Problema răului – Admite dragostea

Problema răului: Provocarea filozofică

„Problema răului” este o piatră de poticnire filozofică pentru mulţi oameni. Dovezile empirice care susţin creaţia şi, implicit, existenţa Creatorului, sunt uimitoare. Ateii au încercat fără succes să identifice un mecanism prin care lumea să se fi creat singură. Ştiinţa secolului XX a demonstrat cu certitudine că pământul nu este etern – universul a avut un început. Singură opţiune fezabilă prin care putem explica originea universului (spaţiu, timp, materie, energie, legi naturale etc.), este un Creator transcendent. ADN-ul este un exemplu convingător al designului incredibil care impregnează orice formă de viaţă – codul digital care organizează materia în mecanisme complexe. Convenţia limbajului nescris care interpretează ADN-ul este încă o dovadă de netăgăduit a unui Creator inteligent. Ateul, confruntat cu dovezi împotriva teoriei aleatorii a evoluţiei, atacă teoria Creaţiei pe tărâm filozofic tocmai în acest punct. Una din cele mai importante întrebări puse de atei este: „Dacă Dumnezeu este real şi Dumnezeu a creat totul, de ce a creat răul?”

Problema răului: Dumnezeu, omul, dragostea şi răul

Pentru a încerca rezolvarea problema răului în mod corect, trebuie să avem în vedere natura lui Dumnezeu, natura omului, natura dragostei şi natura răului. Nu toţi teiştii cred într-un Dumnezeu al dragostei. Totuşi, creştinii (care reprezintă majoritatea populaţiei teiste), cred într-un Dumnezeu al dragostei. De fapt, Biblia declară că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8) Biblia descrie dragostea ca fiind „bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Galateni 5:22-23) Dragostea „nu caută folosul său”. (1 Corinteni 13: 5) Potrivit Bibliei, omul are liberul arbitru pentru că „toţi aceştia îşi aleg căile lor, şi sufletul lor găseşte plăcere în urâciunile lor… căci au făcut ce este rău înaintea mea şi au ales ce nu-Mi place”. (Isaia 66:3, 4) Răul este descris ca fiind păcat, care este orice lucru care contravine unui Dumnezeu al dragostei şi Legii Lui divine. „Oricine face păcat face şi fărădelege, şi păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3:4) Legea este să „iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (Matei 22:37-39) „Să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea legii.” (Romani 13:9-10)

Problema răului: necesar pentru dragoste

Iată problema răului pe scurt: „De ce a creat Dumnezeul personal, iubitor o lume în care există răul?” „De ce i-a dat Dumnezeu omului libertatea să făptuiască răul?” Ateii raţionează astfel: „Cu siguranţă, un Dumnezeu al dragostei care este atotştiutor nu ar îngădui ca răul să existe în lumea Lui.” Răspunsul la afirmaţia de mai sus este rezumat în natura lui Dumnezeu – dragostea – şi în dorinţa Lui pentru omenire – dragostea. Urmăriţi logica: Cum ar fi putut Dumnezeu să permită dragostea fără a lăsa potenţial pentru rău? Dumnezeu ar fi putut crea roboţi care să nu facă nimic decât să spună pentru veşnicie: „Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!” Dar asemenea fiinţe ar fi incapabile de iubire adevărată. Biblia ne spune că Dumnezeu doreşte să aibă o relaţie caracterizată de dragoste cu creaţia Sa: „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1 Ioan 3:18) Dragostea nu este adevărată decât dacă persoana respectivă posedă capacitatea de a nu iubi. Dacă cineva ar avea capacitatea de nu-L iubi pe Dumnezeu, dar să aleagă să Îl iubească, atunci acea persoană ar avea o relaţie caracterizată de dragoste adevărată cu Dumnezeu. Unul din atributele lui Dumnezeu este omniscienţa. Dumnezeu a ştiut că într-o lume care are posibilitatea de a alege ar fi mult rău – să alegi să nu iubeşti este un lucru rău prin definiţie. Totuşi, în aceeaşi lume, oamenii au şi capacitatea de a iubi cu adevărat. Filosoful Alvin Plantinga scrie: „O fiinţă care cunoaşte totul, poate totul şi iubeşte totul, ar putea îngădui cât rău ar fi dorit, fără a pierde dreptul de a pretinde că iubeşte totul, atâta timp cât, pentru orice lucru rău, ar permite existenţa unui bine colateral mai mare.” („Dumnezeu, libertatea şi răul”) Potenţialul dragostei este mai mare decât existenţa răului, cu atât mai mult cu cât răul există pentru o perioadă limitată de timp. Răul este un efect secundar al dragostei. Suferinţa şi moartea sunt un efect secundar al răului. (Romani 5:12) Dumnezeu ne spune în Biblie că acest efect secundar nu va dura decât pentru o perioadă limitată de timp. Răul slujeşte scopului limitat de a stabili relaţii de dragoste adevărate între creaţie şi Creator, şi răul va dispărea după ce acest scop este atins. „Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2:17)

Problema răului: O preocupare temporară

Problema răului îşi lasă amprentă asupra tuturor lucrurilor din lumea aceasta păcătoasă. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:16) Biblia ne spune că toţi oamenii au folosit abilitatea lor de a păcătui (o mărturie a existenţei liberului arbitru al omului), „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) Evident, Dumnezeu nu a suprimat abilitatea omului de a păcătui. Dacă ar fi făcut asta, ar fi suprimat şi abilitatea omului de a iubi cu adevărat, iar un Dumnezeu al dragostei nu ar face asta niciodată. În schimb, Dumnezeu permite existenţa păcatului pentru un timp şi ne îngăduie să fim răscumpăraţi din păcat. Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei perfecte, dar şi al dreptăţii perfecte. Prin urmare, El nu putea să îl lase pur şi simplu pe om să păcătuiască, fără să fie nevoie de pedeapsă pentru păcat. Acest lucru nu ar fi fost corect – o fărădelege nepedepsită. Totuşi, Dumnezeu, în dragostea Sa perfectă, a asigurat dreptatea perfectă prin moartea lui Isus Hristos pe cruce pentru păcatele noastre. Nu cuiele L-au ţinut pe Hristos pe cruce – dragostea Lui pentru noi L-a ţinut. „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi S-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9-10) De ce a îngăduit Dumnezeul dragostei răul? Pentru că este un Dumnezeu al iubirii adevărate!

[Copyright © 2002-2017 AllAboutGOD.com. Sursa: www.allaboutgod.com]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *