Este Dumnezeu nedrept când se întâmplă lucruri rele?

Este Dumnezeu nedrept? Cu alte cuvinte, există situaţii în care Dumnezeu este părtinitor cu oameni demni de dispreţuit şi îi lasă pe cei nevinovaţi să sufere? Din perspectiva noastră, este nedrept ca Dumnezeu să lase un copil să sufere de o boală devastatoare, în timp ce un criminal trăieşte o viaţa lungă în sănătate. Unde este Dumnezeul echilibrului şi dreptăţii, după care tânjim?

Ne luptăm în fiecare zi cu „ceea ce ni se cuvine”. Dacă muncim din greu şi trăim onorabil, atunci nu ne datorează Dumnezeu o viaţă bună? Noi îi răsplătim pe copiii noştri pentru purtarea lor bună şi îi pedepsim pentru neascultare. Bildad, prietenul lipsit de compasiune al lui Iov, a crezut că Dumnezeu a fost „drept” pedepsindu-l pe slujitorul Sau, Iov, şi că Dumnezeu răsplăteşte „corect” o viaţă fără prihană. (Iov 8:1-7) Habacuc, profetul, a pus la îndoială „dreptatea” lui Dumnezeu atunci când El S-a folosit de caldeeni ca să îi pedepsească pe cei mai neprihăniţi decât ei. (Habacuc 1:12-13)

Problema este că noi nu ne dăm seamă că nu vedem dovezile bunătăţii din viaţa noastră de zi cu zi. Noi nu suntem perfecţi şi nici nu vom fi niciodată, şi totuşi ne aşteptăm să primim din partea lui Dumnezeu o „răsplată” sau o binecuvântare perfectă. Dacă Dumnezeu ar fi fost „corect” (răsplătind ochi pentru ochi), am fi cu toţii condamnaţi. „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)

Este Dumnezeu nedrept în zbuciumul nostru zilnic?

De ce este Dumnezeu nedrept – poate chiar orb sau surd – în faţa suferinţelor noastre de zi cu zi? Copiii lui Israel s-au plâns de asta în timpul sclaviei lor în Egipt. Iov cel credincios a suferit pierderea proprietăţilor lui, a familiei lui şi a sănătăţii lui, toate acestea cu consimţământul lui Dumnezeu. Şi ce să mai spunem despre acei urmaşi ai lui Hristos care încă sunt torturaţi şi suferă martiriul pentru credinţa lor? De ce nu îi protejează Dumnezeu pe aceşti copii ai Lui devotaţi? Ce ne scuteşte de durere şi suferinţă – purtarea bună, darurile generoase, actele de sacrificiu, orele lungi de rugăciune, jurământul sărăciei? Lista ar putea continua.

Dacă Dumnezeu este cu adevărat „corect”, după definiţia omului, El ar fi impasibil şi detaşat. În calitatea Lui de Judecător al întregului univers, numai El determină valoarea noastră (Geneza 18:25, Psalmul 9:7-8). În relatarea lui Isus despre lucrătorii viei, cei care au muncit în vie întreaga zi au primit aceeaşi răsplata ca şi cei care au muncit doar ultima oră din zi (Matei 20:1-13). Unii lucrători au contestat „nedreptatea”. Isus a răspuns: „…cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă”. Pentru a înţelege dreptatea lui Dumnezeu, trebuie să avem o perspectivă cerească, nu una pământească. Dumnezeu este drept, dar este şi plin de har. Unul din scopurile pentru care Dumnezeu S-a revelat prin creaţie şi istorie este ca omul să Îl caute. Dragostea Îl împinge pe Dumnezeu să caute o relaţie personală atât cu cel vrednic de dispreţuit, cât şi cu cel nevinovat (Faptele Apostolilor 17:27-28).

Este Dumnezeu nedrept? – Concluzie

Iarăşi, ne-am putea întrebă: „Este Dumnezeu nedrept” lăsând un om nevinovat să moară? (Marcu 15:7) Nu a fost „corect” ca un insurgent şi criminal precum Baraba să fie iertat, în timp ce Isus, Fiul lui Dumnezeu … nevinovat şi fără păcat… să fie batjocorit, desfigurat într-un mod groaznic, şi executat alături de criminali. (Marcu 15:7, 17-20) Ne-am câştigat dreptul la un tratament preferenţial faţă de cel de care a avut parte Isus?

Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, putem să Îl alegem sau să Îl respingem. Chiar şi aşa, Fiul Său, Isus Hristos, Şi-a dat viaţa pentru întreaga specie umană. Cântarul virtuţii ne arată tare uşori… păcătoşi, egoişti şi încăpăţânaţi. Prin harul revărsat din plin, nu prin dreptate, un Dumnezeu corect schimbă balanţa cântarului în favoarea noastră. (Efeseni 2:4-5)

[Copyright © AllAboutGOD.com. Sursa: www.allaboutgod.com]

Problema răului: Provocarea filozofică

„Problema răului” este o piatră de poticnire filozofică pentru mulţi oameni. Dovezile empirice care susţin creaţia şi, implicit, existenţa Creatorului, sunt uimitoare. Ateii au încercat fără succes să identifice un mecanism prin care lumea să se fi creat singură. Ştiinţa secolului XX a demonstrat cu certitudine că pământul nu este etern – universul a avut un început. Singură opţiune fezabilă prin care putem explica originea universului (spaţiu, timp, materie, energie, legi naturale etc.), este un Creator transcendent. ADN-ul este un exemplu convingător al designului incredibil care impregnează orice formă de viaţă – codul digital care organizează materia în mecanisme complexe. Convenţia limbajului nescris care interpretează ADN-ul este încă o dovadă de netăgăduit a unui Creator inteligent. Ateul, confruntat cu dovezi împotriva teoriei aleatorii a evoluţiei, atacă teoria Creaţiei pe tărâm filozofic tocmai în acest punct. Una din cele mai importante întrebări puse de atei este: „Dacă Dumnezeu este real şi Dumnezeu a creat totul, de ce a creat răul?”

Problema răului: Dumnezeu, omul, dragostea şi răul

Pentru a încerca rezolvarea problema răului în mod corect, trebuie să avem în vedere natura lui Dumnezeu, natura omului, natura dragostei şi natura răului. Nu toţi teiştii cred într-un Dumnezeu al dragostei. Totuşi, creştinii (care reprezintă majoritatea populaţiei teiste), cred într-un Dumnezeu al dragostei. De fapt, Biblia declară că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8) Biblia descrie dragostea ca fiind „bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Galateni 5:22-23) Dragostea „nu caută folosul său”. (1 Corinteni 13: 5) Potrivit Bibliei, omul are liberul arbitru pentru că „toţi aceştia îşi aleg căile lor, şi sufletul lor găseşte plăcere în urâciunile lor… căci au făcut ce este rău înaintea mea şi au ales ce nu-Mi place”. (Isaia 66:3, 4) Răul este descris ca fiind păcat, care este orice lucru care contravine unui Dumnezeu al dragostei şi Legii Lui divine. „Oricine face păcat face şi fărădelege, şi păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3:4) Legea este să „iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (Matei 22:37-39) „Să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea legii.” (Romani 13:9-10)

