Personalităţile multiple NU sunt demoni

Tulburarea de identitate disociativă NU este demonică

de Grantley Morris

Grantley Morris

Grantley Morris

Enorm de mult rău, din punct de vedere psihologic şi spiritual, a fost pricinuit oamenilor de către creştini bine intenţionaţi, dar care au greşit în mod tragic, confundând tulburarea de personalitate multiplă (cunoscută acum ca tulburare de identitate disociativă) cu activitatea demonică. Rezultatul este ca cel al unui chirurg care gândeşte extaziat că face minuni, amputând piciorul pacientului greşit. De fapt, vom vedea că, într-un sens, este chiar mai periculos.

Cu foarte mulţi ani în urmă, profesioniştii au respins în mod universal termenul confuz „tulburare de personalitate multiplă”, înlocuindu-l cu termenul „tulburare de identitate disociativă”. Termenul înlocuit a rămas în mintea oamenilor obişnuiţi, fiindcă este mai uşor de amintit. Ceea ce face referinţa la „personalităţile multiple” atât de confuză totuşi este că instantaneu, ea influenţează pe oricine nu este familiar cu adevărata natură a stării, să se gândească la demoni.

Dacă cineva ar avea înăuntrul său alte personalităţi decât ale sale, acele entităţi cu siguranţă ar fi demoni. Dar tulburarea de identitate disociativă nu are nimic de-a face cu entităţile străine. Cele ce au fost numite „personalităţi” sunt doar manifestări diferite ale aceleiaşi persoane, cu un grad diferit de conştienţă, mai exact la fel cum o persoană care doarme are un grad diferit de conştienţă faţă de când este trează, sau la fel cum o persoană „pierdută” într-un film captivant se află într-o stare mintală diferită de starea când este foarte conştientă de împrejurimile sale imediate. Privit din alt unghi, oamenii manifestă o „personalitate” distinct diferită când comunică cu un copilaş, decât când vorbesc cu şeful lor, şi din nou diferită, când se relaxează cu un amic. Circumstanţe diferite ne fac să trecem la un mod diferit de a vorbi şi de a ne comporta. Aceste diferenţe, bineînţeles, nu au nimic de-a face cu demonicul. La fel este cu starea, în mod obişnuit greşit înţeleasă, cunoscută anterior ca tulburare de personalitate multiplă.

Putem înţelege că cineva care suferă ceva atât de oribil, nu poate face faţă gândului la acel lucru, iar mintea îl împinge atât de eficace din conştiinţa lui, încât nu şi-l mai poate aminti. Ce se întâmplă totuşi cu copiii mici, a căror minte dă astfel înapoi în faţa a ceea ce au suferit, încât au nevoie cu disperare să suprime amintirea, dar nu pot să facă aşa, din cauză că trauma se repetă des, amintindu-le astfel, în mod repetat, de oroare?

Vorbim în mod obişnuit de „copilul interior” sau de „subconştient”. La unele victime ale traumei repetate în copilărie (precum abuzul sever al copilului), aceste părţi ale creierului uman, care apar în mod natural, devin atât de puternice încât acţionează ca şi cum ar fi o parte uşor diferită a aceleiaşi persoane, adesea diferenţiată prin „vârstă” şi conştienţă. Acest mecanism natural de apărare îi permite copilului să aibă o mică întrerupere în situaţia de a fi nevoit să fie continuu chinuit de cunoştinţa că a suferit inimaginabilul şi că este probabil ca oribilele evenimente să se întâmple din nou. Este o încercare disperată de a-şi menţine sănătatea psihică în mijlocul suferinţei de negrăit, dând posibilitatea unei părţi a sale să trăiască în negare, astfel încât acea parte a sa să poată şchiopăta prin viaţă, liberă de cunoştinţa conştientă a durerii lui interioare, în timp ce alte părţi ale minţii lui continuă să meargă împleticindu-se, în agonie nerezolvată, din cauza a ceea ce a suferit.

Se crede în mod obişnuit că această reacţie la trauma severă începe doar la copiii mici, dar odată ce mintea descoperă acest mod de a face faţă, el poate deveni un răspuns automat, care continuă la vârsta adultă. Unele părţi ale conştiinţei lor, care s-au format ca să facă faţă ororilor de negrăit, se poate să-şi fi luat nume care sună demonic, precum „Durere” sau „Răul”. Primul tip de nume reflectă agonia curentă a acelei părţi a conştiinţei lor. Al doilea tip reflectă faptul că copiii mici îi cred pe abuzatorii adulţi, care în mod obişnuit încearcă să-şi zdrobească victimele, etichetându-le ca rele şi aşa mai departe.

Tulburarea de identitate disociativă nu este vreo teorie visată de necreştini, precum psihologii seculari, care nu sunt conştienţi de realitatea lumii spirituale. Eu încerc să urmez exemplu lui Isus, care a spus că a făcut numai acele lucruri pe care L-a văzut pe Tatăl făcându-le (Ioan 5:19, 30). În interacţiunea mea profundă, personală cu mulţi creştini care au personalităţi multiple, L-am recunoscut frecvent pe Domnul Isus, revelându-Se în moduri puternice, iubitoare, diferitelor „personalităţi” (adesea numite alteri sau insideri) din oameni. I-am văzut adesea acceptând puterea crucii şi fiind eliberaţi de vină şi ruşine, deoarece numai Isus poate face vindecări remarcabile. Am avut de asemenea relaţii apropiate cu oameni cu personalităţi multiple care aveau demoni. Bineînţeles, spiritelor rele a trebuit să li se poruncească să plece în Numele lui Isus, dar alterii oamenilor („personalităţile”) erau foarte diferiţi (diferite), chiar dacă asemănarea de suprafaţă putea cu uşurinţă să păcălească o persoană neexperimentată.

Cei mai mulţi oameni cu tulburare de identitate disociativă au făcut tot ce au putut ca să-şi dispreţuiască şi să-şi suprime alterii, lăsând acea parte din ei nu numai nevindecată de intensa durere interioară, dar şi ruptă de interacţiunea socială şi, chiar mai rău, ruptă de orice cunoaştere a Evangheliei pe care a dobândit-o persoana la o vârstă ulterioară. În consecinţă, în mod tipic alterii acţionează ca nişte necreştini amari, supăraţi, precum ar face-o oricine, dacă ar fi o victimă a violului, condamnată la ani de izolare solitară, dacă i s-ar nega cunoaşterea Evangheliei şi i s-ar spune până la spălarea creierului, că este iremediabil rău. Odată ce cineva are suficientă intuiţie pentru a le explica alterilor puterea crucii, ei se îndrăgostesc de Isus şi trec prin transformări frumoase care, bineînţeles, ar fi imposibile pentru demoni. Să fiu sincer, am întâlnit mulţi alteri a căror relaţie cu Isus este atât de reală şi de intimă, încât am descoperit că era greu să nu fiu invidios. Experienţa mea extinsă a confirmat, iar şi iar, că la fel ca toţi copiii răniţi, alterii sunt foarte dragi inimii lui Dumnezeu.

Noi creştinii vorbim adesea despre diferenţa uriaşă dintre cunoaşterea cu mintea despre Dumnezeu, şi cunoaşterea cu inima. Învăţând alterii despre Hristos, un transfer puternic de la cunoaşterea cu mintea, la cunoaşterea cu inima are loc în cineva cu tulburare de identitate disociativă. Beneficiile spirituale sunt enorme.

Abuzatorii copilului, în mod normal, fac tot ce pot ca să zdrobească stima de sine a victimelor. Aceasta întâmplându-se în anii de formare, este norma pentru oamenii cu personalităţi multiple să fie excesiv de fragili, ceea ce face să fie şi mai vătămător când prea zeloşii vânători de demonii încearcă să „alunge” o parte uriaşă a cine sunt ei. Să întăreşti imaginea de sine, deja periculos de falsă, a unui alter, declarându-l demonic, ar putea să fie picătura care umple paharul. Orice încercare de a scoate un alter va reuşi cel mult doar să-l facă pe alter să se ascundă şi mai adânc, dându-i gazdei o pace temporară, fiindcă persoana nu mai este conştientă cu privire la alter, dar făcând vindecarea de durerea interioară a persoanei, de vina falsă şi aşa mai departe, imposibilă (afară doar dacă vătămarea este cumva suprimată mai târziu). Ar putea rezulta chiar sinuciderea persoanei.

Chiar mai îngrozitor este că rezultatul probabil de a-l face pe un alter nu să iasă (ceea ce este imposibil), ci să se ascundă mai adânc, este acela de a-i da vânătorului înşelat de demoni, falsa impresie că a reuşit, încurajându-l să repete devastarea asupra altor oameni vulnerabili.

Aspectul esenţial

Ar fi destul de rău dacă stima ta de sine ar fi deja atât de zdruncinată de o copilărie oribilă, încât de-abia reuşeşti să lupţi cu impulsul de a te omorî, iar apoi cineva, dând impresia că este o autoritate infailibilă în asemenea chestiuni, s-ar pronunţa în mod greşit că ai un demon. Dar dacă cineva a cărui opinie, tu şi prietenii tăi o respectaţi profund, ar trece dincolo de aceasta şi ar face inimaginabilul, concluzionând cu încredere – şi probabil declarând în prezenţa tuturor prietenilor tăi – nu doar că ai un demon, ci că eşti un demon?

Vezi aceasta din perspectiva uneia dintre personalităţile pe care cineva încearcă în zadar să le exorcizeze. Fiecare personalitate are aceeaşi conştiinţă umană pe care o ai tu, şi sensibilităţi chiar şi mai mari. Poţi înţelege oroarea de a fi atât de vulnerabil, încât să fii efectiv în pericolul de a crede pe cineva, în care ai încredere ca autoritate spirituală, care s-a convins pe sine cu aroganţă, că nu eşti doar dezgustător şi periculos de rău, ci literalmente un demon? Încearcă să-ţi închipui cum ar fi nu numai ca o parte a fiinţei tale, nu doar preţioasă, dar esenţialmente indispensabilă, să fie tratată ca un demon, ci şi ca cineva să creadă în mod serios că eşti un demon – şi, prin deducţie, că nu eşti uman, ci iremediabil rău şi condamnat pentru eternitate.

Suport personalizat: Grantley Morris: healing@net-burst.net (numai în engleză)

[Grantley Morris, Multiple Personalities Are NOT Demons. Copyright © 2008, 2011 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic pe www.net-burst.net.]

Pentru a afla mai multe despre tulburarea de personalitate multiplă, clic pe Tulburarea de identitate disociativă explicată!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *