Tulburarea de identitate disociativă explicată

de Grantley Morris

Grantley Morris

Grantley Morris

Când oamenii suferă ceva atât de oribil, încât mintea lor dă înapoi şi numai gândindu-se la acel ceva, putem înţelege că mintea lor încearcă să suprime toate amintirile evenimentului. O simplă blocare a trecutului nu ar funcţiona totuşi dacă unei persoane i s-ar aminti continuu de traumă, de exemplu, dacă trauma ar fi repetată la fiecare câteva zile. Când trauma este continuă, mintea trebuie să folosească o abordare mai sofisticată pentru a-şi menţine sănătatea psihică, acordându-şi o amânare, pe cât posibil ori de câte ori trauma nu are loc. Mintea se divide astfel încât o parte din ea este menţinută în necunoştinţă de cauză cu privire la momentele rele. În acest fel, ori de câte ori momentele rele nu au loc, o parte din minte poate funcţiona fără să fie apăsată de conştienţa ororilor care s-au întâmplat ieri, şi fără să paralizeze de teamă că ororile s-ar putea repeta mâine.

Surse adiţionale de traumă pot cauza o mai mare fragmentare a minţii. Avantajul fragmentării este că îndatorirea debilitantă a minţii de a încerca să facă faţă în acelaşi timp cunoştinţei despre toate, este împărţită în bucăţi mai mici, deşi tot foarte fascinante. Nu numai amintirile sunt divizate, ci cu ele se divid şi alte abilităţi intelectuale. Unele abilităţi pot fi replicate în altă parte a creierului, la fel cum oamenii care scriu cu mâna dreaptă pot să-şi dezvolte ulterior partea creierului care le controlează mâna stângă, astfel încât pot să scrie cu mâna stângă aproape la fel de bine cum scriu cu mâna dreaptă. Totuşi, nu toate abilităţile sunt replicate. Unele părţi ale persoanei sfârşesc prin a avea abilităţi pe care alte părţi nu le au. Drept rezultat, oamenii cu tulburare de identitate disociativă sunt de obicei mai competenţi decât realizează, până devin pe deplin conştienţi de toate celelalte părţi ale lor.

Cunoscut anterior ca tulburarea de personalitate multiplă, termenul mai nou sună ca o bolboroseală, dar este de fapt mai semnificativ decât pare la prima vedere. Dacă ai suferi, ai putea să faci situaţia mai tolerabilă, căutând să uşurezi cunoaşterea despre starea ta curentă şi imaginându-ţi că ai fi undeva unde este plăcut. Aceasta se numeşte disociere şi deşi nu ar opri toată durerea, este probabil să te ajute cu adevărat. În loc să te gândeşti că eşti altundeva, o alternativă este să te gândeşti la tine însuţi ca fiind altcineva – cineva care nu este niciodată supus durerii respective. Ceea ce se numeşte luarea unei identităţi disociative. Ar deveni o alegere evidentă dacă, de exemplu, ai fi un copilaş ales pentru bătăi severe, din cauza a ceea ce eşti – copilul unui părinte abuziv.

Acest mecanism de a face faţă unei situaţii devine o tulburare – mai degrabă un dezavantaj decât un avantaj – dacă o parte din tine a ajuns să fie prinsă în capcană în starea disociativă şi nu s-ar putea întoarce la normalitate nici când circumstanţele externe ar deveni normale. Faptul că devii permanent deconectat de tine însuţi nu s-ar datora inadecvării din tine, ci severităţii şi naturii prelungite a traumei pe care ai suferit-o şi faptului că a început în anii tăi de formare.

Deconectarea continuă ar avea loc dacă, de exemplu, ai rămas prea speriat ca să-i îngădui să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat când erai în stare disociată. Să fii incapabil să accesezi amintiri neplăcute, din punct de vedere superficial, poate să pară dezirabil, dar este probabil că te va opri să te vindeci vreodată de amintirile respective. Cum ar putea cineva să rezolve o problemă la care refuză să se gândească? Să trăieşti în negare înseamnă să laşi o problemă să crească. Mai mult, nu numai că vei pierde accesul la anumite amintiri, dar vei pierde probabil şi abilităţile pe care le-ai dezvoltat în timp ce erai în acea stare, şi un anumit potenţial intelectual pe care îl are acea parte a ta. Deci să rămâi deconectat te-ar împiedica să fii pe deplin competent, aşa cum ai potenţialul să fii, şi te opreşte să accesezi întreaga măsură a capacităţii tale intelectuale.

Dacă ai tulburare de personalitate multiplă, vindecarea implică reconectarea cu acele părţi ale tale care au devenit deconectate de tine. Falsa vindecare are loc dacă o persoană este încă deconectată, dar presupune în mod eronat că nu lipseşte nimic, doar fiindcă a pierdut orice cunoştinţă despre părţile deconectate.

Când creierul unui copil creşte, devine tot mai rigid, iar abilitatea de a se compartimenta prin tulburarea de personalitate multiplă se pierde, dacă procesul nu este iniţiat până la aproximativ şapte ani. Totuşi, dacă cineva învaţă tehnica atunci când este mic, poate continua să-şi compartimenteze creierul mai târziu în viaţă.

Departe de a fi anormali, oamenii cu tulburare de personalitate multiplă, de la o vârstă fragedă, au descoperit o strategie mintală ingenioasă de a face faţă unor situaţii care sunt aproape dincolo de îndurarea omenească. Totuşi, ea este un răspuns de urgenţă la o situaţie extremă. Există dezavantaje semnificative în a rămâne fragmentat, precum inabilitatea de a apela la resursele tale intelectuale complete de a rezolva probleme şi inabilitatea de a te vindeca de traumă.

Pentru mai multe explicaţii, vezi The Inner Child.

Pentru mai mult ajutor pentru înţelegerea şi vindecarea tulburării de personalitate multiplă, vezi Christian Index of Help for Dissociative Identity Disorder.

[Grantley Morris, Dissociative Identity Disorder Explained. Copyright © Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic pe www.net-burst.net.]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *