Ce o să vă spun pare extraordinar. Mi-am păstrat mărturia secretă timp de cincisprezece ani datorită vinei și rușinii copleșitoare. Cu câteva luni în urmă Isus m-a eliberat de aceste sentimente și, în sfârșit, m-am simțit liberă să spun oamenilor despre realitatea lui Satan. Dar cel mai mult, vreau ca mărturia mea să arate oamenilor dragostea copleșitoare a lui Hristos!

„Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi.” Deuteronom 18:10-11

Îmi amintesc noaptea în care am închis jaluzelele din camera mea, am îngenuncheat, mi-am împreunat mâinile și am șoptit prima rugăciune către Satan. Tocmai împlinisem 15 ani și deja citisem din scoarță în scoarță Biblia Satanică. Ca o întâi născută ambițioasă, de tipul A, personalitatea mea mă împingea întotdeauna către ceea ce mă interesa, cu un puternic entuziasm. Mottoul meu, pe care îl citam oamenilor, era că niciodată nu mă joc, întotdeauna sunt serioasă. Niciodată nu iau parte pe jumătate la ceva. Ceea ce însemna că interesul meu pentru satanism nu avea să fie făcut cu jumătate de inimă, ci cu întreaga-mi ființă. În întunericul deplin al camerei mele, m-am rugat domnului întunericului să-mi trimită pe cineva care era afiliat la un grup, care putea să mă învețe mai multe. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile pe internet, ca să mă conectez cu alți sataniști. M-am bazat numai pe abilitatea lui Satan de a răspunde rugăciunii mele.

Ca să scap de durerea respingerii din partea tatălui meu dependent de muncă, luam zilnic autobuzul până la mall-ul local și treceam în revistă magazinele. Magazinul meu preferat era Darurile lui Spencer; un magazin excentric care se adresa mulțimii goth. Multe săptămâni după rugăciunea mea întunecată stăteam în Darurile lui Spencer, admirând colierele oculte. Dragonul înfășurat în jurul săbiilor, cranii cu ochii roșii și pentagrame erau etalate pe perete. Pe când stăteam întrebându-mă ce colier aș putea cumpăra, un băiat de șaptesprezece ani a venit lângă mine. Eram conștientă de prezența lui, dar l-am ignorat, gândind că și el examina secțiunea de coliere. L-am auzit dregându-și glasul și apoi a spus: „Ești interesată de satanism?” „Da”, am răspuns. S-a prezentat, iar apoi mi-a zis că dacă eram interesată să învăț mai multe, putea să mă ia la o întânire de grup. I-am spus că nu aveam mașină și nu știam să conduc. S-a oferit să mă ia cu mașina de la mall, să mă ducă la întâlnire și înapoi. Am schimbat numerele de telefon, mi-a spus data și ora și ne-am despărțit. În ziua aceea rugăciunea mea a primit răspuns.

Prima întâlnire s-a ținut în casa preotului, care se numea Mark. Bărbații (numiți vrăjitori) s-au dus cu Mark să tragă cu armele în zona împădurită din spatele casei lui, în timp ce multe vrăjitoare stăteau în jurul mesei din bucătărie, dând în cărțile de tarot și discutând despre interpretările lor, conduse și învățate de o co-preoteasă numită Jane. Am fost primită cu brațele deschise. Era o tactică vicleană, care încet m-a introdus și m-a obișnuit cu practicile sectei. Am aflat că am fost introdusă în una dintre cele mai mari, cele mai organizate secte satanice. Orașul meu era doar unul dintre multele care aveau o filială (numită Cercul Magic). Cu timpul, am fost invitată la mai multe întâlniri până când, în cele din urmă, am fost inițiată cu o ceremonie întunecată, care a inclus un legământ de sânge cu Satan, în care am băut sânge de capră dintr-o cupă de argint. De atunci am fost invitată la cele mai multe ritualuri și ceremonii. Am învățat cum să fac blesteme și vrăji ritualice, am devenit o adeptă a cărților de tarot, am invocat demoni și am vorbit cu ei, și am intimidat și manipulat un grup de oameni pe care îi uram cel mai mult, creștinii. Am devenit vrăjitoare satanică și eram dependentă de puterea pe care mi-a dat-o Satan.

Începând de atunci l-am slujit pe Satan cu credincioșie. Mi s-a dat putere, control și orice am vrut. Dar asta a venit cu un preț. Încet, Satan îmi distrugea viața înaintea ochilor mei, fără ca eu să realizez. Fumam cu regularitate și mergeam cu prietenii la chefuri cu băutură. Trupul meu era dat unor bărbați cu mult mai în vârstă decât mine, uneori la doi în același timp. Ritualurile sexuale dezgustătoare nu mă șocau. Am participat la ritualuri de distrugere care blestemau oameni, care de obicei aveau ca rezultat că erau răniți, iar uneori omorâți. Am devenit atât de indiferentă la întunericul supranatural care mă înconjura, încât aveam puține reacții la ceva care ieșea din obișnuit. O crimă oribilă de la știri nu mă făcea nici măcar să clipesc. Un om mai puțin pe lume, așa gândeam.

Viața mea normală se dezintegra. Ura pentru creștini îmi mistuia inima, iar familia mea, care era creștină, nu era exclusă. Surorii mele a început să-i fie teamă pentru mine, când le-am spus părinților cele mai rele vorbe la care m-am putut gândi. Odată i-am spus mamei, care era pe cale să zboare cu avionul, că speram ca avionul să se prăbușească. Am văzut lacrimile adunându-i-se în ochi, dar nu am avut nicio reacție, fiindcă vorbeam serios. Când părinții au făcut o incursiune în camera mea, căutând obiecte oculte, în speranța de a mă ajuta, am angajat un vrăjitor ca să arunce un blestem asupra lor. Visam la ziua când aveam să absolv liceul, să pot pleca de acasă și să mă închin liber lui Satan. Atunci puteam cu adevărat să fiu neinhibată și poate că într-o zi aveam să devin atât de puternică încât să conduc grupul din orașul meu și să urc în grad.

Fără știrea mea, părinții mei aveau prieteni și cele mai multe biserici din suburbie se rugau pentru mine. Dumnezeu răspunde cu adevărat la rugăciuni și, de multe ori, a avut mâna peste mine, când nici măcar nu am știut. Urma să împlinesc șaptesprezece ani și câștigam putere satanică. Singurul lucru care mă inhiba erau eforturile părinților pentru a opri implicarea mea. Încercam tactici noi și diferite ca să mă împotrivesc eforturilor lor, dar una dintre ele a sfârșit prin a se întoarce împotriva mea!

Odată am intrat în camera părinților mei și am observat o carte neagră pe o masă. Titlul ei era În numele lui Satan, scrisă de Bob Larson. Titlul mi-a captat atenția, așa cum orice cu cuvântul „Satan” îmi atrăgea imediat privirile. Am luat-o și am citit coperta din spate. Gura mi s-a deschis involuntar și îmi amintesc că am spus cu glas tare: „O, nu!” Coperta din spate vorbea despre cum să oprești planurile Diavolului și am știut, pur și simplu, că ei cumpăraseră acea carte ca să afle tactici despre cum să oprească implicarea mea în sectă! Am deschis la mijlocul cărții și am citit câteva pagini. Îmi amintesc că am gândit, este o carte plină de minciuni și acest autor creștin este un idiot! Pentru ce altceva ar cumpăra părinții mei cartea respectivă, dacă ea nu avea ca scop să le dea idei pentru a pune capăt implicării mele în satanism? Așa că am decis că aveam să fiu cu un pas înaintea lor. Aveam să citesc cartea din scoarță în scoarță, să înțeleg strategiile și să fiu pregătită când aveau să le aplice.

În următoarele câteva săptămâni, când aveam ocazia am citit cartea. Cu cât citeam mai mult, am realizat că nu avea de-a face cu modul de a-ți opri copilul să fie implicat într-o sectă. Dar am continuat să o citesc, în speranța că aș putea afla câteva strategii pe care plănuiau să le folosească părinții mei; pentru orice eventualitate. Într-o zi, în timp ce stăteam întinsă pe patul mamei, citind cartea, am început să plâng. Nu era nimic în cartea pe care o citeam care ar fi putut să indice motivul din spatele lacrimilor mele, dar nu mă puteam opri. Nu plânsesem de ani de zile, deoarece consideram asta o formă de slăbiciune pentru sataniști. De ce să plângi, când te poți răzbuna? Am azvârlit cartea departe de mine, speriată că mă făcuse să plâng. Eu nu eram slabă! Mi-am șters lacrimile de pe față și m-am sculat ca să mă uit în oglinda mamei mele. Trebuia să mă asigur că mi-am șters toate lacrimile și că nu aveam fața roșie când veneau părinții mei acasă. Nu trebuiau să știe că plânsesem. M-am uitat lung la reflecția mea, mi-am șters lacrimile și apoi mi-am observat ochii. Se schimbau în fața mea, de la albastrul meu deschis, la o nuanță de albastru rece, strălucitor. Am văzut multe lucruri cât am fost satanistă, inclusiv apariții reale ale demonilor. Dar privindu-mi ochii schimbându-și culoarea și văzând răul și caracterul vicios a ceea ce locuia în mine a fost atât de înspăimântător încât am țipat. Am fugit din cameră de frică. În următoarele câteva zile am meditat și am plâns din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Nu puteam merge la preoții mei, pentru că nu trebuiau să afle că devenisem slabă. În plus, știam că vor raționa cu privire la tot ce mi se întâmplase. Cu siguranță, părinții nu aveau să mă ajute, fiindcă îi respinsesem. Eram singură.

Într-o zi stăteam în bucătăria familiei mele, privind fix la mâncarea pentru cina pe care o pregăteam. Am mestecat în mâncare și imediat gândurile mi s-au dus la ce se întâmplase cu trei zile în urmă. Am început să plâng de disperare. Aveam nevoie să-mi dau seama ce trebuie să fac. Ceva era greșit cu mine și eram atât de confuză. În timp ce lacrimile mi se rostogoleau în jos pe obraji, am auzit o vocea masculină, audibilă, în spatele meu, spunând: „Tiffany, scrie-i mamei tale.” M-am întors uimită. Nu era nimeni acasă. Ce se întâmpla? Acum auzeam voci? Am decis că trebuia să fi fost imaginația mea și m-am întors să continui prepararea cinei. Apoi am mai auzit-o o dată. Vocea audibilă a repetat prima instrucțiune: „Tiffany, scrie-i mamei tale.” Vocea părea că încearcă să mă implore, ca și cum aș fi fost cea mai importantă persoană din lume în acel moment. Isus era în spatele meu, dându-mi de știre că în ciuda a cât de mult Îl uram, în ciuda a cât de mult făcusem ca să-i zăpăcesc și să-i intimidez pe creștinii căldicei și în ciuda a cât de multe ori blasfemiasem Numele Lui, eram iubită de El.

Într-o clipă, ultima instrucțiune repetată a căpătat sens deplin. Am lăsat pregătirile pentru cină, am alergat în camera mea, am scos un creion și hârtie și am spus tot. Am recunoscut totul față de mama mea. Am lipit scrisoarea în plic, am așezat-o cu nervozitate pe perna ei și am așteptat până a venit acasă de la lucru. Mă va respinge, așa cum am respins-o eu pe ea? M-am întins pe pat și am plâns din cauza confuziei și disperării.

Am auzit-o pe mama sosind acasă și am așteptat cu nerăbdare. În cele din urmă a intrat în camera mea, s-a așezat pe patul meu și am discutat despre scrisoare. Realizasem că spiritul meu murea. Îmi omoram spiritul, puțin câte puțin. Am slujit un stăpân căruia nu-i păsa de mine mai mult decât de o furnică care umblă pe trotuar. Nu mai puteam să fac asta, dar teama de ce ar face Satan dacă l-aș trăda se afla în cele mai ascunse gânduri ale mele. Un legământ de sânge însemna un blestem de moarte automat, dacă cineva îl trăda și îl părăsea pe Satan. Dar mama mi-a dat încredere că Isus mă va iubi și mă va proteja. Dacă mi-aș fi dat viața Lui, atunci întunericul ar fi luat sfârșit. În noaptea aceea, pe 11 ianuarie 1997 mi-am dat viața iubitorului meu Domn Isus Hristos.

Isus m-a condus de la întuneric la lumină. De multe ori scumpul meu Domn m-a ajutat și m-a binecuvântat. Am absolvit colegiul cu o licență în psihologie și un masterat în afaceri. Am o casă frumoasă, o biserică minunată și, ce este cel mai bine, un Domn iubitor căruia Îi pasă de mine profund!

Mărturia mea nu este ca să-l glorifice pe Satan și lucrările lui. Este ca să-ți spun că indiferent ce ai făcut, poți fi iertat. Isus te iubește și dorește mai mult decât orice să fii cu El. Nu există nimic din ce ai făcut care să nu poată fi iertat. Biblia spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) El te poate curăți de orie rău și de tot răul pe care l-ai înfăptuit. Singura Lui cerere este să vii cum ești, că să-I mărturisești păcatele. Ziua în care o vei face va fi ziua în care vei găsi pacea și bucuria pe care le căutai. Întunericul va lua sfârșit și lumina Lui te va umple!

[Former Satanist Who Can Testify to Jesus Christ’s Love! Copyright © 2012 Testimony Share Christian Testimony Site.]

Speranţă când te simţi de neiertat

de Grantley Morris

Despre această pagină:

Această mărturie este extremă. Puţini oameni vor înţelege de ce a acţionat Jake în felul în care a făcut-o. Aceasta fiindcă puţini oameni au suferit ca el şi au o experiență profundă, cum se cere pentru consiliere.

Deci deşi eu înţeleg, nu mă aştept ca mulţi cititori să priceapă de ce s-a comportat Jake cum a făcut-o în umblarea lui creştină, dar chiar mă aştept să fii mişcat de dovada dragostei lui Dumnezeu revelată în această mărturie.

Fac cunoscută povestea lui Jake nu din cauză că Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe Jake (ca şi cum L-aş insulta pe Dumnezeu, implicând că l-ar putea iubi pe Jake mai mult decât pe tine), ci o fac cunoscută fiindcă această mărturie Îl înfăţişează pe Dumnezeu, care te iubeşte în acelaşi mod și pe tine, cu tot ce are El.

Spre deosebire de poveştile cu zâne, oamenii reali au urcuşuri şi coborâşuri. Oamenii reali fac un mare progres, iar apoi cad din nou. Observatorii întâmplători nu pot înţelege de ce, de exemplu, mulţi foşti dependenţi, după ce se bucură de eliberare şi biruinţă, cad din nou în vechea robie. Ceea ce observatorii ar putea cunoaște numai dacă ar fi în pielea foştilor dependenţi este pofta obositoare pentru starea euforică provocată de drog. În cazul supravieţuitorilor abuzului precum Jake, există îndoieli obositoare, sâcâitoare despre dragostea lui Dumnezeu, teama intensă că Dumnezeu îi va respinge aşa cum au făcut mulţi alţii şi luptele interioare continue, istovitoare împotriva sentimentului de a fi depravaţi şi de neiubit. Precum curgerea continuă a torturii chinezeşti cu apă, precum roaderea continuă de către termite a bârnelor de suport ale unei clădiri, efectul cumulativ al şoaptelor maliţioase ale Înşelătorului este o provocare enormă pentru credinţa cuiva. Aceasta nu înseamnă că suntem forţaţi să renunţăm, dar explică de ce aceia care au fost răniţi profund cad, în mod tipic, iar şi iar, şi de ce continuă Dumnezeu să ierte iar şi iar.

Jake a trecut de patruzeci de ani. Sunt în contact cu el în medie de câteva ori pe săptămână, de mai mult de un an. În acest timp am câştigat un respect profund pentru umblarea lui Jake cu Dumnezeu, chiar dacă în această perioadă Jake a avut lupte regulate, precum cea descrisă mai jos.

Deşi comportamentul lui Jake a fost neobişnuit, din experienţa mea vastă cu oamenii care sunt apăsaţi de vină, ştiu că ei au nevoie de mărturii excepţionale, fiindcă sunt tentaţi în mod inevitabil să creadă că sunt cei mai răi păcătoşi de pe planetă şi că practic toată lumea poate fi iertată, în afară de ei.

Grantley Morris

Fondatorul Net-burst şi autorul acestei pagini web.

Mărturia

Tatăl meu a ucis-o cu violenţă pe sora mea mai mare când era bebeluş. Detaliile au fost muşamalizate, iar mama a rămas cu el, deci au fost liberi să folosească abuzul sexual şi sadismul asupra mea. Vă voi scuti de detalii, dar aveţi nevoie de câteva informaţii ca să mă înţelegeţi.

Nu pot fi sigur cât de aproape de naştere eram când a început maltratarea mea, dar cu siguranţă era în plină desfăşurare când eram încă bebeluş. O soră care a supravieţuit îşi aminteşte că i s-a poruncit să cureţe sângele şi excrementele mele de pe pereţi, după un astfel de episod. Ea m-a văzut în pătuţ şi a crezut că eram mort.

Un exemplu al educării mele cu privire la toaletă consta în a striga la mine, în timp ce îmi murdăreau tot corpul cu propriile-mi excremente, inclusiv în gură. Alteori, îmi băgau capul cu forţa în toaletă, după ce mi-l umpleau cu murdărie. Eram sigur că aveau să mă înece. Multe dintre acele experienţe au fost atât de vătămătoare psihologic, încât ani de zile le-am reprimat amintirea. Reprimarea m-a oprit să înţeleg de ce atât de mult timp din viaţa mea creştină m-am dispreţuit întotdeauna şi am crezut chiar că, pentru Dumnezeu, duhneam.

În anii mei cei mai impresionabili şi după aceea, părinţii mei au continuat să insiste că meritam tratamentul pe care mi-l aplicau. Acea îndoctrinare din anii cei mai sensibili, m-a lăsat atât de tulburat, încât în viaţa mea de adult îmi provocam eu însumi un astfel de abuz, fără să înţeleg de ce, dar simţind că îl meritam.

Părinţii mei pretindeau că abuzul era pentru binele meu şi că era din cauză că mă iubeau. Aceasta m-a făcut să am o teamă profundă de dragoste – chiar de dragostea lui Dumnezeu. Desigur, din punct de vedere intelectual știam că dragostea lui Dumnezeu este perfectă și că nu este deloc ce am experimentat când eram copil, dar, așa cum oricine se teme de păianjenii și de șerpii inofensivi poate atesta, cunoașterea intelectuală nu risipește teama paralizantă.

Pe la jumătatea adolescenței, fusesem abuzat sexual de mama mea și de cel puțin opt bărbați. Eram dependent de pofta de orice fel. Eram implicat chiar și în ocult, cerând demonilor și spiritelor sexuale să facă sex cu mine. Am jurat să fiu întodeauna în control și să nu cedez niciodată față de nimeni, nici măcar față de Dumnezeu.

Cu toate acestea, la vârsta de nouăsprezece ani am avut o întâlnire reală cu Domnul Isus și L-am făcut Mântuitorul meu. Mă alăturasem armatei ca să învăț cum să ucid oameni. Foloseam pagini din Biblie ca să rulez hârtii pentru țigările de marijuana. Îl uram pe Dumnezeu și eram sigur că El mă ura pe mine. De mult mă dădusem lui Satan, crezând că avea puterea pe care o vroiam. Dacă un creștin îmi spunea despre Isus, îmi pierdeam complet cumpătul, strigând, blestemând, ridicând pumnul și scuipând în aer la Dumnezeu. Cel puțin o dată m-am apropiat la doi centimentri de fața unui creștin și l-am scuipat. Faptul că nu-mi plăteau cu aceeași monedă mă făcea să presupun că acei creștini erau niște mămăligi.

M-am alăturat armatei pentru competiție. Un creștin de acolo era cel mai bun soldat pe care am avut vreodată plăcerea să-l întâlnesc. Era un bărbat puternic și putea să alerge ca vântul, la fel ca mine. Am observat că atunci când era ridiculizat nu răspundea cu ridiculizare, dar se părea că nu îi era teamă de nimeni care îl supăra. Era o pace la el care părea să meargă oriunde se ducea el. După asta tânjeam eu. El îmi spunea despre Isus, dar pur și simplu nu înțelegeam.

Am fost trimis la post peste ocean și în timp ce eram acolo am citit cartea „Apocalipsa” din Biblia Ghedeon. Luni de zile mi-a fost teamă să nu mor și să nu merg în iad. Nu am putut găsi pe nimeni care să-mi spună despre Isus.

Într-o zi am făcut câțiva pași prea repede pe un drum alunecos, noroios. Remorca s-a răsucit și jeepul a început să se rotească. Mă îndreptam către o cădere de la 90 de metri. „Dumnezeule, ajută-mă!” am strigat, vorbind serios pentru prima dată în viață. Deodată, în opoziție cu legile fizicii, jeepul a început să se învârtească în direcția opusă. Am scăpat fără o zgârietură, convins că există un Dumnezeu căruia Îi pasă. O anume forță nevăzută trebuie că a inversat mișcarea vehiculului.

După aceea am avut un vis. Eram împușcat de lunetiști, iar mătușa mea a apărut într-o mașină și mi-a spus: „Urcă și salvează-te.” După aceea am sunat-o pe mătușa mea și am aflat că se rugase pentru mântuirea mea. Ea mi-a cerut să-mi iau permisie și să vin acasă. Am fugit și am stat cu pastorul ei, timp în care el îmi explica Evanghelia. În cizmă aveam un cuțit pentru supraviețuire și eram pe cale să-l folosesc pe el. Ceva m-a împiedicat. Am fugit înapoi la bază, gândind că eram mântuit pentru că acum credeam că există un Isus Hristos care a murit pe cruce și a înviat din morți ca să plătească pentru păcatele mele. Am presupus că aveam să merg în rai, dar nu am putut înțelege de ce viața nu mi s-a schimbat. Îmi uram viața și îmi uram păcatul. Eram disperat și nu mă puteam opri să iau droguri. Chiar mai rău, nu îmi puteam schimba inima, nici durerea, care părea atât de adâncă, iar motivele ei îmi erau încă necunoscute, din cauza atât de multor amintiri reprimate.

Creștinul care fusese în echipa de tragere cu mine a fost numit la unitatea mea. M-a invitat la biserică, unde a depus mărturie. Când m-am întors la cazarmă în acea noapte, am căzut pe genunchi și am strigat la Isus ca să vină în inima mea. Nimeni nu a trebuit să-mi spună despre nevoia de a mă pocăi. Păcatul îmi apăsa greu inima. Era ca și cum puteam să simt focul iadului urcând chiar în sufletul meu, arzându-mi sufletul. Am vărsat lacrimi amare, cerându-I lui Isus iar și iar să fie Domnul și Mântuitorul meu. În cele din urmă am auzit Duhul lui Dumnezeu spunând că era de ajuns să cer o dată.

M-am ridicat de pe genunchi, m-am urcat în pat și am avut cel mai bun somn din viața mea. M-am trezit dimineața, ca să aflu că norul negru care mă urmase în toate zilele vieții mele dispăruse. În timpul dispozitivului, în acea dimineață, soldații care îmi erau camarazi au putut să vadă bucuria de pe fața mea și m-au întrebat ce se întâmplase. Le-am spus că în noaptea dinainte am fost mântuit și păcatele îmi erau iertate.

Nu mă săturam de Cuvântul lui Dumnezeu. Îl devoram ca un om înfometat. Mi-am pierdut cei mai mulți dintre prieteni. Nimeni nu vroia să petreacă timp cu mine. Vorbeam mereu despre crucea lui Hristos și împărtășeam Evanghelia oricând era posibil. Duminica dimineața, când eram la manevre, unii din trupe veneau și mă luau să le predic. La început asta chiar m-a speriat, până am descoperit că de fiecare dată când mă ridicam să vorbesc, Duhul Sfânt pur și simplu mă împuternicea să predic istoria lui Isus.

Odată m-am adresat unei întruniri de peste două sute de soldați. Nu aveam instruire, nici nu aveam o mare cunoaștere, dar atât de mare era pasiunea mea pentru Isus, încât nu mi-o puteam reține. Cuvintele ardeau ca focul în inima mea. Întreaga mea viață s-a schimbat drastic. Nu mai eram un drogat, nici măcar nu mai doream droguri. Petreceam momente minunate în Cuvânt și rugăciune, uneori patru ore pe zi sau mai mult.

O versiune atent editată a mărturiei mele ar fi impresionantă, dar, deși ea mă face să mă simt rușinat, fiecare creștin care se simte dincolo de iertare are nevoie să cunoască o latură a mea pe care numai Dumnezeu o vede. Contrastul este aproape de necrezut. Atât de vătămătoare a fost suferința mea din copilărie, încât chiar și după ce am ajuns să fiu bine și am fost mântuit cu adevărat, tot aveam accese în care strigam la Dumnezeu să mă lase în pace. Nu putea să vadă că eram inutil, nu eram bun și miroseam urât? Neexperimentând niciodată ceva diferit, eram hăituit de sentimentul profund că Dumnezeu trebuia să fie ca foștii mei abuzatori. Cicatricele erau atât de adânci, iar amintirile care mă bântuiau atât de puternice, încât continuau să învingă orice încercare a logicii și mă făceau să mă aștept ca Dumnezeu avea să sfârșească prin a acționa ca numeroșii mei abuzatori.

Faptul că am fost molestat de mama în fragedă copilărie a fost deosebit de vătămător, fiindcă am continuat să fiu bântuit de amintirea că uram abuzul și totuși, în același timp, eram profund tulburat de plăcerea fizică când abuzul avea loc. Cea mai mare parte a vieții mele de adult nu am înțeles că, în asemenea circumstanțe, plăcerea fizică este ca atunci când urăști să fii gâdilat, și totuși nu poți să te abții să nu râzi. Nerealizând că era o reacție fizică, nu un indicator al moralității, amintirea că am simțit plăcere – chiar amintirea în sine provocându-mi un amestec de repulsie și excitație sexuală – a continuat să mă facă să mă tem că eram un pervers de neiertat. Dar greșeala mea mergea și mai adânc: nu am reușit să pricep că Isus murise pentru tot păcatul meu, indiferent cât de deliberat sau pervers sau repetat.

În ciuda creșterii în cunoașterea Bibliei și a faptului că aveam momente minunate cu Dumnezeu, rănile suferinței din copilărie au continuat să mă facă să simt ca și cum Dumnezeu mă pregătea pentru cea mai dureroasă dintre experiențe – eu îndrăgostindu-mă profund de El, iar El respingându-mă apoi.

De fapt, mi se părea atât de sigur că Dumnezeu avea să sfârșească prin a mă respinge – purtându-Se ca cei din copilăria mea, care pretindeau că mă iubesc – încât adesea m-am trezit că eram decis să-I dovedesc lui Dumnezeu că nu era posibil să mă iubească. Fiind convins că era ce meritam, îi ceream cu adevărat Diavolului să mă posede și îi spuneam să mă violeze și să mă folosească la fel ca pe o curvă. Și da, am făcut asta de nenumărate ori după ce am fost categoric născut din nou.

Pentru că întreaga viață am tânjit după dragostea adevărată, pură, tandră, intimă. Dar foarte adesea, când Dumnezeu a prezentat-o în moduri de netăgăduit, fugeam de ea și mă împotriveam. Îi spuneam lui Dumnezeu să mă omoare pentru că, pur și simplu, eram prea urât și murdar. Îl blestemam și Îl înjuram la mânie, fiindcă îmi tot spună că mă iubește.

Teama de respingerea lui Dumnezeu și sentimentul că respingerea era inevitabilă erau atât de intense încât, între momentele minunate cu Dumnezeu, de nenumărate ori continuam să fac tot ce puteam ca să pun capăt agoniei de a nu ști niciodată când avea să aibă loc respingerea. Pentru mine, modul evident de a opri prelungirea agoniei era să provoc „inevitabila” respingere chiar în clipa respectivă.

I-am spus lui Dunezeu să plece și lui Satan să fie tatăl meu, pentru că asta meritam. I-am spus lui Isus că renunț la El și la cruce. Adesea am simțit că am mers prea departe cu păcatul ca să mai fiu vreodată restaurat – înapoi în ocultul de care am fost eliberat cândva. Dar Mântuitorul meu a refuzat să mă urască și a continuat să încerce să-mi câștige dragostea.

Eram plin de amărăciune față de mine însumi din cauză că m-am bucurat de atingerea mamei mele când mă abuzase sexual pe când eram copil. Ce chin este asta chiar și acum uneori! Auzeam un strigăt în minte, îndreptat împotriva mea: „Tu, curvă! Uită-te la mama ta! Cum te poate ajuta Dumnezeu?” Simțindu-mă dezgustător de murdar, fugeam din nou de Isus, strângând pumnul către El și îndrăznind să-I poruncesc să mă lovească să cad mort, în timp ce Îl blestemam. Mă trezeam în mijlocul nopții lovindu-mă, gândind și simțind că aveam nevoie să fiu pedepsit. Simțeam sigur că eram o lepădătură.

„Ești un mincinos!” Îi spuneam lui Dumnezeu, ca răspuns la afirmațiile Lui că mă iubește. „Nu este posibil să mă iubești și Ți-o voi dovedi!” Mă acopeream cu propria-mi murdărie, ca să-I arăt lui Dumnezeu cât de dezgustător eram. Mă cufundam în pornografie și masturbare. Îi numeam din nou pe demoni tatăl meu și le ceream să mă pedepsească. Așa era dorința mea nestăpânită de a dovedi că nu era posibil ca Dumnezeu să mă poată iubi.

Apoi îmi veneam din nou în fire și mă pocăiam. Și, spre uimirea mea, Dumnezeu întotdeauna mă primea înapoi. I-am spus că nu înțeleg de ce nu m-a omorât, cu toate lucrurile pe care le-am făcut.

Întotdeauna am gândit că dacă Îl lăsam pe Dumnezeu să Se apropie prea mult de mine, mă va folosi și mă va răni. Nu a făcut asta niciodată.

Revelație specială

Soția mea obișnuia să spună uneori că Domnul Îi vorbise. Îi răspundeam că Dumnezeu nu vorbește și nu poate vorbi nimănui, cu excepția Cuvântului Său. Susțineam că viziunile, visele și cele asemenea lor erau cel mai probabil de la dușman. Crezusem că Îl auzisem pe Domnul vorbindu-mi în primii mei ani de creștin, dar de atunci acceptasem învățătura bisericii că era imposibil. Nu am luat niciodată în considerare că dacă Diavolul poate să ne spună minciuni, folosind metoda pe care o folosea Dumnezeu în vremurile Bibliei, de ce nu ar mai putea Dumnezeul Cel atotputernic și atotcunoscător să ne spună adevărul în acest fel?

Un punct de cotitură a venit într-o zi când eram pe cale să ating ceva ce Dumnezeu mi-a spus să nu ating. Cercetând, am descoperit că, ascuns înăuntru, era un păianjăn văduva neagră.

După ce inițial am fost excepțional de precaut, acum descopăr că Dumnezeu îmi vorbește adesea.

De fiecare dată când am auzit ceva de la El, acel ceva a fost întodeauna sprijinit de Scriptură, doar ca să mă asigure că într-adevăr Dumnezeu este Cel care îmi vorbește. Oricând aud vocea Lui și/sau văd o viziune sau un vis, întotdeauna întreb: „Cine este Isus Hristos?” Răspunsul a fost întotdeauna: „Isus Hristos este Domnul.”

Întotdeauna pun sub semnul întrebării unde mă conduce întâlnirea divină. Mă conduce la o relație mai profundă cu singurul Dumnezeu adevărat sau departe de El? Mă conduce la o trăire mai sfântă și mai pură? Este în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu? Apoi mă verific pe mine însumi, ca să mă asigur că dorința mea nu este să vânez experiențe exotice, ci să alerg după Dumnezeul Cel viu și să am o relație cu El. Uneori Domnul mi-a oferit cu bunăvoință o confirmare puternică că într-adevăr aud ceva de la El. De exemplu, când am slujit recent unei prietene îndurerate, Domnul mi-a dat o viziune despre ea. Spre bucuria ei, la care nu se aștepta, ce am văzut eu era identic cu o viziune despre ea însăși pe care o primise cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Deloc surprinzător, a fost profund încurajată.

Odată am scris în jurnalul meu:

„Există amărăciune și răzvrătire în inima mea, care mă țin departe de Tine. Isuse, Te voi aștepta cu nerăbdare să-mi aduci vindecarea spirituală și emoțională.”

În acea noapte sau chiar în noaptea următoare, nu-mi amintesc în care, s-a întâmplat ceva. Nu știu dacă a fost un vis sau o viziune. Ceea ce știu este că a fost ceva real. Eram copil, iar Dumnezeu mă ținea și mă iubea într-un mod foarte curat, pur, inocent. Nu experimentasem niciodată în viață acel fel de dragoste. Cum a risipit asta teama și durerea și a adus un sentiment copleșitor de bucurie!”

După aceea am scris în jurnal:

„Mulțumesc pentru delicatețea Ta față de mine. Când m-am răzvrătit și am renunțat la Tine, nu au fost represalii. Când Te-am atacat, nu a fost o contralovitură.”

Prin asemenea experiențe am învățat să-L văd pe Dumnezeu ca Tăticul după care am tânjit întotdeauna, dar pe care nu l-am găsit niciodată într-un om.

Acum cred că probabil Dumnezeu a plâns ori de câte ori am dat curs pornirilor mele. Cred că a plâns nu din cauza durerii pe care I-o provocam, ci pentru mine și pentru rănile pe care mi le provocam mie însumi. Ce dragoste!

Totuși, reprizele de a mă împotrivi dragostei Lui au continuat. Mă pedepseam să nu încerc că dobândesc favoarea lui Dumnezeu, dat fiind că uneori simțeam dragostea Lui și vroiam să plâng și să mă pedepsesc, ca să-I dovedesc că sunt de neiubit și deloc drag.

Odată am avut un flashback îngrozitor din copilărie, când murdăria trupului meu a fost împrăștiată peste tot pe mine. Am continuat să-L întreb pe Dumnezeu într-un mod acuzator: „Unde erai când s-au întâmplat toate astea?” Apoi L-am văzut în timp ce avea loc abuzul, îngenunchind lângă mine, plângând. Mai târziu mi-a spus că eram curat și îmbrăcat cu dreptatea lui Hristos. Am continuat să argumentez cu El: „Da, Tăticule, port roba albă a lui Isus, dar partea dinăuntru a robei este murdărită de la mizeria pe care au pus-o pe mine, iar murdăria sângerează prin ea.”

Curând după aceea am avut un alt flashback al abuzului din copilărie, iar când s-a terminat, Dumnezeu mi-a dat o viziune despre El Însuși, Tăticul mare și desăvârșit de bun, curățind toată murdăria de pe mine cu propria-I mână. Chiar m-a frapat că în viziune nu aveam teamă de atingerea Lui. Era mai blând decât cea mai tandră mamă. După ce m-am văzut curățit atât de minuțios, nu am putut să argumentez că mi se va murdări partea interioară a robei. În schimb, argumentul meu a devenit: „Sunt curat pe dinafară, dar în interior sunt încă murdar.”

Curând am avut o altă viziune cu Tăticul, învelindu-mi cu propriile-I mâini trupul și membrele cu pânză curată, care fusese cufundată în sângele lui Isus. Am simțit că dreptatea Lui s-a infiltrat în fiecare celulă a ființei mele, iar El m-a asigurat că și cea mai mică parte a fiecărei celule a ființei mele fusese complet curățită – nu numai în exterior, ci chiar și în interiorul celor mai mici părți ale fiecărei celule, chiar și părțile atât de mici despre care știința nu știe.

Apoi Tăticul m-a învelit într-o pătură mare, curată și pură, de bebeluș, așa cum este înfășat strâns un copilaș, ca să se se simtă în siguranță și cald. Mă ținea la pieptul Lui, liniștindu-mă cu dragostea Lui. Era ca și cum îmi număra fiecare fir de păr din cap și îmi studia fața și gânguritul.

Aș vrea să pot spune că toate aceste experiențe minunate cu Dumnezeu m-au oprit să-L mai tratez pe Dumnezeu atât de netrebnic. Au mai fost momente când am alunecat, dar Dumnezeu nu a încetat niciodată să mă iubească. Poate că fiindcă preferă să ne pună la înălțime, ca un trofeu al dragostei și îndurării Sale, în loc să ne distrugă.

Acum, în timp ce scriu asta, plâng de bucurie și dragoste. Ochii Lui sunt plini de compasiune și dragoste. Brațele Lui doresc să clădească, nu să distrugă. Dorința Lui este să mă vadă transformându-mă într-un om de care să fie mândru. Dragostea Lui este delicată. Ea nu trebuie să fie confundată cu slăbiciunea, fiindcă în delicatețea și tandrețea Lui este o mare tărie. El mă poate ține în brațe, astfel încât nu am nevoie să mă tem de cădere. Am într-adevăr atât de mare nevoie ca El să mă țină, în acest mod sfânt.

Totuși, atât de des, când am fost aproape de El și I-am simțit mângâierea, mi-a fost teamă că ea va deveni durere și respingere. Cu adevărat, mă uimește că dorința Lui este să-Și găsească plăcerea în mine. Nici nu am avut vreodată pe cineva care să se uite la mine cu astfel de ochi plini de dragoste.

„De ce este Dumnezeu atât de blând cu mine?” am întrebat adesea. Eram atât de supărat pe mine. Chiar și răbdarea cititorului față de mine s-ar fi sfârșit cu ani în urmă, din cauza modului în care tot reveneam la comportamentul meu atroce, dar răbdarea lui Dumnezeu a continuat.

De aș putea spune că nenumăratele arătări, pe care le-am primit, ale enormei răbdări a lui Dumnezeu, au pus capăt izbucnirilor mele rușinoase împotriva lui Dumnezeu, dar nu le-au pus capăt. Este ca și cum eu sunt două persoane: una care acceptă dragostea și iertarea lui Dumnezeu și una care nu le poate accepta. Sunt jenat să admit că am continuat să trec de la una la cealaltă, iar și iar și iar, de-a lungul a mai mult de douăzeci de ani de umblare cu Dumnezeu.

Așa cum ucenicii s-au îndoit chiar și după ce au fost martori la atât de multe miracole, tot așa, când vin noi flashback-uri dureroase, încă mă îndoiesc. Mă frapează ca și când mă îndoiesc, El tot este așa de răbdător cu mine. În ciuda îndoielilor totuși, sunt în stare să-mi amintesc mie însumi adevărul. Treptat, am ajuns în punctul în care rareori mă contrazic cu Tăticul că sunt murdar. Doar îi spun că mă simt într-un anume fel, nu că sunt în acel fel.

Odată am strigat la Dumnezeu că o iert pe mama. Domnul a știut că eram serios. Călătorisem pe drumul dureros al iertării de multe ori. Dar de data aceea mi-a cerut altceva: aveam să mă iert pe mine însumi pentru toată vina mea reală și imaginară?

Lupta mea, care dura de decenii, nu fusese ca să-L fac pe Dumnezeu să mă ierte, ci ca eu să mă iert pe mine însumi.

În toate luptele mele, Isus m-a vizitat ca Tăticul tandru pe care nu l-am avut niciodată când eram copil. De asemenea, a avut grijă de mine – și continuă să o facă – precum cea mai iubitoare și perfectă mamă. Niciodată și în niciun fel nu m-a condamnat. „Dumnezeu este Cel care îndreptățește. Cine este cel care condamnă?” spune Cuvântul (Romani 8:33-34).

Cu câțiva ani în urmă I-am dat permisiune lui Isus să intre în fiecare domeniu întunecat al inimii mele și să-l deschidă, ca să pot fi în întregime al Lui. I-am cerut să meargă în toate camerele pe care le încuiasem, gândind că nu vedea. Nimic nu a fost un șoc pentru El. În timp ce Isus deschidea ușile inimii mele, au venit noi amintiri, anterior necunoscute mie. În evanghelii se spune că Isus nu avea nevoie ca cineva să-I spună ce era în inimile oamenilor, pentru că știa. La fel, El știa ce era în inima mea: durere dincolo de ce am realizat eu vreodată și un mare sentiment de rușine.

Cuvântul Lui spune că Isus a venit să vindece pe cei cu inima zdrobită și să le lege rănile. Am descoperit că asta e adevărat. Unul din numele lui Isus este Minunat Sfătuitor. Duhul Sfânt este, de asemenea, numit Sfătuitor sau Ajutor. Sfatul Lui este adevărat și corect. El nu a dat niciodată greș. Încă se află în procesul de a mă consilia. El umblă zilnic cu mine.

Regret profund modul în care L-am tratat pe Domnul meu. Nu am nicio dorință să abuzez de magnifica Lui îndurare. Cea mai mare parte a vieții mele nu m-am gândit niciodată că un bărbat poate să fie bărbat și să fie pur sau să dorească puritatea, sfințenia și frumusețea. Acum înțeleg asta. Este un lucru de atins, care este mai de dorit decât aurul sau decât orice plăcere falsă pe care ar putea-o oferi lumea aceasta.

Cu sprijinul lui Grantley, Domnul îmi arată cauzele ascunse ale comportamentului meu enigmatic. În sfârșit mă vindec de vătămarea psihologică produsă mie din pruncie până în ultimii ani ai adolescenței. Mi-am făcut totuși cunoscută mărturia nu deoarece cred că mulți vor putea să se identifice cu durerea mea, ci fiindcă sper că va ajuta pe oricine care se pocăiește și totuși simte că este dincolo de iertarea lui Isus, pentru a vedea, în acele sentimente înșelătoare, inima trandră a lui Dumnezeu și puterea iertătoare a crucii. Am continuat să mă pocăiesc, și Dumnezeu a continuat să mă ierte, prin puterea jertfel lui Hristos. El va face la fel pentru tine.

Cum să înțelegem toate acestea

de Grantley

Iarba vecinului pare întodeauna mai verde decât a noastră. Una din iluziile vieții este că oricine altcineva pare mai favorizat de Dumnezeu decât noi. Puțini dintre noi ar invidia felul în care a crescut Jake, dar, ca mine, mulți dintre noi nu au avut nici pe departe puternicele experiențe cu Dumnezeu pe care le-a avut Jake. Mărturia lui totuși confirmă ceea ce vedem iar și iar în Biblie: oameni îndoindu-se, după ce au fost martori la miracole uimitoare. În mod clar, experiențele speciale cu Dumnezeu nu sunt nici pe aproape la fel de eficiente în clădirea credinței, așa cum am putea presupune. Stările euforice spirituale se evaporă rapid. Miracolele personale ne fac doar mai dornici să dăm cuiva socoteală; nu micșorează nevoia nimănui de a se ține tare de credința simplă, când vin vremuri grele. În ciuda tentației noastre de a gândi altfel, nevoia profundă a fiecărui creștin nu este pentru semne, ci pentru adevărata credință.

După ce a citit mărturia lui Jake, cineva care se lupta cu sentimente de vină mi-a scris:

„Cu câtva timp în urmă, Dumnezeu mi-a vorbit prin voi, dându-mi speranță reală și mi-a schimbat viața. Nu spun că nu mă mai lupt uneori cu sentimentul vinei false pentru lucruri de care Hristos m-a curățat, dar Dumnezeu este acum foarte tangibil pentru mine și înțeleg că El este cu mine indiferent prin ce trec eu.”

La fel cum Scriptura consemnează miracole nu numai pentru beneficiul celor care au fost martori la ele, ci de dragul nostru, la fel beneficiem din întâlnirea lui Jake cu Tăticul lui (și al nostru). Chiar dacă afirmațiile Scripturii ar trebui să fie de ajuns, experiențele intime ale lui Jake cu Dumnezeu ne confirmă că, în ciuda izbucnirilor de furie ale lui Jake împotriva Mântuitorului Său, el este cu adevărat iertat. Și același Dumnezeu – Dumnezeul care declară că nu face diferențe în oameni – va continua să te ierte pe tine, dacă vei continua să păstrezi o atitudine de pocăință și vei continua să-ți pui credința în puterea lui Cristos de a ierta.

Ai nevoie de mai mult

Să fii bântuit de sentimente de vină, de îngrijorări spirituale și gânduri respingătoare este ca și cum ai încerca să conduci mașina în trafic în mijlocul unor lucruri care îți distrag permanent atenția. Acest site are un vast număr de pagini de care ai nevoie ca să rămâi focusat. Citește-le zilnic.

[Grantley Morris, God’s Extreme Grace. The Christian Who Kept Doing All he Could To Force God to Reject Him. Copyright © 2007 Grantley Morris. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru alte mărturii ale lui Jake, clic aici și aici.]

Sunt creștină nu prin ceva ce am făcut eu, ci prin tot ce a făcut Isus. Prin dragostea pe care mi-a arătat-o, murind pe cruce. Prin îndurarea Lui nemărginită, iertându-mi păcatele, trecutul, tot ce am fost eu înainte de a-L cunoaște.

Înainte de a fi creștină, am fost satanistă.

Am devenit implicată în satanism în primul an la liceu. Înainte de primul an la liceu citisem cărți despre satanism, precum Biblia Satanică. De asemenea, m-am jucat cu placa ouija și cărțile de tarot și eram pregătită să merg înainte.

Am crescut în biserică. În fiecare duminică familia mea mergea la biserică. Am simțit că era un fals. Se părea că oamenii se duceau acolo ca să arate bine și să-i impresioneze pe cei din jur. Mă plictisea, Dumnezeu nu era real, am crezut că mă ura. Deci aveam să-I întorc favoarea și să-L urăsc la rândul meu. În mintea mea, Satan era singurul care răspundea strigătelor mele de ajutor.

Mă înșelam.

Am găsit alți oameni implicați în satanism, care m-au primit cu bucurie și au fost dornici să mă învețe. Am devenit o membră activă a clanului. Mergeam la ritualuri, învățam cât de slab este Dumnezeu, despre înșelăciunile Lui, toate minciunile care puteau fi spuse le-am înghițit ca adevăr.

Când am absolvit liceul părinții m-au dat afară din casă. Ceea ce nu a fost mare lucru, părinții mei și cu mine nu ne înțelegeam. Aveam prieteni în ocult, iar ei mi-au făcut rost de o slujbă și un apartament. Știam că îmi erau loiali și că nu aveau să mă abandoneze.

Într-o zi, la lucru am întâlnit un bărbat tânăr cu numele de Scott. Scott purta o cămașă cu Isus atârnând pe cruce, cu cuvintele: „Sângele acesta e pentru tine” scrise pe el. Am chicotit când am trecut pe lângă Scott și am zis: „Cu siguranță e mult sânge pe cămașa asta.”

Scott a spus: „Într-o zi o să-ți vorbesc despre asta.” L-am ignorat săptămâni întregi. Într-o zi, la masa prânz am început să vorbim. Scott a început să-mi spună cât de mult mă iubește Dumneyeu și că nimic din ce puteam face eu nu avea să schimbe acea dragoste. Eu doar i-am zâmbit lui Scott și am spus „OK”.