Problema răului: necesar pentru dragoste

Iată problema răului pe scurt: „De ce a creat Dumnezeul personal, iubitor o lume în care există răul?” „De ce i-a dat Dumnezeu omului libertatea să făptuiască răul?” Ateii raţionează astfel: „Cu siguranţă, un Dumnezeu al dragostei care este atotştiutor nu ar îngădui ca răul să existe în lumea Lui.” Răspunsul la afirmaţia de mai sus este rezumat în natura lui Dumnezeu – dragostea – şi în dorinţa Lui pentru omenire – dragostea. Urmăriţi logica: Cum ar fi putut Dumnezeu să permită dragostea fără a lăsa potenţial pentru rău? Dumnezeu ar fi putut crea roboţi care să nu facă nimic decât să spună pentru veşnicie: „Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!” Dar asemenea fiinţe ar fi incapabile de iubire adevărată. Biblia ne spune că Dumnezeu doreşte să aibă o relaţie caracterizată de dragoste cu creaţia Sa: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1 Ioan 3:18) Dragostea nu este adevărată decât dacă persoana respectivă posedă capacitatea de a nu iubi. Dacă cineva ar avea capacitatea de nu-L iubi pe Dumnezeu, dar să aleagă să Îl iubească, atunci acea persoană ar avea o relaţie caracterizată de dragoste adevărată cu Dumnezeu. Unul din atributele lui Dumnezeu este omniscienţa. Dumnezeu a ştiut că într-o lume care are posibilitatea de a alege ar fi mult rău – să alegi să nu iubeşti este un lucru rău prin definiţie. Totuşi, în aceeaşi lume, oamenii au şi capacitatea de a iubi cu adevărat. Filosoful Alvin Plantinga scrie: „O fiinţă care cunoaşte totul, poate totul şi iubeşte totul, ar putea îngădui cât rău ar fi dorit, fără a pierde dreptul de a pretinde că iubeşte totul, atâta timp cât, pentru orice lucru rău, ar permite existenţa unui bine colateral mai mare.” („Dumnezeu, libertatea şi răul”) Potenţialul dragostei este mai mare decât existenţa răului, cu atât mai mult cu cât răul există pentru o perioadă limitată de timp. Răul este un efect secundar al dragostei. Suferinţa şi moartea sunt un efect secundar al răului. (Romani 5:12) Dumnezeu ne spune în Biblie că acest efect secundar nu va dura decât pentru o perioadă limitată de timp. Răul slujeşte scopului limitat de a stabili relaţii de dragoste adevărate între creaţie şi Creator, şi răul va dispărea după ce acest scop este atins. „Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2:17)

Problema răului: O preocupare temporară

Problema răului îşi lasă amprentă asupra tuturor lucrurilor din lumea aceasta păcătoasă. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:16) Biblia ne spune că toţi oamenii au folosit abilitatea lor de a păcătui (o mărturie a existenţei liberului arbitru al omului), „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) Evident, Dumnezeu nu a suprimat abilitatea omului de a păcătui. Dacă ar fi făcut asta, ar fi suprimat şi abilitatea omului de a iubi cu adevărat, iar un Dumnezeu al dragostei nu ar face asta niciodată. În schimb, Dumnezeu permite existenţa păcatului pentru un timp şi ne îngăduie să fim răscumpăraţi din păcat. Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei perfecte, dar şi al dreptăţii perfecte. Prin urmare, El nu putea să îl lase pur şi simplu pe om să păcătuiască, fără să fie nevoie de pedeapsă pentru păcat. Acest lucru nu ar fi fost corect – o fărădelege nepedepsită. Totuşi, Dumnezeu, în dragostea Sa perfectă, a asigurat dreptatea perfectă prin moartea lui Isus Hristos pe cruce pentru păcatele noastre. Nu cuiele L-au ţinut pe Hristos pe cruce – dragostea Lui pentru noi L-a ţinut. „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi S-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9-10) De ce a îngăduit Dumnezeul dragostei răul? Pentru că este un Dumnezeu al iubirii adevărate!

[Copyright © AllAboutGOD.com. Sursa: www.allaboutgod.com]

Ce este dragostea – Sentimente sezoniere

Întreabă orice adolescent sau om în vârstă: „Ce este dragostea?”, şi răspunsurile lor vor reflecta o influenţă similară. Dragostea implică sentimente – romantizate prin muzică, literatură şi mass-media. Cu toţii tânjim să recreăm acea intimidate bazată pe ceea ce ni se pare ideal. Dorinţele noastre cele mai profunde conturează caracteristicile dragostei – fervoarea (pasiune), desăvârşirea (perfecţiune), împlinirea (bucurie).

Când ne exprimăm dragostea, dezvoltăm o ataşare emoţională puternică, anticipând ca această dragoste să ne fie împărtăşită. Ce primesc din această relaţie? Care este nivelul meu de mulţumire? Sentimentele noastre se concentrează să descopere acea persoană unică ce satisface toate dorinţele inimii noastre. Din păcate, ceea ce a hrănit şi încălzit dragostea noastră timp de un anotimp, se vestejeşte şi se răceşte de multe ori. Drumul iubirii adevărate nu este unul lin.

Ce este dragostea – Costul dăruirii

Ce este dragostea, dacă nu te costă? Dragostea adevărată cere sacrificiu care nu se regăseşte în egoism. Poţi dărui fără să iubeşti, dar nu poţi niciodată iubi fără să dăruieşti. Dragostea care se jertfeşte cere să dăm ceea ce preţuim mai mult: inima, mintea, sufletul, puterea. Dragostea adevărată nu urmează înclinaţiile noastre naturale; nu este un impuls izvorât din sentimente.

Dragostea poate fi înţeleasă doar din acţiunile pe care le determină. Atunci când tolerăm eşecurile şi slăbiciunile celorlalţi, arătăm dragoste divină. (Efeseni 4:2) Acest fel de dragoste ne îndeamnă să dăm pentru a potoli suferinţa celorlalţi. În loc să căutăm să împlinim nevoile noastre emoţionale şi fizice (adică să primim), ne dăm pe noi înşine în mod umil. (1 Petru 3:8-9)

Ce este dragostea – Natura lui Dumnezeu

Este greşit să răspundem la întrebarea: „Ce este dragostea?”, cu: „Dragostea este Dumnezeu.” Dumnezeu a creat dragostea, şi nu invers. El a ales în mod voit să Îşi exprime dragostea faţă de noi – revelând însăşi natura Lui.

• Dumnezeu este jertfitor – Dumnezeu a iniţiat o relaţie eternă de dragoste cu noi înainte ca noi să Îl iubim pe El. (1 Ioan 4:10)

• Dumnezeu este milostiv – Dumnezeu ne-a cuprins în bunătatea Lui chiar şi atunci când nu meritam dragostea Lui. (Efeseni 2:4-5)

• Dumnezeu este credincios – Chiar în circumstanţe extreme, dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se clatină. (Romani 8:35, 38-39)

Dumnezeu nu a avut nevoie să creeze universul. El a luat această decizie ca o exprimare a dragostei pentru noi. Apoi, Dumnezeu ne-a creat într-un anume fel – ca să putem experimenta tot ce a fost menit să însemne dragostea perfectă. (Cântarea Cântărilor 4:9-10, 8:6, 1 Ioan 4: 7-12)

„… având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă.” (Efeseni 3:17-18)

[Copyright © AllAboutGOD.com. Sursa: www.allaboutgod.com]

Isus Hristos: Multe lucruri pentru mulţi oameni

Isus Hristos a fost numit în multe feluri de mulţi oameni, inclusiv: un mare om, un mare învăţător şi un mare profet. Nu este niciun om de ştiinţă legitim care să nege faptul că Isus este o figură istorică care a umblat pe pământ aproximativ 2000 de ani în urmă, că a făcut minuni remarcabile şi fapte de caritate, că a murit de o moarte groaznică pe o cruce romană chiar în afara Ierusalimului. Singura dispută este dacă Isus a fost Dumnezeu întrupat care a înviat din morţi a treia zi după răstignirea Sa. Toate acestea sunt chestiuni legate de documente istorice care pot fi descoperite şi testate în mod serios. Isus ne-a spus cine este – şi El nu a vorbit din vârful buzelor. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)

Isus Hristos: El este Calea

Isus Hristos a spus: „Eu sunt Calea”, însă cu siguranţă nu toţi Îl cred. De ce ne este frică? Dovezile în favoarea lui Isus şi faptele Lui măreţe sunt bine documentate atât în Biblie, cât şi în afara ei. Dovezile în favoarea răstignirii pe cruce, a mormântului gol trei zile mai târziu, şi a arătării Lui la mai mult de 500 de martori oculari după înviere sunt foarte convingătoare. Isus a împlinit mai mult de 300 de profeţii mesianice menţionate în scrierile Vechiului Testament. Odată cu descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă şi credibilitatea versiunii Septuaginta a Vechiului Testament, amândouă dovedindu-se că au existat înainte de vremea în care Isus a umblat pe pământ, putem fi siguri că aceste profeţii nu au fost „concepute” post factum. Ele au fost împlinite cu adevărat de Mesia, Isus Hristos.

De fapt, dacă ne uităm la sondajele de opinie, la majoritatea oamenilor nu li-e frică de Isus deloc. Lor li-e frică de creştini. Uitându-ne la modul în care acţionează mulţi aşa-zişi creştini, această frică devine legitimă. Ritualurile misterioase, tot felul de predicatori, banii, puterea şi ipocrizia prezintă oare o imagine reală despre cine este Isus şi ce vrea El ca noi să fim? Nu. Totuşi, Isus nu ne-a chemat să urmăm oameni şi religii. Ne-a chemat să-L urmăm pe El.

Isus Hristos: El este Adevărul

Isus Hristos a spus: „Eu sunt Adevărul”, însă cu siguranţă mulţi dintre noi ne-am creat propriile concepte despre adevăr. Relativismul moral şi pluralismul religios se infiltrează în cultura noastră. Adevărul este redefinit zilnic. Totuşi, Isus, prin Cuvântul Său – Biblia – ne-a dat un adevăr absolut. Datorită evidenţelor arheologice, istorice şi ale manuscriselor, sunt mult mai puţine raţiuni pentru a nega originea Bibliei şi autenticitatea ei divină decât pentru a nega legitimitatea lucrărilor lui Homer, Platon şi Aristotel. Cum este căutarea ta după adevăr? Este lucrul acesta o prioritate a vieţii tale? Poate vei întreba: cum aş putea descoperi adevărul lui Hristos? El ne spune în Matei 7:7: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.”

Isus Hristos: El este Viaţa

În Epistola către Filipeni 3:8, Pavel a scris că toate lucrurile pe care le credea câştiguri nu au nicio valoare atunci când sunt comparate cu preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Isus Hristos. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Isus Hristos: El este ceea ce a zis că este

Isus Hristos a spus că El este singura cale. Isus este unic. El ori a zis adevărul, ori este ciudat sau un mincinos. Însă, din moment ce toţi sunt de acord că El era un „om bun”, atunci cum poate fi El bun şi ciudat, ori bun şi mincinos în acelaşi timp? Există doar o singură alternativă consecventă din punct de vedere logic, şi anume că El a zis adevărul. Isus este ceea că a zis că este – El este singura cale spre Dumnezeu!

[Copyright © AllAboutWorldview.org. Sursa: www.allaboutworldview.org]

Este iadul real? – Idei de bază

Oamenii din întreaga lume se întreabă: „Este real iadul?” Poate să existe cu adevărat un loc fizic pentru chin şi pedeapsa de foc despre care se spune în Biblie? Doar trei din 10 adulţi (31%) văd iadul ca un loc real: „un loc de chin fizic unde oamenii vor fi trimişi”.¹ Acest articol răspunde întrebărilor obişnuite despre iad şi existenţa lui. Din moment ce Biblia este baza doctrinei despre iad, vei vedea că în acest material se face referinţă la ea şi se citează din ea.

Este iadul real? – De ce a fost el creat?

Întrebarea „De ce există iadul?” i-a buimăcit pe mulţi oameni de-a lungul timpurilor. Oameni fără număr s-au întrebat: „Dacă Dumnezeu este atât de bun, de ce a creat atunci un loc precum iadul?” Este acelaşi lucru dacă ai întreba: „Dacă guvernul nostru este atât de bun, atunci de ce a făcut închisori?” Răspunsul pare destul de simplu – locuri ca iadul şi închisorile există datorită unor oameni care vor alege să facă lucruri rele, şi pentru că fac acest lucru, ei au nevoie să fie pedepsiţi. Este relativ uşor să înţelegi cum acest raţionament se aplică existenţei închisorilor, însă oare se aplică cu adevărat şi iadului?

În relatarea biblică despre creaţie, găsită în cartea Geneza, nu este făcută nicio menţiune referitoare la un loc numit iad. Orice a făcut Dumnezeu în timpul creaţiei a fost bun. Totuşi, Biblia ne spune în Matei 25:41, că iadul a fost pregătit mai târziu „diavolului şi îngerilor lui” (vezi şi cartea Isaia 14:12). Dumnezeu nu a creat iadul pentru om; intenţia Lui niciodată nu a fost ca vreun bărbat sau vreo femeie să meargă în iad. În 2 Petru 3:9 aflăm că Dumnezeu doreşte ca „niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”.

Ce este iadul? Iadul este un loc real. Ştim acest lucru din multe versete din Biblie, unele din ele spuse de Isus Însuşi; şi ştim că cei răi şi nedrepţi vor merge acolo după ce mor. Deci, din nou ne întoarcem la punctul principal că Dumnezeu este bun, iar viaţa în iad este groaznică; atunci de ce Dumnezeu a creat un astfel de loc? Chiar dacă iadul a fost creat iniţial pentru Satan şi îngerii lui care au căzut împreună cu el, totuşi în iad vor fi de asemenea bărbaţi şi femei.

Este iadul real? – De ce ar merge cineva acolo?

Este iadul real? Iadul este un loc de separare veşnică de Dumnezeu, iar oamenii merg acolo după ce mor pentru că au ales să se separe de Dumnezeu în timpul vieţii lor pe pământ. Dumnezeu ne-a creat liberi să facem propriile alegeri, iar separarea sau despărţirea noastră de Dumnezeu este una din alegerile pe care suntem liberi să o facem. Voinţa noastră liberă este un dar minunat de la Dumnezeu prin care El nu ne forţează să-L iubim sau să-L urmăm. Fără voinţa noastră liberă, noi vom fi nimic mai mult decât marionete sau roboţi; însă nu asta vrea Dumnezeu de la noi, şi acest lucru nu ne-ar putea face viaţa mai bună.

În timp ce Dumnezeu doreşte ca fiecare să aleagă să-L iubească, unii oameni vor alege să nu o facă. Aceşti oameni vor muri în păcatele lor şi vor fi separaţi de Dumnezeu pentru totdeauna în iad. Mulţi ar zice că lucrul acesta nu este corect şi că un Dumnezeu iubitor nu ar stabili niciodată un astfel de sistem; totuşi, tocmai dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi faptul că El este perfect drept ne spun de ce există iadul şi de ce oamenii vor merge acolo. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ne respectă libertatea de alegere. Dacă noi alegem să nu-L iubim, atunci de ce ne-ar forţa să trăim cu El veşnic în cer? Oare a trăi o veşnicie cu cineva pe care nu-l iubim nu este oricum iad? Dumnezeu vrea să-i scape pe aceşti oameni care nu-L iubesc de la trăirea cu El şi de supunerea la conducerea Lui o veşnicie.

Este iadul real? – Este iadul pedeapsa pentru cei răi?

La întrebarea: „Este iadul real?”, o mulţime de oameni răspund cu „nu”. Acestor oameni le place să creadă că după ce vor muri, nu vor merge nici în cer, nici în iad, ci pur şi simplu încetează să existe. Totuşi, n-ar fi un Dumnezeu care ne trimite la moarte în non-existenţă la fel de „crud” ca cel care ne permite să ne alegem în mod liber propriul destin, fie acesta şi iad? Chiar şi ateul Friedrich Nietzsche a spus că el mai degrabă ar alege suferinţa veşnică conştientă decât non-existenţa.

Dreptatea perfectă a lui Dumnezeu cere să fie un iad unde să fie pedepsiţi cei nepocăiţi şi răi dintre noi. După cum Walter Martin a spus despre existenţa iadului şi a pedepsei veşnice în cartea sa, „Împărăţia cultelor eretice”: „Ei vorbesc mult despre Dumnezeul care este dragoste, dar uită că tocmai pentru că El este dragoste, este şi drept şi trebuie să ceară răzbunare veşnică peste cei care calcă în picioare sângele scump al lui Hristos, care este Mielul înjunghiat pentru păcătoşii pierduţi de la întemeierea lumii.”

Ce fel de Dumnezeu iubitor ar fi El dacă cei răi nu ar fi niciodată pedepsiţi? De ce L-ar trimite pe Fiul Său să moară pentru păcatele noastre, dacă am putea respinge răscumpărarea aceasta şi până la urmă să nu plătim preţul? Ce stimulent am avea noi să facem binele şi să-L iubim pe Dumnezeu dacă ştim că Îl putem respinge Fiul, putem alege să facem răul toată viaţa şi niciodată să nu fim pedepsiţi? Cu siguranţă nu am dori o asemenea lipsă de dreptate pe străzile satelor şi oraşelor noastre. Atunci de ce să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să-l răsplătească pe fiecare om din întregul univers?

Notă de subsol

1 Rezultatele sondajului făcut de Barna Group, 1996.

[Copyright © AllAboutPopularIssues.org. Sursa: www.allaboutpopularissues.org]