Nu cu mult timp în urmă au existat niște rapoarte că unii oameni de știință consideră că în prezent călătoria în timp este pe cale să devină realitate.

Călătoria în timp pare realizabilă. Totuși, ea tot ar fi riscantă, deoarece chiar și numai la o fracțiune din viteza luminii, dacă am intra în coliziune cu un fir de praf, ne-am face bucăți. Am avea nevoie de o navă indestructibilă ca să fie posibilă.

Iar Einstein a spus că nimic nu ar putea depăși viteza luminii, ceea ce – dacă este adevărat – pune o altă problemă. Unii oameni de știință au teoretizat despre o particulă subatomică numită „tahion”, care se presupune că poate depăși viteza luminii, dar până acum nu există dovezi că există.

De aceea scriitorii moderni de science-fiction, în locul călătoriei cu viteza luminii folosesc acum teoria „găurii de vierme”, care sunt practic găuri negre care acționează ca o scurtătură, printr-o „gaură albă”. (Strict vorbind, găurile albe sunt pur ipotetice, iar găurile negre s-a dovedit că există în mod empiric, ce să mai spunem despre problemele care ar apărea pentru orice ar fi, din nefericire, aspirat în ele.)

De asemenea, repercursiunile etice ale călătoriei în timp ar fi înspăimântătoare. Dacă un om imoral ar pune mâna pe tehnologie, atunci istoria, așa cum o cunoaștem, ar înceta să existe. Fiecare decizie pe care o luăm are în cele din urmă un impact asupra a orice și a oricui din lume, chiar dacă, datorită localizării noastre limitate și timpului nostru limitat, noi nu îl putem percepe.

Este adevărat, voința liberă este o responsabilitate puternică și serioasă, de aceea Dumnezeu a încredințat-o numai creației făcute după chipul Său.

Ceea ce se leagă de „teoria haosului”. Filmul Zbor de fluture, deși este ficțiune, măcar arată problemele etice ale călătoriei în timp.

Oamenii, cu intelectul și experiența lor limitată, nu pot să înțeleagă, nici să prevadă rezultatul acțiunilor lor, motiv pentru care, cred eu, Dumnezeu nu a le-permis călătoria în timp ființelor muritoare supuse greșelilor, nici chiar ființelor nemuritoare precum îngerii; fiindcă dacă Satan ar fi știut că răstignirea lui Isus va conduce la înfrângerea lui, cu cunoașterea pe care o are în prezent, atunci s-ar fi întors în timp ca să-L omoare pe Isus sau chiar pe Adam.

Diavolul a făcut mai multe încercări de a se împotrivi planului lui Dumnezeu, dar numai bazat pe ceea ce a revelat Dumnezeu, de exemplu, Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei că, deși au adus păcatul în lume, El Însuși va oferi un Mântuitor prin „sămânța femeii” – nașterea din fecioară. De aceea Diavolul și cei căzuți ai lui au încercat să polueze genele umane în Geneza 6 prin violarea femeilor, producând astfel nefilimii, ființe puternice, jumătate umane, jumătate angelice, de unde și-au luat eroii și „zeii” religiile păgâne și miturile. [Geneza 6 nu vorbește despre violarea fiicelor oamenilor de către fiii lui Dumnezeu. N. trad.]  (Un gând care ne întristează sunt cuvintele lui Isus că zilele dinaintea venirii Lui vor fi ca zilele lui Noe.) Fiindcă veni vorba, acesta a fost unul din motivele potopului – rămăseseră puțini oameni adevărați. Asta ar trebui luat în considerare de către cei care folosesc potopul ca o scuză (de autoapărare) pentru a nu crede în Dumnezeu.

Un alt exemplu este cel când Dumnezeu a afirmat că Mântuitorul Se va naște ca evreu. Atunci Satan a acționat, atacându-i de-a lungul istoriei, până în zilele noastre. Nu există un alt motiv logic și rațional pentru care această minoritate este atât de urâtă, calomniată și prezentată într-o lumină falsă de către lume, în afară de biblica rațiune că Satan este „dumnezeul” acestei lumi.

Este un fapt că de fiecare dată Satan a dat greș și va continua să o facă, fiindcă îi lipsește omnisciența de a vedea încontro merge istoria și îi lipsește omnipotența de a se întoarce în timp pentru a-și corecta greșelile, ceea ce mă conduce la argumentul care urmează.

Cel puțin abilitatea de a merge în trecut este imposibilă, dat fiind că acel timp/spațiu este o a patra dimensiune a creației și are astfel limitările sale (de exemplu, timpul este linear și poate merge numai înainte).

Ceea ce nu este același lucru cu a spune că teoretic, de dragul argumentului, ar fi imposibil să aruncăm o privire la evenimente din trecut sau prezent.

Totuși, dată fiind legea cauzei și efectului (cauza este întotdeauna mai mare decât efectul), aceasta atrage după sine că sursa acestei abilități ar fi omnipotentă. De aceea Dumnezeu îi consideră pe ocultiști a fi o urâciune. Pentru că eternitatea Îi aparține numai lui Iahve. El este Alfa și Omega. Numai El, fiind în afara timpului și spațiului (constructe finite, create), vede trecutul, prezentul și viitorul toate odată.

Deși demonii, având o inteligență și o putere mai mari decât noi, pot fi convingători, trebuie luat în considerare că „adevărații” mediumi nu pot „nimeri” de fiecare dată. Asta fiindcă demonilor, ca și oamenilor, le lipsește abilitatea de a cunoaște viitorul. Gândiți-vă că situațiile când mediumii „nimeresc” se referă aproape invariabil la o tragedie (de exemplu, o crimă), ceea ce este destul de grăitor, dat fiind că „ghizii lor spirituali” au fost cei care au cauzat răul de la bun început. Când a câștigat ultima oară doamna Cleo la loterie?

Chiar este un subiect fascinant și provocator, dar, în cele din urmă, sunt convins că nu este posibilă călătoria în timp… Cel puțin de partea aceasta a eternității.

[Is Time Travel Possible? Copyright © Jesus Answers.]

de Conrad Mbewe

Conrad Mbewe este pastorul Bisericii Baptiste Kabwata din Zambia.

Multe explicații s-au dat pentru răspândirea mișcării carismatice în Africa. Mulți au văzut aceasta ca pe o revărsare plină de putere a Duhului Sfânt. În timp ce probabil că există mai mult decât un singur motiv, vreau să prezint propria-mi observație cu privire la asta, fiindcă merită. În această postare pe blog nu mă refer la vechea formă conservatoare de penticostalism, reprezentată cândva de bisericile Adunările lui Dumnezeu. Am în minte forma extremă din prezent, care se ivește peste noapte sub fiecare tufă și sub fiecare copac din Africa. Cum se poate explica fenomenul?

Cred că un motiv pentru care mişcarea carismatică din Africa se extinde ca un foc în pădure scăpat de sub control se datorează faptului că nu a pus sub semnul întrebării perspectiva africano-religioasă asupra lumii, ci în schimb a adoptat-o. Pur și simplu a botezat-o cu versete biblice și termeni creştini, care anterior înseamnau ceva cu totul diferit.

Viziunea spirituală africană asupra lumii

Să vă explic la ce mă refer. Viziunea spirituală africană asupra lumii are patru piloni:

1. Dumnezeu;
2. îngerii şi demonii;
3. duhurile strămoşilor;
4. omul.

Pe baza acestei realităţi, africanii nu pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu, aşa cum fac mulți din lumea occidentală. Pentru un african adevăratul Dumnezeu este prezent. El este Creatorul, Conducătorul şi Susţinătorul suprem al întregului univers.

Mai degrabă, în viziunea spirituală africană asupra lumii, deși Dumnezeu este prezent, El Se află la mare distanţă. Între El şi noi, ca ființe omenești, se află două nivele în lumea spirituală. Unul este nivelul îngerilor şi al demonilor (adică îngerii răi), iar celălalt – care este și mai aproape de noi – este cel al spiritelor morţilor.

Prin urmare, deși Dumnezeu este o Ființă binevoitoare, iubitoare și plină de grijă, dacă fiinţele care se află în cele două nivele între Dumnezeu şi noi nu sunt îmbunate, binecuvântările Lui nu pot ajunge la noi. Astfel este important ca spiritele strămoşilor să fie îmbunate, iar demonii să fie învinşi. Numai în acest mod pot veni binecuvântările lui Dumnezeu peste noi.

De aceea în religiile tradiționale africane vracii africani au un cuvânt de spus. Ei sunt oamenii cu puterea misterioasă de a pătrunde în cele două nivele, care pot pune la locul lor forţele din ambele nivele spirituale. Ei ne spun ce trebuie să facem pentru a împăca spiritele strămoşilor. Ei se luptă, de asemenea, în locul nostru cu demonii, prin transe la miezul nopții, dansuri şi tămâieri.

Deci când o persoană se îmbolnăveşte de o boală de lungă durată, nu obţine un loc de muncă, nu îşi găseşte un soț sau o soţie sau nu poate avea copii, nu are succes în afaceri etc., atunci pur și simplu merge la vraci, care este singurul capabil să privească în lumea spirituală. I se spune că este frustrat fie de spiritul unei persoane decedate, fie de un spirit rău.

Uneori dușmanul este o persoană în viaţă. Totuși, motivul pentru care acest individ în viață pare să aibă o influenţă misterioasă asupra vieții tale se datorează faptului că el a pătruns în cele două nivele (ale strămoşilor decedați sau ale spiritelor rele), iar tu nu ai pătruns. Cu ajutorul unui vraci puternic, îl poți păcăli în aceste două nivele, iar binecuvântările lui Dumnezeu pot să se revărse imediat în viaţa ta.

Orice s-ar întâmpla, puterea vraciului nu constă în explicarea adevărului, ci într-un delir irațional. Autoritatea lui asupra minții oamenilor constă în secretomania lui sinistră și în capacitatea lui de a te scoate din minţi, după care te declară eliberat. Desigur, aceasta nu se face niciodată din mărinimie. Plătești pentru serviciile lui.

Interpretarea mișcării carismatice

Nu vreau să fiu rău, dar ceea ce a făcut mişcarea carismatică modernă din Africa a fost să preia pur și simplu întreaga suprastructură eronată a viziunii religioase africane și să o mascheze cu versete biblice aplicate greșit și cu termeni creştini. Singura diferenţă constă în faptul că nivelul spiritelor strămoşilor morți şi nivelul spiritelor rele a devenit acum un amestec confuz. Din cauza aceasta este luat de bun nonsensul că demonii devin soţi spirituali sau soţii spirituale şi distrug căsătoriile! Este şi motivul pentru care erezia blestemelor generaţionale a ajuns atât de răspândită. În mintea noastră, este posibil ca ghinionul din nivelul celor decedaţi să treacă asupra celor vii.

În cercurile carismatice africane, „omul lui Dumnezeu” a preluat rolul vraciului. El este înconjurat de o putere misterioasă, care îi permite să pătrundă în cele două nivele ale spiritelor unde noi, muritorii de mai mică importanță, nu putem pătrunde. Astfel, dacă în ciuda rugăciunilor noastre binecuvântările nu se revarsă, putem să ne ducem pentru ajutor direct la el acasă sau la biserica lui. Ceea ce explică aglomeraţia din aceste cercuri. Mulțimile nu caută pe cineva care să le explice felul în care pot găsi iertarea lui Dumnezeu. Ele vor ca „omul lui Dumnezeu” să se roage pentru ele.

Aceasta explică și de ce „oamenii lui Dumnezeu” joacă un rol atât de important în gândirea devotaților acestor cercuri. În evanghelismul generației dinainte, „oamenii lui Dumnezeu” erau în primul rând vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, dar în noua structură ei sunt în primul rând preoţi care intră în sanctuarele lăuntrice pentru a ne aduce binecuvântări.

Ceea ce explică și de ce răspunsul la aproape orice problemă pe care îl primești de la „oamenii lui Dumnezeu” este „eliberarea” și „deschiderea”. Dumnezeu vrea să te binecuvânteze, dar este nevoie să pătrunzi în aceste nivele de necucerit, înainte ca binecuvântările să ajungă la tine. Rugăciunile „omului lui Dumnezeu” vor aduce eliberare, deoarece el reuşeşte să pătrundă în acele nivele în întâlnirea de rugăciune de peste noapte sau pe deal. Cine se poate îndoi că aceste două cuvinte [eliberarea şi deschiderea, n. trad.] au devenit termenii cheie ai acestei mişcări?

Aceasta explică și de ce rugăciunea este literalmente o luptă în cadrul mişcării carismatice moderne din Africa. De fapt, cei care se roagă sunt numiți „luptători în rugăciune”. Cu toate că încep prin a I se adresa lui Dumnezeu, după primele secunde Îl pierd din vedere și încep să se lupte cu propriile lor puteri împotriva spiritelor din aceste nivele de necucerit. Limbajul este aproape întotdeauna: „Legăm orice spirit necurat în Numele lui Isus! Eliberăm Duhul care rupe orice jug în Numele lui Isus!”

„Luptătorii în rugăciune” strigă cât pot de tare şi intonează Numele lui Isus. Transpiră puternic când intră în lupta îndrăzneață cu spiritele, încordându-și fiecare muşchi al ființei, până obţin biruinţa (după cum cred ei). Ceea ce se întâmplă atunci când ajung la Dumnezeu, iar binecuvântările Lui încep să se revărse. Aceasta nu este nimic altceva decât viziunea tradiţională religioasă africană, stropită cu un strat subțire de creştinism.

Observaţi, de asemenea, că învăţătura nu este un punct forte al mişcării carismatice moderne din Africa. Principalii ei susţinători supravieţuiesc cu ajutorul câtorva versete permanent repetate, interpretate greșit: „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi” sau „Noi nu suntem coadă, ci cap” etc. Nu se depun absolut deloc eforturi pentru ca Scriptura să fie studiată corect. Dimpotrivă, intonându-se anumite fraze și aducând oamenii într-un fel de transă, la fel cum fac și vracii, se pune stăpânire pe gândirea oamenilor. Oamenilor le place starea aceasta şi plătesc pentru ea! „Oamenii lui Dumnezeu” ajung extrem de bogaţi, în timp ce mulțimile vin în număr tot mai mare la ei.

Acesta nu este creștinism

Ceea ce mă îngrijorează este că faptul este atât de evident, încât mă întreb de ce nu ne dăm seama. Sau, în caz că vedem, de ce nu îi avertizăm pe creştini? Pentru că ne plac mulțumile, am îngăduit ca religia africană tradiţională să intre în biserică pe uşa din spate. Adevărul a ajuns o victimă a acestui fapt. De aceea nu mă bucur de înmulțirea bisericilor – sau a misiunilor – sub acest stindard.

Trebuie să facem auzit mesajul că acesta nu este creștinism. Ştiu că abordarea aceasta ne umple bisericile şi școlile duminicale, încât trebuie să ne înmulțim slujbele la biserică ca să primim mulțimile. Dar nu este creştinism. Nu duce în rai. Este doar un strat subțire peste religia care se află pe pământul african din vremuri imemoriale, pe care creștinismul ar fi trebuit să o înlocuiască. Am pierdut credinţa creştină, ținând Biblia în mână și folosind câteva din cuvintele ei. Este un lucru foarte trist.

Biblia nu ne învaţă că Dumnezeu este atât de departe de noi, încât nu ne poate binecuvânta, dacă nu vin niște oameni puternici care să ne dea o deschidere la El. Nu! Biblia vorbeşte despre un Dumnezeu aproape de noi. Singura barieră între noi și Dumnezeu este păcatul nostru, iar Isus S-a ocupat de el prin moartea Sa pe cruce.

Când ne rugăm, suntem în sala tronului harului divin, vorbind direct cu Dumnezeu. Nu este nevoie să ne adresăm demonilor și spiritelor ancestrale înainte de a pătrunde la El. Nu avem nevoie să intonăm și să sărim de jur împrejur ca vracii în jurul focului, la lumina lunii, până la miezul nopții. Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc. Numai păcatul nostru ne poate împiedica rugăciunile.

Ascultați! Îngerii și demonii există, dar nu sunt un nivel spiritual de neînvins, care să necesite ca cineva să aibă ungerea, pentru a străbate acel nivel, înainte ca noi să putem accesa binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei sunt pur și simplu fiinţe care fie împlinesc poruncile lui Dumnezeu, fie pe ale Diavolului. Ei nu se află între noi și Dumnezeu!

În cele din urmă, nu avem nevoie de „oameni ai lui Dumnezeu” care să îşi pună în fiecare duminică mâinile peste noi (sau la întâlnirile de vineri noaptea sau pe dealurile de la marginea orașelor noastre), ca să primim binecuvântările lui Dumnezeu. Există un singur Mijlocitor între Dumnezeu și noi – Acesta este Omul Isus Cristos. Toţi ceilalţi sunt impostori și trebuie respinşi cu disprețul pe care îl merită.

[Conrad Mbewe, Why is the Charismatic Movement Thriving in Africa? Copyright © 2013 Conrad Mbewe. Pentru un alt articol al pastorului Conrad Mbewe, clic aici.]

de Jeff Hammond

Vreau să examinez călătoria omenească în timp din perspectivă teologică creștină. În timp ce realitatea ei în sine trebuie să fie investigată științific, și deși aș putea să mă înșel în concluziile mele cu privire la modul de aplicare a teologiei creștine la chestiunea călătoriei în timp, mă simt destul de sigur când spun că o călătorie în timp în trecut este antitetică teologiei creștine pentru cel puțin trei motive.

Mai întâi, teologia creștină arată că timpul are un început definit și un sfârșit definit. Ea spune că Dumnezeu este „începutul și sfârșitul”. Iahve este zugrăvit ca fiind suveran asupra timpului, orchestrând evenimentele din timp și direcționându-le spre finalul dorit de El și timpul desemnat de El. Satan este înfățișat ca încercând să schimbe timpul stabilit de Dumnezeu, ca să evite finalul lui Dumnezeu. Orice scenariu al călătoriei în timp, așa cum îl înțeleg eu în prezent, ar depinde inevitabil de timp ca fiind fluid, astfel, s-ar spune că timpul în sine nu are un început. În cazul în care călătoria în timp este un gen de „cauzalitate inversată”, atunci universul nu are nevoie de un început, nici de un sfârșit cauzal.

În al doilea rând, teologia creștină arată că Dumnezeu este suveran în mod activ în timp. Dumnezeu vorbește profetic despre ce va aduce. Dumnezeu este agentul „cauzal” primar al viitorului pe care Îl dorește. Prin urmare, putem spune că orice s-a întâmplat în istorie este ceea ce Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a adus sau a decis să îngăduie. Călătoria în timp în trecut ar fi în directă contradicție cu noțiunea certitudinii profetice, deoarece un călător în timp ar submina suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei. Imaginați-vă, dacă Isus ar fi fost cumva împiedicat să moară pe cruce în anul 33 AD de un călător în timp neghiob?

În sfârșit, teologia creștină arată că timpul este o înregistrare absolută, după care trebuie judecate acțiunile omului. Iahve este văzut judecând faptele omenirii pe baza a ceea ce este înregistrat în „cărți”. Cauzalitatea este baza judecății. Dacă călătoria în timp în trecut ar fi posibilă, ar fi imposibil de stabilit o istorie absolută, iar alterările în cauzalitate ar submina esența a cine este o persoană. Dacă aș fi „diferit din punct de vedere moral” într-un trecut alternativ, față de cum am fost în trecutul meu original, care eu va fi judecat și cum?

Orice fel de inversare reală a timpului pur și simplu ar inversa indicatorul cauză efect, astfel încât viața s-ar desfășura invers. Acum știu că unii pretind că ar putea să existe un fel de univers alternativ, în care ceea ce pare să fie „călătoria în timp” este de fapt călătoria către o altă axă a timpului, astfel încât cineva nu călătorește în propriul său trecut, ci participă de fapt într-o axă de timp complet separată. Dar dacă lucrurile ar sta așa, atunci propriul său indicator personal cauză efect nu s-a inversat niciodată.

Dacă acest ultim scenariu ar fi real, ar putea creștinismul să fie adevărat? Teoretic, presupun că ar putea fi, dacă omul ar sări pe variate axe ale timpului. Timpul într-un asemenea multiunivers tot ar un absolut pozitiv. Istoria reală a unui individ ar putea, prin urmare, să fie înregistrată și judecată și nu ar exista nicio enigmă a cauzalității. Universul ar fi doar „mai mare”, iar posibilitatea viitoare ar fi mai mare.

Dar mă îndoiesc că și în acest scenariu creștinismul ar avea mult sens, fiindcă într-un asemenea multiunivers Hristos ar putea să fie efectiv crucificat și astfel Și-ar împlini misiunea Lui declarată, dar într-o altă „buclă spațiu-timp” Hristos ar da greș în misiunea Lui sau ar fi ispitit eficient de Satan. Isus din Nazaret, Însuși Dumnezeul-Om, ar fi dificil de definit. Și apoi, un singur Isus din Nazaret, trăind cu succes o viață fără păcat și fiind crucificat într-un singur univers dat din cadrul multiuniversului, ar fi suficient ca mijloc de ispășire pentru toate popoarele din toate posibilele axe ale timpului?

În orice caz, mă îndoiesc că o călătorie în timp va fi vreodată realizată și cred că toate acestea vor rămâne meditații prostești. Dar dacă călătoria în timp ar avea loc cu adevărat, aceasta ar fi o mărturie puternică împotriva teologiei creștine tradiționale, cerând o reexaminare a felului în care înțelegem Scripturile creștine în cel mai bun caz, și renunțarea la ele în cel mai rău caz.

Dar îngăduiți-mi să spun cu încredere: viitorul meu este cu Dumnezeu.

[Extras din Jeff Hammond, A Theology Of Time Travel. Copyright © Jeff Hammond. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.quantumpork.com, unde nu mai este disponibil.]

Întrebare: „Spune Biblia ceva despre posibilitatea călătoriei în timp?”

Răspuns: Biblia nu se adresează direct ideii de călătorie în timp, cel puțin nu călătoria în timp prezentată în mod obișnuit în science fiction. Scriptura indică faptul că fiecare persoană are un timp desemnat pentru moarte (Evrei 9:27) și că zilele sale sunt cunoscute de Dumnezeu înainte ca ele să aibă loc (Ieremia 1:5; Fapte 17:26). Scriptura vorbește adesea despre evenimente întâmplându-se conform orarului lui Dumnezeu (Geneza 21:1; Matei 24:32; Ioan 7:8; 1 Timotei 2:6), ceea ce este împotriva ideii schimbării istoriei de către oameni prin călătoria în timp.

Totuși, Biblia arată și că Dumnezeu este independent de timp. În timp ce aceasta s-ar putea să nu fie tipul literal de „călătorie în timp”, ar fi corect să spunem că Dumnezeu nu experimentează timpul în același mod limitat în care o fac ființele omenești (2 Timotei 1:9; Geneza 1:1; Psalmul 42:13). Există, de asemenea, situații în Biblie unde oamenilor li se oferă viziuni despre viitor (Apocalipsa 1:9-11; Daniel 7:13-14). Cineva ar putea argumenta că Ioan, de exemplu, în cartea Apocalipsa a avut oportunitatea de a „călători în timp” în viitor, pentru a observa evenimentele din Apocalipsa.

Din punct de vedere scriptural, nu putem spune cu adevărat dacă călătoria în timp este posibilă sau imposibilă. Din punct de vedere teologic, avem motive să credem că orice se întâmplă se află sub controlul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că orice posibilă călătorie în timp a omenirii nu ar schimba planurile Lui sau nu ar interfera cu ele. Deoarece Dumnezeu există independent de timp, călătoria în timp a oamenilor nu ar schimba relația noastră cu Dumnezeu mai mult decât faptul că am învățat să zburăm, să divizăm atomul sau să călătorim în spațiu.

Într-un sens, toți suntem „călători în timp” prin aceea că toți călătorim în timp o oră, un minut, o secundă pe rând. Nimeni nu merge mai repede sau mai încet de atât. Avem o călătorie de-a lungul vieții; nu există o „a doua șansă”. Și acesta este un motiv bun pentru care ar trebui să ne rugăm împreună cu Moise: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă” (Psalmul 90:12).

[Does the Bible say anything about the possibility of time travel? Copyright © Got Questions Ministries.]

Întrebare: „Sunt sirenele menționate în Biblie? Există sirene?”

Răspuns: Sirenele sunt creaturi mitice ale mării, având partea de sus a corpului de femeie și coadă de pește. Echivalenții lor masculini se numesc sirene-bărbați. Comportamentul lor oscilează de la seducător la sinistru, în funcție de legendă. Aceste creaturi au făcut parte din cunoștințele tradionale despre mare, de când navighează omul pe oceane. Povestiri despre sirene au apărut din vremea Asiriei antice – zeița asiriană Atargatis s-a transformat în sirenă de rușine, din cauza unei crime pe care a comis-o neintenționat. Imaginile zeului antic filistean Dagon (1 Samuel 5:2) ar putea cu ușurință să treacă drept o conceptualizare modernă a unei sirene bărbat. Sirenele sunt, de asemenea, asociate cu sirenele din mitologia greacă, în mod specific cu Odiseea lui Homer. Folclorul antic al Orientului Îndepărtat zugrăvește sirenele ca soții ale puternicilor dragoni ai mării. În istoria mai recentă, popularul basm Mica sirenă al lui Hans Christian Andersen (1836) a deschis calea pentru zugrăvirea sirenelor în operă, artă, literatură și filme.

Există din abundență relatări scrise despre sirene văzute de navigatori. Chiar Cristofor Columb a documentat că a văzut sirene în timpul explorării Caraibelor. Se crede în mod obișnuit că aceste apariții au fost de fapt întâlniri, interpretate greșit, cu mamifere acvatice precum lamantinii și vacile de mare. Un marinar dornic de dragoste, captiv pe mare de luni de zile, poate că, observând o coadă mare fără aripioare dorsale dispărând sub valuri, a pus lucrurile cap la cap în mintea lui ca să alcătuiască o sirenă.

De-a lungul secolelor, au fost prezentate șarlatanii, pentru a se dovedi existența sirenelor. În particular, P. T. Barnum a expus în muzeul său o „sirenă din Fiji” împăiată. Alte înșelătorii au folosit pastă din hârtie turnată sau părți ale unor diferite animale prinse împreună. În 2004, imediat după tsunamiul din sudul Asiei au apărut pe internet fotografii ale unor „sirene din Fiji” care nu erau mai reale decât exponatul lui Barnum.

Mozaic înfățișând sirenă cu două cozi în Sparta antică

Biblia nu menționează niciodată sirenele, nici măcar relatarea biblică despre creație din Geneza 1-2, dar asta nici nu dovedește existența sirenelor, nici nu dovedește netemeinicia existenței lor. Există multe creaturi în lume care nu sunt menționate în Biblie, iar negațiile universale sunt dificil de dovedit.

În iulie 2012, Serviciul Oceanic Național (NOS) a dat o declarație că „nicio dovadă despre umanoizi acvatici nu a fost găsită vreodată”. Declarația a venit ca răspuns la întrebările publicului care au urmat după un documentar pseudoștiințific despre sirene, care a fost lansat în mai 2012 de Animal Planet. Cum s-a întâmplat cu reacția la emisiunea radio Războiul luminilor a lui Orson Wells în 1938, un mare număr de oameni au confundat acest film de ficțiune cu un documentar real.

O problemă cu ideea existenței sirenelor și bărbaților-sirenă este teologică. Știm că Hristos a murit pentru umanitate: „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni” (Tit 3:4). Dacă există cu adevărat umanoizi neumani cu conștiință de sine în lumea aceasta, și ei au fost afectați de blestemul păcatului (Romani 8:22). Dar Fiul lui Dumnezeu nu a devenit bărbat-sirenă, ca să răscumpere o rasă de creaturi marine pe jumătate umane; El a devenit om, ca să răscumpere rasa umană (Evrei 2:14). Ceea ce ar părea să elimine existența bărbaților-sirenă, doar dacă ei nu sunt mai mult pești decât umani.

Fie că sirenele există sau nu, Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru multele Sale creații minunate. Dumnezeu a făcut universul (Geneza 1:1) și totul în el (Fapte 17:24), inclusiv toate creaturile de sub mare (Geneza 1:20-23).

[Are mermaids mentioned in the Bible? Do mermaids exist? Copyright © Got Questions Ministries.]