Am continuat să merg la ritualuri și să mă închin lui Satan. Nu eram fericită, deși eram înconjurată de oameni tot timpul, știam că nu-mi păsa de ei și că lor nu le păsa de mine. Scott venea la apartamentul meu cu prietenii lui și era ceva diferit. Vorbeau unul cu celălalt cu deschidere și încredere. În contrast, când eram cu prietenii mei, îmi era teamă să fiu deschisă cu ei, știam că nu puteam avea încredere în ei.

Scott și cu mine am continuat să discutăm. Ce spunea el despre dragostea lui Dumnezeu a început să mă tulbure. Eu uram. Uram totul, uram viața, îi uram pe cei din jurul meu și mă uram pe mine însămi. Iată un Dumnezeu și un om gata să mă accepte în ciuda tuturor acestora. Nu eram obligată să mă schimb pentru acea acceptare, pe când în ocult trebuia să urăsc, ca să fiu acceptată.

Am început să lipsesc de la întâlnirile ritualice. Ceea ce nu puteam face. Am început să rup legăturile cu cei care erau în clan și am început să mă întorc la biserică. Doar ca să ascult și să privesc.

Într-o noapte, după programul de la biserică, ședeam și așteptam niște prieteni, când o doamnă în vârstă a venit la mine și mi-a zis: „Dumnezeu mi-a spus să vorbesc cu tine.” M-am uitat la ea ca și cum era nebună și nu i-am răspuns. S-a prezentat drept Karla și mi-a dat numărul ei de telefon. În timp ce îmi dădea numărul de telefon, a spus că Dumnezeu i-a zis că aveam nevoie de ajutor și când eram gata să accept acel ajutor, să o sun.

Gândul meu, în timp ce luam numărul de telefon al Karlei, a fost: „Aiurea. Dumnezeu nu mă cunoaște. Nu mă poate cunoaște, eu sunt a lui Satan.”

Ca rezultat al lipsei mele de la prea multe întâlniri ritualice, marele preot și superiorii mei m-au chemat la o întâlnire. Mi-au spus să încetez să merg la biserică, să vorbesc cu Scott și, mai presus de toate, să vin la ritualuri.

Ce învață Satan? Răzvrătire. Așa că m-am răzvrătit. Nu am ascultat ce mi-au spus marele preot și ceilalți să fac. Am continuat să discut cu Scott și să lipsesc de la întâlnirile ritualice.

Marele preot m-a chemat din nou înaintea superiorilor mei și mi-au cerut să încetez să merg la biserică și să vorbesc cu Scott. L-am întrebat: „Dacă Isus este așa un tip rău și mă urăște atât de mult, de ce a murit pentru mine? De ce pretinde în continuare că mă iubește? De ce vă e teamă pentru că merg la biserică?”

Marele preot a devenit furios și mi-a spus că îmi va acorda cea mai mare onoare pe care mi-o putea acorda. Urma să fiu sacrificată lui Satan pe 21 martie. Aveam să-mi dau viața în slujba lui Satan.

Am plecat simțindu-mă amorțită și înfricoșată. Știam că urma să mor. Cui îi puteam cere ajutor? Îi uram pe creștini, iar singurii oameni pe care îi cunoșteam erau sataniști. Am decis să risc și să-i spun lui Scott.

Când i-am spus lui Scott că eram satanistă, m-a iubit cu atât mai mult. Mi-a spus că Dumnezeu tot mă iubește, implicarea mea nu schimbase asta. Apoi i-am spus care era planul clanului pentru mine, iar singura persoană la care m-am putut gândi ca să o sun a fost Karla.

Karla, chiar dacă nu mă cunoștea, a fost de acord să mă ajute. A venit și m-a luat și am stat acasă la ea. Mi-am luat din apartament numai hainele, împachetate în două genți.

Karla a sunat oameni de pe întreg cuprinsul Statelor Unite, ca să găsească un loc în care să merg. În tot acest timp, spunându-mi că ar fi mai ușor dacă aș fi creștină. Aveam să spun și să fac tot ce era nevoie, ca să scap din încurcătură. Așa că am spus rapid rugăciunea păcătosului și am crezut că era suficient.

Două zile mai târziu eram într-un avion spre Texas, ca să întâlnesc oameni pe care nu-i cunoșteam. Am plecat numai cu hainele pe care le luasem din apartament și câțiva dolari. Nu aveam idee pe cine urma să întâlnesc, mi s-a spus doar că aveau să țină o foaie cu numele meu.

Am sosit în Texas obosită și înfricoșată. Nu am stat mult în Texas, m-am mutat de șase ori într-un an, din cauză că cei din clan tot dădeau de mine.

Am sfârșit într-un orășel din Oklahoma, unde am locuit cu un pastor de tineret și soția lui. Ei m-am asigurat continuu că trecutul meu nu conta și că Dumnezeu m-a iertat. Dar întotdeauna eram prezentată ca fosta satanistă, niciodată ca Cicily.

M-am îmbolnăvit de dor de casă, nu vorbisem cu familia mea și nu-i văzusem de trei ani, de când părăsisem ocultul. Obosisem să nu fiu o creștină destul de bună. Să mi se spună cu nu zâmbesc destul, că am prea multe piercing-uri și că nu trebuie să am capul ras.

Am decis că vroiam să merg acasă. Când le-am spus asta pastorului de tineret și soției lui, mi-au aruncat trecutul în față. Am crezut că am căzut pradă unei alte minciuni. Trecutul meu într-adevăr conta, nu eram iertată, fiindcă trei ani crezusem o altă minciună.

Din nou m-am înșelat.

Dumnezeu pune oameni în viețile noastre chiar atunci când avem nevoie de ei. El a făcut din nou asta, la fel cum făcuse cu Scott și Karla. Dumnezeu m-a prezentat unei alte creștine, cu numele de Denice.

Denice a înțeles mânia mea față de creștini. În timp ce eu uram, Denice iubea. Când eu eram lipsită de răbdare, ea era răbdătoare. În timp ce eu o respingeam, ea mă accepta. Mi-a explicat ce înseamnă o relație cu Dumnezeu. În tot timpul de când părăsisem ocultul, nu avusesem o relație cu Dumnezeu. Chiar dacă am mers la biserică și am spus lucrurile corecte, acestea nu însemnau o relație cu Dumnezeu.

Denice mi-a prezentat ce înseamnă o relație personală cu Hristos. Acum știu ce înseamnă să fiu iertată. Știu ce înseamnă să fiu iubită și acceptată.

Mai presus de toate, știu că Dumnezeu m-a salvat, nu cine am fost eu contează, ci că sunt a Lui. Nimic nu poate schimba asta.

[Escape from Satanism. Testimony of Cicily White. Copyright © Cicily White. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.christian-faith.com, unde nu mai este disponibil.]