să meargă oriunde se ducea el. După asta tânjeam eu. El îmi spunea despre Isus, dar pur și simplu nu înțelegeam.

Am fost trimis la post peste ocean și în timp ce eram acolo am citit cartea „Apocalipsa” din Biblia Ghedeon. Luni de zile mi-a fost teamă să nu mor și să nu merg în iad. Nu am putut găsi pe nimeni care să-mi spună despre Isus.

Într-o zi am făcut câțiva pași prea repede pe un drum alunecos, noroios. Remorca s-a răsucit și jeepul a început să se rotească. Mă îndreptam către o cădere de la 90 de metri. „Dumnezeule, ajută-mă!” am strigat, vorbind serios pentru prima dată în viață. Deodată, în opoziție cu legile fizicii, jeepul a început să se învârtească în direcția opusă. Am scăpat fără o zgârietură, convins că există un Dumnezeu căruia Îi pasă. O anume forță nevăzută trebuie că a inversat mișcarea vehiculului.

După aceea am avut un vis. Eram împușcat de lunetiști, iar mătușa mea a apărut într-o mașină și mi-a spus: „Urcă și salvează-te.” După aceea am sunat-o pe mătușa mea și am aflat că se rugase pentru mântuirea mea. Ea mi-a cerut să-mi iau permisie și să vin acasă. Am fugit și am stat cu pastorul ei, timp în care el îmi explica Evanghelia. În cizmă aveam un cuțit pentru supraviețuire și eram pe cale să-l folosesc pe el. Ceva m-a împiedicat. Am fugit înapoi la bază, gândind că eram mântuit pentru că acum credeam că există un Isus Hristos care a murit pe cruce și a înviat din morți ca să plătească pentru păcatele mele. Am presupus că aveam să merg în rai, dar nu am putut înțelege de ce viața nu mi s-a schimbat. Îmi uram viața și îmi uram păcatul. Eram disperat și nu mă puteam opri să iau droguri. Chiar mai rău, nu îmi puteam schimba inima, nici durerea, care părea atât de adâncă, iar motivele ei îmi erau încă necunoscute, din cauza atât de multor amintiri reprimate.

Creștinul care fusese în echipa de tragere cu mine a fost numit la unitatea mea. M-a invitat la biserică, unde a depus mărturie. Când m-am întors la cazarmă în acea noapte, am căzut pe genunchi și am strigat la Isus ca să vină în inima mea. Nimeni nu a trebuit să-mi spună despre nevoia de a mă pocăi. Păcatul îmi apăsa greu inima. Era ca și cum puteam să simt focul iadului urcând chiar în sufletul meu, arzându-mi sufletul. Am vărsat lacrimi amare, cerându-I lui Isus iar și iar să fie Domnul și Mântuitorul meu. În cele din urmă am auzit Duhul lui Dumnezeu spunând că era de ajuns să cer o dată.

M-am ridicat de pe genunchi, m-am urcat în pat și am avut cel mai bun somn din viața mea. M-am trezit dimineața, ca să aflu că norul negru care mă urmase în toate zilele vieții mele dispăruse. În timpul dispozitivului, în acea dimineață, soldații care îmi erau camarazi au putut să vadă bucuria de pe fața mea și m-au întrebat ce se întâmplase. Le-am spus că în noaptea dinainte am fost mântuit și păcatele îmi erau iertate.

Nu mă săturam de Cuvântul lui Dumnezeu. Îl devoram ca un om înfometat. Mi-am pierdut cei mai mulți dintre prieteni. Nimeni nu vroia să petreacă timp cu mine. Vorbeam mereu despre crucea lui Hristos și împărtășeam Evanghelia oricând era posibil. Duminica dimineața, când eram la manevre, unii din trupe veneau și mă luau să le predic. La început asta chiar m-a speriat, până am descoperit că de fiecare dată când mă ridicam să vorbesc, Duhul Sfânt pur și simplu mă împuternicea să predic istoria lui Isus.

Odată m-am adresat unei întruniri de peste două sute de soldați. Nu aveam instruire, nici nu aveam o mare cunoaștere, dar atât de mare era pasiunea mea pentru Isus, încât nu mi-o puteam reține. Cuvintele ardeau ca focul în inima mea. Întreaga mea viață s-a schimbat drastic. Nu mai eram un drogat, nici măcar nu mai doream droguri. Petreceam momente minunate în Cuvânt și rugăciune, uneori patru ore pe zi sau mai mult.

O versiune atent editată a mărturiei mele ar fi impresionantă, dar, deși ea mă face să mă simt rușinat, fiecare creștin care se simte dincolo de iertare are nevoie să cunoască o latură a mea pe care numai Dumnezeu o vede. Contrastul este aproape de necrezut. Atât de vătămătoare a fost suferința mea din copilărie, încât chiar și după ce am ajuns să fiu bine și am fost mântuit cu adevărat, tot aveam accese în care strigam la Dumnezeu să mă lase în pace. Nu putea să vadă că eram inutil, nu eram bun și miroseam urât? Neexperimentând niciodată ceva diferit, eram hăituit de sentimentul profund că Dumnezeu trebuia să fie ca foștii mei abuzatori. Cicatricele erau atât de adânci, iar amintirile care mă bântuiau atât de puternice, încât continuau să învingă orice încercare a logicii și mă făceau să mă aștept ca Dumnezeu avea să sfârșească prin a acționa ca numeroșii mei abuzatori.

Faptul că am fost molestat de mama în fragedă copilărie a fost deosebit de vătămător, fiindcă am continuat să fiu bântuit de amintirea că uram abuzul și totuși, în același timp, eram profund tulburat de plăcerea fizică când abuzul avea loc. Cea mai mare parte a vieții mele de adult nu am înțeles că, în asemenea circumstanțe, plăcerea fizică este ca atunci când urăști să fii gâdilat, și totuși nu poți să te abții să nu râzi. Nerealizând că era o reacție fizică, nu un indicator al moralității, amintirea că am simțit plăcere – chiar amintirea în sine provocându-mi un amestec de repulsie și excitație sexuală – a continuat să mă facă să mă tem că eram un pervers de neiertat. Dar greșeala mea mergea și mai adânc: nu am reușit să pricep că Isus murise pentru tot păcatul meu, indiferent cât de deliberat sau pervers sau repetat.

În ciuda creșterii în cunoașterea Bibliei și a faptului că aveam momente minunate cu Dumnezeu, rănile suferinței din copilărie au continuat să mă facă să simt ca și cum Dumnezeu mă pregătea pentru cea mai dureroasă dintre experiențe – eu îndrăgostindu-mă profund de El, iar El respingându-mă apoi.

De fapt, mi se părea atât de sigur că Dumnezeu avea să sfârșească prin a mă respinge – purtându-Se ca cei din copilăria mea, care pretindeau că mă iubesc – încât adesea m-am trezit că eram decis să-I dovedesc lui Dumnezeu că nu era posibil să mă iubească. Fiind convins că era ce meritam, îi ceream cu adevărat Diavolului să mă posede și îi spuneam să mă violeze și să mă folosească la fel ca pe o curvă. Și da, am făcut asta de nenumărate ori după ce am fost categoric născut din nou.

Pentru că întreaga viață am tânjit după dragostea adevărată, pură, tandră, intimă. Dar foarte adesea, când Dumnezeu a prezentat-o în moduri de netăgăduit, fugeam de ea și mă împotriveam. Îi spuneam lui Dumnezeu să mă omoare pentru că, pur și simplu, eram prea urât și murdar. Îl blestemam și Îl înjuram la mânie, fiindcă îmi tot spună că mă iubește.

Teama de respingerea lui Dumnezeu și sentimentul că respingerea era inevitabilă erau atât de intense încât, între momentele minunate cu Dumnezeu, de nenumărate ori continuam să fac tot ce puteam ca să pun capăt agoniei de a nu ști niciodată când avea să aibă loc respingerea. Pentru mine, modul evident de a opri prelungirea agoniei era să provoc „inevitabila” respingere chiar în clipa respectivă.

I-am spus lui Dunezeu să plece și lui Satan să fie tatăl meu, pentru că asta meritam. I-am spus lui Isus că renunț la El și la cruce. Adesea am simțit că am mers prea departe cu păcatul ca să mai fiu vreodată restaurat – înapoi în ocultul de care am fost eliberat cândva. Dar Mântuitorul meu a refuzat să mă urască și a continuat să încerce să-mi câștige dragostea.

Eram plin de amărăciune față de mine însumi din cauză că m-am bucurat de atingerea mamei mele când mă abuzase sexual pe când eram copil. Ce chin este asta chiar și acum uneori! Auzeam un strigăt în minte, îndreptat împotriva mea: „Tu, curvă! Uită-te la mama ta! Cum te poate ajuta Dumnezeu?” Simțindu-mă dezgustător de murdar, fugeam din nou de Isus, strângând pumnul către El și îndrăznind să-I poruncesc să mă lovească să cad mort, în timp ce Îl blestemam. Mă trezeam în mijlocul nopții lovindu-mă, gândind și simțind că aveam nevoie să fiu pedepsit. Simțeam sigur că eram o lepădătură.

„Ești un mincinos!” Îi spuneam lui Dumnezeu, ca răspuns la afirmațiile Lui că mă iubește. „Nu este posibil să mă iubești și Ți-o voi dovedi!” Mă acopeream cu propria-mi murdărie, ca să-I arăt lui Dumnezeu cât de dezgustător eram. Mă cufundam în pornografie și masturbare. Îi numeam din nou pe demoni tatăl meu și le ceream să mă pedepsească. Așa era dorința mea nestăpânită de a dovedi că nu era posibil ca Dumnezeu să mă poată iubi.

Apoi îmi veneam din nou în fire și mă pocăiam. Și, spre uimirea mea, Dumnezeu întotdeauna mă primea înapoi. I-am spus că nu înțeleg de ce nu m-a omorât, cu toate lucrurile pe care le-am făcut.

Întotdeauna am gândit că dacă Îl lăsam pe Dumnezeu să Se apropie prea mult de mine, mă va folosi și mă va răni. Nu a făcut asta niciodată.

Revelație specială

Soția mea obișnuia să spună uneori că Domnul Îi vorbise. Îi răspundeam că Dumnezeu nu vorbește și nu poate vorbi nimănui, cu excepția Cuvântului Său. Susțineam că viziunile, visele și cele asemenea lor erau cel mai probabil de la dușman. Crezusem că Îl auzisem pe Domnul vorbindu-mi în primii mei ani de creștin, dar de atunci acceptasem învățătura bisericii că era imposibil. Nu am luat niciodată în considerare că dacă Diavolul poate să ne spună minciuni, folosind metoda pe care o folosea Dumnezeu în vremurile Bibliei, de ce nu ar mai putea Dumnezeul Cel atotputernic și atotcunoscător să ne spună adevărul în acest fel?

Un punct de cotitură a venit într-o zi când eram pe cale să ating ceva ce Dumnezeu mi-a spus să nu ating. Cercetând, am descoperit că, ascuns înăuntru, era un păianjăn văduva neagră.

După ce inițial am fost excepțional de precaut, acum descopăr că Dumnezeu îmi vorbește adesea.

De fiecare dată când am auzit ceva de la El, acel ceva a fost întodeauna sprijinit de Scriptură, doar ca să mă asigure că într-adevăr Dumnezeu este Cel care îmi vorbește. Oricând aud vocea Lui și/sau văd o viziune sau un vis, întotdeauna întreb: „Cine este Isus Hristos?” Răspunsul a fost întotdeauna: „Isus Hristos este Domnul.”

Întotdeauna pun sub semnul întrebării unde mă conduce întâlnirea divină. Mă conduce la o relație mai profundă cu singurul Dumnezeu adevărat sau departe de El? Mă conduce la o trăire mai sfântă și mai pură? Este în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu? Apoi mă verific pe mine însumi, ca să mă asigur că dorința mea nu este să vânez experiențe exotice, ci să alerg după Dumnezeul Cel viu și să am o relație cu El. Uneori Domnul mi-a oferit cu bunăvoință o confirmare puternică că într-adevăr aud ceva de la El. De exemplu, când am slujit recent unei prietene îndurerate, Domnul mi-a dat o viziune despre ea. Spre bucuria ei, la care nu se aștepta, ce am văzut eu era identic cu o viziune despre ea însăși pe care o primise cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Deloc surprinzător, a fost profund încurajată.

Odată am scris în jurnalul meu:

„Există amărăciune și răzvrătire în inima mea, care mă țin departe de Tine. Isuse, Te voi aștepta cu nerăbdare să-mi aduci vindecarea spirituală și emoțională.”

În acea noapte sau chiar în noaptea următoare, nu-mi amintesc în care, s-a întâmplat ceva. Nu știu dacă a fost un vis sau o viziune. Ceea ce știu este că a fost ceva real. Eram copil, iar Dumnezeu mă ținea și mă iubea într-un mod foarte curat, pur, inocent. Nu experimentasem niciodată în viață acel fel de dragoste. Cum a risipit asta teama și durerea și a adus un sentiment copleșitor de bucurie!”

După aceea am scris în jurnal:

„Mulțumesc pentru delicatețea Ta față de mine. Când m-am răzvrătit și am renunțat la Tine, nu au fost represalii. Când Te-am atacat, nu a fost o contralovitură.”

Prin asemenea experiențe am învățat să-L văd pe Dumnezeu ca Tăticul după care am tânjit întotdeauna, dar pe care nu l-am găsit niciodată într-un om.

Acum cred că probabil Dumnezeu a plâns ori de câte ori am dat curs pornirilor mele. Cred că a plâns nu din cauza durerii pe care I-o provocam, ci pentru mine și pentru rănile pe care mi le provocam mie însumi. Ce dragoste!

Totuși, reprizele de a mă împotrivi dragostei Lui au continuat. Mă pedepseam să nu încerc că dobândesc favoarea lui Dumnezeu, dat fiind că uneori simțeam dragostea Lui și vroiam să plâng și să mă pedepsesc, ca să-I dovedesc că sunt de neiubit și deloc drag.

Odată am avut un flashback îngrozitor din copilărie, când murdăria trupului meu a fost împrăștiată peste tot pe mine. Am continuat să-L întreb pe Dumnezeu într-un mod acuzator: „Unde erai când s-au întâmplat toate astea?” Apoi L-am văzut în timp ce avea loc abuzul, îngenunchind lângă mine, plângând. Mai târziu mi-a spus că eram curat și îmbrăcat cu dreptatea lui Hristos. Am continuat să argumentez cu El: „Da, Tăticule, port roba albă a lui Isus, dar partea dinăuntru a robei este murdărită de la mizeria pe care au pus-o pe mine, iar murdăria sângerează prin ea.”

Curând după aceea am avut un alt flashback al abuzului din copilărie, iar când s-a terminat, Dumnezeu mi-a dat o viziune despre El Însuși, Tăticul mare și desăvârșit de bun, curățind toată murdăria de pe mine cu propria-I mână. Chiar m-a frapat că în viziune nu aveam teamă de atingerea Lui. Era mai blând decât cea mai tandră mamă. După ce m-am văzut curățit atât de minuțios, nu am putut să argumentez că mi se va murdări partea interioară a robei. În schimb, argumentul meu a devenit: „Sunt curat pe dinafară, dar în interior sunt încă murdar.”

Curând am avut o altă viziune cu Tăticul, învelindu-mi cu propriile-I mâini trupul și membrele cu pânză curată, care fusese cufundată în sângele lui Isus. Am simțit că dreptatea Lui s-a infiltrat în fiecare celulă a ființei mele, iar El m-a asigurat că și cea mai mică parte a fiecărei celule a ființei mele fusese complet curățită – nu numai în exterior, ci chiar și în interiorul celor mai mici părți ale fiecărei celule, chiar și părțile atât de mici despre care știința nu știe.

Apoi Tăticul m-a învelit într-o pătură mare, curată și pură, de bebeluș, așa cum este înfășat strâns un copilaș, ca să se se simtă în siguranță și cald. Mă ținea la pieptul Lui, liniștindu-mă cu dragostea Lui. Era ca și cum îmi număra fiecare fir de păr din cap și îmi studia fața și gânguritul.

Aș vrea să pot spune că toate aceste experiențe minunate cu Dumnezeu m-au oprit să-L mai tratez pe Dumnezeu atât de netrebnic. Au mai fost momente când am alunecat, dar Dumnezeu nu a încetat niciodată să mă iubească. Poate că fiindcă preferă să ne pună la înălțime, ca un trofeu al dragostei și îndurării Sale, în loc să ne distrugă.

Acum, în timp ce scriu asta, plâng de bucurie și dragoste. Ochii Lui sunt plini de compasiune și dragoste. Brațele Lui doresc să clădească, nu să distrugă. Dorința Lui este să mă vadă transformându-mă într-un om de care să fie mândru. Dragostea Lui este delicată. Ea nu trebuie să fie confundată cu slăbiciunea, fiindcă în delicatețea și tandrețea Lui este o mare tărie. El mă poate ține în brațe, astfel încât nu am nevoie să mă tem de cădere. Am într-adevăr atât de mare nevoie ca El să mă țină, în acest mod sfânt.

Totuși, atât de des, când am fost aproape de El și I-am simțit mângâierea, mi-a fost teamă că ea va deveni durere și respingere. Cu adevărat, mă uimește că dorința Lui este să-Și găsească plăcerea în mine. Nici nu am avut vreodată pe cineva care să se uite la mine cu astfel de ochi plini de dragoste.

„De ce este Dumnezeu atât de blând cu mine?” am întrebat adesea. Eram atât de supărat pe mine. Chiar și răbdarea cititorului față de mine s-ar fi sfârșit cu ani în urmă, din cauza modului în care tot reveneam la comportamentul meu atroce, dar răbdarea lui Dumnezeu a continuat.

De aș putea spune că nenumăratele arătări, pe care le-am primit, ale enormei răbdări a lui Dumnezeu, au pus capăt izbucnirilor mele rușinoase împotriva lui Dumnezeu, dar nu le-au pus capăt. Este ca și cum eu sunt două persoane: una care acceptă dragostea și iertarea lui Dumnezeu și una care nu le poate accepta. Sunt jenat să admit că am continuat să trec de la una la cealaltă, iar și iar și iar, de-a lungul a mai mult de douăzeci de ani de umblare cu Dumnezeu.

Așa cum ucenicii s-au îndoit chiar și după ce au fost martori la atât de multe miracole, tot așa, când vin noi flashback-uri dureroase, încă mă îndoiesc. Mă frapează ca și când mă îndoiesc, El tot este așa de răbdător cu mine. În ciuda îndoielilor totuși, sunt în stare să-mi amintesc mie însumi adevărul. Treptat, am ajuns în punctul în care rareori mă contrazic cu Tăticul că sunt murdar. Doar îi spun că mă simt într-un anume fel, nu că sunt în acel fel.

Odată am strigat la Dumnezeu că o iert pe mama. Domnul a știut că eram serios. Călătorisem pe drumul dureros al iertării de multe ori. Dar de data aceea mi-a cerut altceva: aveam să mă iert pe mine însumi pentru toată vina mea reală și imaginară?

Lupta mea, care dura de decenii, nu fusese ca să-L fac pe Dumnezeu să mă ierte, ci ca eu să mă iert pe mine însumi.

În toate luptele mele, Isus m-a vizitat ca Tăticul tandru pe care nu l-am avut niciodată când eram copil. De asemenea, a avut grijă de mine – și continuă să o facă – precum cea mai iubitoare și perfectă mamă. Niciodată și în niciun fel nu m-a condamnat. „Dumnezeu este Cel care îndreptățește. Cine este cel care condamnă?” spune Cuvântul (Romani 8:33-34).

Cu câțiva ani în urmă I-am dat permisiune lui Isus să intre în fiecare domeniu întunecat al inimii mele și să-l deschidă, ca să pot fi în întregime al Lui. I-am cerut să meargă în toate camerele pe care le încuiasem, gândind că nu vedea. Nimic nu a fost un șoc pentru El. În timp ce Isus deschidea ușile inimii mele, au venit noi amintiri, anterior necunoscute mie. În evanghelii se spune că Isus nu avea nevoie ca cineva să-I spună ce era în inimile oamenilor, pentru că știa. La fel, El știa ce era în inima mea: durere dincolo de ce am realizat eu vreodată și un mare sentiment de rușine.

Cuvântul Lui spune că Isus a venit să vindece pe cei cu inima zdrobită și să le lege rănile. Am descoperit că asta e adevărat. Unul din numele lui Isus este Minunat Sfătuitor. Duhul Sfânt este, de asemenea, numit Sfătuitor sau Ajutor. Sfatul Lui este adevărat și corect. El nu a dat niciodată greș. Încă se află în procesul de a mă consilia. El umblă zilnic cu mine.

Regret profund modul în care L-am tratat pe Domnul meu. Nu am nicio dorință să abuzez de magnifica Lui îndurare. Cea mai mare parte a vieții mele nu m-am gândit niciodată că un bărbat poate să fie bărbat și să fie pur sau să dorească puritatea, sfințenia și frumusețea. Acum înțeleg asta. Este un lucru de atins, care este mai de dorit decât aurul sau decât orice plăcere falsă pe care ar putea-o oferi lumea aceasta.

Cu sprijinul lui Grantley, Domnul îmi arată cauzele ascunse ale comportamentului meu enigmatic. În sfârșit mă vindec de vătămarea psihologică produsă mie din pruncie până în ultimii ani ai adolescenței. Mi-am făcut totuși cunoscută mărturia nu deoarece cred că mulți vor putea să se identifice cu durerea mea, ci fiindcă sper că va ajuta pe oricine care se pocăiește și totuși simte că este dincolo de iertarea lui Isus, pentru a vedea, în acele sentimente înșelătoare, inima trandră a lui Dumnezeu și puterea iertătoare a crucii. Am continuat să mă pocăiesc, și Dumnezeu a continuat să mă ierte, prin puterea jertfel lui Hristos. El va face la fel pentru tine.

Cum să înțelegem toate acestea

de Grantley

Iarba vecinului pare întodeauna mai verde decât a noastră. Una din iluziile vieții este că oricine altcineva pare mai favorizat de Dumnezeu decât noi. Puțini dintre noi ar invidia felul în care a crescut Jake, dar, ca mine, mulți dintre noi nu au avut nici pe departe puternicele experiențe cu Dumnezeu pe care le-a avut Jake. Mărturia lui totuși confirmă ceea ce vedem iar și iar în Biblie: oameni îndoindu-se, după ce au fost martori la miracole uimitoare. În mod clar, experiențele speciale cu Dumnezeu nu sunt nici pe aproape la fel de eficiente în clădirea credinței, așa cum am putea presupune. Stările euforice spirituale se evaporă rapid. Miracolele personale ne fac doar mai dornici să dăm cuiva socoteală; nu micșorează nevoia nimănui de a se ține tare de credința simplă, când vin vremuri grele. În ciuda tentației noastre de a gândi altfel, nevoia profundă a fiecărui creștin nu este pentru semne, ci pentru adevărata credință.

După ce a citit mărturia lui Jake, cineva care se lupta cu sentimente de vină mi-a scris:

„Cu câtva timp în urmă, Dumnezeu mi-a vorbit prin voi, dându-mi speranță reală și mi-a schimbat viața. Nu spun că nu mă mai lupt uneori cu sentimentul vinei false pentru lucruri de care Hristos m-a curățat, dar Dumnezeu este acum foarte tangibil pentru mine și înțeleg că El este cu mine indiferent prin ce trec eu.”

La fel cum Scriptura consemnează miracole nu numai pentru beneficiul celor care au fost martori la ele, ci de dragul nostru, la fel beneficiem din întâlnirea lui Jake cu Tăticul lui (și al nostru). Chiar dacă afirmațiile Scripturii ar trebui să fie de ajuns, experiențele intime ale lui Jake cu Dumnezeu ne confirmă că, în ciuda izbucnirilor de furie ale lui Jake împotriva Mântuitorului Său, el este cu adevărat iertat. Și același Dumnezeu – Dumnezeul care declară că nu face diferențe în oameni – va continua să te ierte pe tine, dacă vei continua să păstrezi o atitudine de pocăință și vei continua să-ți pui credința în puterea lui Cristos de a ierta.

Ai nevoie de mai mult

Să fii bântuit de sentimente de vină, de îngrijorări spirituale și gânduri respingătoare este ca și cum ai încerca să conduci mașina în trafic în mijlocul unor lucruri care îți distrag permanent atenția. Acest site web are un vast număr de pagini de care ai nevoie ca să rămâi focusat. Citește-le zilnic.

[Grantley Morris, God’s Extreme Grace. The Christian Who Kept Doing All he Could To Force God to Reject Him. Copyright © 2007 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic pe www.net-burst.net.]

Pentru alte mărturii ale lui Jake, clic pe Credeam că sunt de sex opus! și O parte din mine credea că sunt de sex opus.

One comment

  1. Tatarciuc Victoria says:

    DOMNUL să vă binecuvânteze pentru această lucrare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *