Ocultiştii. O carte scrisă de Jeff Harshbarger, un fost satanist care povesteşte despre prăbuşirea într-o viaţă de iad, despre încercări de sinucidere care în mod surprinzător au eşuat, despre o îmbrăţişare de la Isus care îl iubea prea mult ca să îl lase să moară, despre o viaţă schimbată şi mulţumirea exprimată într-o misiune de salvare a oamenilor aflaţi în întuneric. Acum Jeff îţi arată cum să o faci: cum să ştii sigur cu ce te confrunţi şi instrucţiuni clare, simple pentru restaurarea celui drag al tău.

Acesta este capitolul 1 din cartea De la întuneric la lumină: Cum să salvezi pe cineva de ocultism, scrisă de Jeff Harshbarger de la Refuge Ministries.

Vroiam să mor.

Toate lucrurile în care îmi pusesem speranţa şi de care îmi legasem inima mă dezamăgiseră. Eram chinuit de absenţa sensului şi a scopului. Nu primisem răspuns la întrebările pe care le avusesem în viaţă.

Moartea avea să vină uşor, sau aşa credeam.

Am cumpărat o armă, am luat măsurile obişnuite pentru a-mi seda temerile, marijuana şi whiskey, şi m-am îndreptat înspre locul în care urma să dau o formă finală ruinei mele. Am luat o cameră de hotel şi am fumat şi am băut până ce am fost în stare să apăs pe trăgaci. Pe când stăteam acolo, am început să mă lupt cu faptul că acela ar fi sfârşitul. Probabil că aveam să apar la ştirile de seară.

Când mi-am dus arma la cap, teama a coborât peste mine. Nu-mi era teamă să mor, îmi era teamă de locul unde aveam să mă duc după ce muream. Aşa că nu am apăsat pe trăgaci, sau mai degrabă nu am putut să o fac. Din nou, am simţit eşecul vieţii mele, chiar şi în moarte.

Cu realizarea dorinţei de a muri încă neîmplinită, am încercat să mă distrug din nou în după-amiaza următoare. Am luat o frânghie şi am încercat să mă spânzur. Am legat frânghia de grinda din garaj. M-am asigurat că nodul era frumos şi strâns când am legat celălat capăt în jurul gâtului meu. Am simţit că eram gata. În acea clipă, problema destinului meu etern era lipsită de sens.

Am lovit scaunul de sub picioare, aşteptând să simt smucitura frânghiei pe gât. În schimb, m-am trezit pe podeaua din garaj. Am stat acolo întrebându-mă de ce nu eram mort. Cum putusem să dau din nou greş?

Mă simţeam groaznic. De două ori dădusem greş cu sinuciderea. Nu numai că doream să mor, eşuasem de două ori în împlinirea acelei dorinţe.

Exista o cale de ieşire? Ce puteam sau ce trebuia să fac în acel punct? M-am trezit cu un milion de noi întrebări. Unde mă voi duce să găsesc răspunsuri? Aveam nevoie de o bere.

În seara aceea, după ce pentru a doua oară nu am reuşit să mă sinucid, am încercat să beau până mai ştiam de mine. Totuşi, nu am putut. De fiecare dată când încercam să duc paharul de bere la buze, mirosul alcoolului mă făcea să ameţesc. Era extrem de neobişnuit. Eram băutor de ani de zile.

Am încercat să aprind o ţigară, dar îmi ardea buzele, iar mirosul era la fel de rău ca berea. Am încercat să fumez nişte marijuana pentru a ajunge la euforia pricinuită de droguri care ar fi putut să-mi stăpânească durerea. Dar, la fel ca berea, mirosul ţigării cu marijuana mă ameţea. Nimic nu putea să-mi sedeze starea. Vechii mei prieteni, alcoolul şi drogurile, erau dintr-odată de neconsumat. Nu puteam nici măcar să fumez o ţigară. Eram confuz.

Am ieşit afară ca să-mi limpezesc confuzia din cap. Totuşi, întrebările erau prea puternice. Nu puteam să mor şi nu eram nici în amorţeala ce o plănuisem. Nu vroiam să simt ceea ce simţeam în acel moment. Eram incapabil să-mi iau viaţa şi nu ştiam ce să fac.

Somnul era singurul mod de a-mi alina durerea şi confuzia. M-am prăbuşit pe pat încercând să-mi închid ochii. În timp ce stăteam acolo, am început să plâng. Toţi anii în care căutam răspunsuri nu duseseră la nimic. Aveam o dorinţă puternică să mor şi cu toate acestea am dat greş de două ori. Eşec. Tot ce simţeam era eşecul.

Când am început să plâng, am simţit o alinare extraordinară odată cu lacrimile. Totuşi, în timp ce plângeam, am simţit ceva ce nu avusesem înainte. Am auzit o voce de la căpătâiul patului meu, poruncind: „Ieşi.” Imediat am încetat să plâng, aşteptând să văd un demon apărând pentru a mă distruge. Încercasem să mă omor şi am crezut că mâniasem gazda demonică prin încercarea mea de a-mi lua viaţa.

Vocea a insistat iar: „Ieşi!” Totuşi, de data aceea am auzit vocea venind de undeva de deasupra feţei mele. Nu am ezitat să răspund la ce mi s-a spus. Am ieşit din cameră şi din casă. De fapt am sărit pe fereastra de la dormitor ca să nu pierd nicio clipă ieşind din locul în care mă aflam.

Când am păşit afară, am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Era o prezenţă a unei Fiinţe mai puternice decât întâlnisem vreodată în toţi anii mei de satanist. Dar, cumva, ştiam că acelei Fiinţe Îi păsa de mine. Am căzut cu faţa la pământ şi am început să plâng. Când mi-am ridicat capul de pe autostradă, I-am cerut lui Isus Hristos să pună în ordine viaţa mea. Ştiam pe Cine întâlneam. Ştiam că în acea clipă mă aflam în prezenţa lui Isus Hristos şi vroiam doar ca El să facă viaţa mea OK.

Nu eram conştient că Îl acceptam ca Domn şi Mântuitor. Aveam nevoie doar să depăşesc acel moment din viaţa mea. Mă gândeam că Îi voi cere doar să mă ajute.

Iar El a făcut-o.

[Jeff Harshbarger, From Darkness to Light: How to Rescue Someone You Love from the Occult. Copyright © 2005 Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.refugeministries.cc, unde nu mai este disponibil.]

de Jeff Harshbarger

În dimineaţa următoare, mi-am deschis încet ochii. Nefiind pregătit să ies din pat, mi-a revenit în minte experienţa incredibilă din noaptea trecută. Fusese totul un vis? Poate o plăsmuire a imaginaţiei mele?

M-am ridicat încet. Amintirea acelei voci îmi răsuna în cap. Apoi mi-am amintit prezenţa umitoare şi coleşitoare din curte din spate şi am înţeles că o linişte profundă îmi cuprinsese inima. Apoi am realizat că dormisem toată noaptea. Uimitor. Zgomotul uşii din faţă închizându-se mi-a atras atenţia. Steve venise acasă. Mergea târşâind picioarele prin casă şi bucătărie.

M-am ridicat din pat, îmbrăcat în aceleaşi haine pe care le purtasem în noaptea dinainte. Cât de uimitor de detaşat mă simţeam! Cu siguranţă mă schimbasem. Cu trecerea orelor, în timp ce tot mai mulţi din adunare veneau acasă, am simţit tot mai mult aceasta. Nu le mai aparţineam.

Aşa că am început să mă retrag. Să ieşi dintr-o adunare satanică nu este un lucru uşor de făcut, dar ştiam că trebuia să o fac. În loc să merg la petreceri, am ales să studiez. În loc să fac ritualuri, m-am dus să mă plimb. Aceasta a continuat cam o săptămână.

Într-o după-miază m-am refugiat în pivniţă ca să spăl rufe. M-am gândit că la fel ca în zilele dinainte, Steve va pleca pur şi simplu împreună cu ceilalţi membri ai adunării.

Scârţâitul treptelor vechi din pivniţă mi-a spus că m-am înşelat. Steve mi s-a alăturat, dar nu ca să mă ajute ca să-mi împătur blugii.

„Ce se întâmplă cu tine?” Focul din ochi l-a trădat. Ştia.

„Ce vrei să spui?” Trebuia să fiu atent. Omul avea un acces de furie.

„Pur şi simplu nu mai eşti acelaşi.” S-a aplecat înspre mine şi a încrucişat braţele. „Nu ai făcut un lucru cu noi toată săptămâna. Nici ritualuri, nici petreceri. De ce?”

M-am ridicat şi eu şi l-am privit drept în ochi. „Nu am vrut.”

„Te-ai retras.” Steve a făcut un pas către mine. Am presimţit întrebarea înainte să mi-o pună. „Ce dumnezeu slujeşti?”

Asta era. Întâlnirea pe care am avut-o era prea reală ca să mint. Am stat drept şi mi-am păstrat privirea fermă.

„Nu pe al tău”, am spus.

Steve mi-a dat un pumn în maxilar atât de tare încât am zburat de-a lungul spălătoriei şi am aterizat pe spate. Am aşteptat următoarele lovituri, dar el doar s-a uitat urât la mine, cu ochii în flăcări, iar apoi a urcat scările ca o furtună.

Aceasta era tot ce putea? Mi-am frecat maxilarul care palpita de durere şi m-am ridicat. Mă durea tot trupul, dar ceea ce am înţeles mi-a dat tărie. Mentorul meu tocmai îşi pierduse puterea asupra mea.

La puţine zile după aceea, Steve şi membrii adunării mele pur şi simplu s-au mutat! De ce, nu ştiu exact, dar au plecat din acea casă din Muncie şi m-au lăsat să trăiesc pe cont propriu.

Ce uşurare! Acum mă puteam dedica familiarizării cu acel Dumnezeu care mă schimbase atât de mult.

Cu ce ar trebui să încep? Cu biserica, poate? Creştinii pe care îi ştiam mergeau toţi la biserică, aşa că OK, de acolo aveam să încep. Dar cu siguranţă nu mă gândeam la mine însumi ca la un creştin. Nu eram prea sigur cum să-mi spun. Ştiam că nu-i mai slujeam lui Satan şi nu aveam nicio îndoială despre întâlnirea mea cu Isus în curtea din spate. Dar dacă în acea perioadă din viaţa mea m-ar fi întrebat cineva, probabil aş fi spus că nu ştiu ce sunt.

Prima biserică pe care am vizitat-o se afla nu departe de casa mea. O biserică mare mi se părea înăbuşitoare şi neprimitoare, dar aveam nevoie de ajutor, deci m-am hotărât să merg. Părea un lucru bun să merg în apropiere, în acest fel dacă amintirea plictiselii şi a neplăcerii se dovedea adevărată, puteam să ies repede de acolo şi să fiu imediat acasă.

Am ales o slujbă de miercuri seara ca să-mi fac apariţia. M-am aşezat în spate pe un rând de bănci capitonate, lângă mai mulţi sfinţi în vârstă. De-abia după predică şi după ce a cântat corul m-a salutat cineva. În cele din urmă am fost prezentat pastorului.

Înainte să merg mai departe, aş vrea să evidenţiez că la fel ca mine, mulţi ocultişti în căutare de ajutor caută pe cineva care să le vină în întâmpinare acolo unde se află. Stăteam înaintea acelui bărbat, posedat de demoni, suicidar şi strigând după ajutor. El însă nu părea deloc interesat de viaţa mea personală, ci mai degrabă să aflu despre variatele programe şi despre proiectul noii clădiri. Ma simteam de parcă eram în showroomul unei reprezentanţe auto iar pastorul vroia să încerc direcţia automată a misiunii pentru persoane necăsătorite. Nu aveam nevoie de o îngheţată în timp ce socializam în noua sală de gimnastică, aveam nevoie de cineva care să mă asculte.

Am plecat de îndată ce am putut. M-am gândit că dacă acea biserică nu corespundea aşteptărilor, atunci poate că alta o va face. Muncie avea o mulţime de biserici.

În următoarele câteva săptămâni m-am dus din biserică în biserică. Am învăţat multe; despre orele de şcoală duminicală şi despre programul slujbelor şi despre cum muzica ne poate conduce cu adevărat în Duhul; nu că aş fi ştiut ce înseamnă aceasta.

Cel mai ciudat era că în anii în care fusesem satanist am fost căutat de o mulţime de creştini. Mi-au spus că Isus mă iubeşte şi are un plan pentru viaţa mea şi că ei se roagă pentru mine. Acum că Îl întâlnisem pe Isus, nu puteam să găsesc un creştin care să-şi facă timp să mă asculte.

Totul s-a schimbat când i-am întâlnit pe Jo şi Harry Richardson.

Într-o zi de miercuri seara m-am strecurat într-o biserică mică. Am crezut că mă puteam ascunde în spate ca să ascult predica fără să fiu observat, dar locul era atât de mic încât până şi rândul din spate părea să fie în faţă.

Patru sau cinci oameni mi-au zâmbit şi mi-au făcut cu mâna din locurile lor. Am răspuns dând din cap, împotrivindu-mă unei dorinţe puternice de a fugi. Acel loc părea diferit, atât de diferit de fapt încât demonii din mine au devenit foarte agitaţi. Vroiau să ies din acea biserică, iar eu o ştiam. Am apucat strâns braţele scaunului şi m-am ţinut bine, simţindu-mă foarte neconfortabil.

Când slujba s-a încheiat, încă o dată, precum făcusem de multe ori înainte, am rămas pe loc să văd dacă puteam găsi ajutor.

Un bărbat care purta un sacou elegant de catifea cord şi blugi albaştri s-a apropiat de mine. Avea o faţă rotundă şi ochi blânzi şi avusese în trecut un păr castaniu, care acum îi creştea doar în vârful capului.

„Sunt Harry Richardson.” Mi-a întins mâna. Accentul lui tărăgănat bostonian îl făcea să pară foarte inteligent. „Soţia mea, Jo şi cu mine am vrea să te invităm la cină vinerea aceasta.”

„Jeff Harshbarger. Chiar? Vreţi să vin la cină?”

O doamnă cu părul alb ca neaua, strâns într-un coc cu zulufi a venit lângă el şi mi-a zâmbit. „Sunt Jo. Spune-ne doar unde locuieşti şi venim să te luăm cu maşina.”

Hm, transport cu maşina şi o masă gratuită. Cum aş putea refuza?

Luna octombrie poate fi rece în Indiana. Soarele apune devreme şi orice gând la căldură îţi dispare din cap când îţi bagi mâinile în buzunare ca să le fereşti de muşcătura rece a frigului.

Vineri seara am aşteptat acasă, întrebându-mă dacă acel cuplu pe care îl întâlnisem avea cu adevărat să apară. Din când în când aruncam o privire pe stradă. M-am uitat la ceas; ora şase şi soarele dispăruse deja. Poate că aveau alte lucruri de făcut. Puteam să simt gândurile care îmi veneau în minte. Nu le pasă cu adevărat. Eşti tot singur.

Lumina farurilor a apărut după colţul străzii şi apoi o maşină Reliant K (vă amintiţi maşinile acelea?) argintie, în forma unei cutii şi cu un aer atât de conservator, s-a oprit unde aleea din faţa uşii mele se întâlnea cu strada. Jo şi Harry veniseră totuşi.

M-am aşezat pe locul din spate într-o tăcere oarecum stingheritoare. Puteam să văd luminile de pe stradă, în verde şi roşu, reflectate prin ochelarii lui Harry, şi conturul capului lui Jo, înconjurat de strălucirea delicată a părului alb.

Am virat pe o stradă într-un cartier de genul celor pe care le văzusem numai la televizor; case frumoase, pajişti întinse cu copaci uriaşi. Aceşti oameni locuiau aici? M-am uitat la blugii mei decoloraţi şi la cămaşa de flanel şi apoi pe geam, la cea mai frumoasă casă din cvartal.

Casa mare din piatră cenuşie, cu două nivele, avea acoperiş verde şi uşa din faţă verde. Luminile străluceau îmbietor prin ferestrele închise şi puteam să zăresc perdele de dantelă la etaj. Comparativ cu mediul în care am crescut, era ca şi cum tocmai fusesem invitat la cină la familia Kennedy.

O pace incredibilă m-a întâmpinat în casă. La început am crezut că venea din decorul frumos şi îmbietor; covor alb, tapet franţuzesc şi şemineu din piatră albă. Sau poate că aroma cinei care aştepta în bucătărie făcea locul astfel. Dar cu cât stăteam mai mult, cu atât eram mai sigur că acea pace nu venea din ceea ce mă înconjura, ci de la Duhul care locuia în casă.

Cina nu ar fi putut să fie mai delicioasă. Nu mâncasem niciodată mâncare de şuncă, dar am fost cucerit de la prima înbucătură. Jo a continuat să mă îndoape până am crezut că explodez. Avea o personalitate atât de caldă şi atrăgătoare, încât am uitat repede că luam cina în casa unei profesoare de la Ball State şi a soţului ei care era bibliotecar şef, de parcă eram în casa unor prieteni apropiaţi. O parte din mine vroia să pot sta cu ei şi să fiu fiul lor.

Din nefericire, demonilor din mine nu le plăcea familia Richardson. Iar întrebările pline de blândeţe ale lui Jo şi Richard despre viaţa mea personală i-au supărat foarte tare.

Am început să am îndoieli. Ce să dezvălui? Să mint despre trecutul meu satanic? Ar fi fost uşor. În acel punct, minciuna ar fi fost un lucru normal.

Apoi mi-a venit un alt gând în minte. Dacă aş avea încredere în ei? M-ar face aceasta vulnerabil şi slab? Am decis să aştept până după cină ca să iau o hotărâre.

Ne-am dus în living. Eu m-am aşezat pe o canapea lungă, verde, Jo şi Harry pe nişte scaune tapiţate. Ştiam că puteam să am încredere în ei. Deci le-am spus despre cariera mea la colegiu şi despre interesul meu faţă de psihologie.

„Dar Dumnezeu? Îl cunoşti?” Jo părea atât de feminină, dar s-a aplecat în faţă şi am simţit că era puternică. Harry şi-a ridicat sprâncenele. Aparent şi el aştepta un răspuns.

Am făcut semn cu degetul. Avea să fie mai greu decât am crezut. „Hm, de aceea am venit la biserica voastră. În ultimii patru ani am fost satanist practicant.” M-am înfiorat. „M-am gândit că poate cineva m-ar putea ajuta.”

Gândul care s-a oglindit în privirea lui Jo i-a luminat faţa fugar. A zâmbit, s-a ridicat şi a venit unde şedeam eu. M-a luat de mână şi nu am avut ce să fac decât să mă ridic. În acelaşi timp, i-a întins mâna lui Harry şi a spus: „Harry, trebuie să ne rugăm.”

În timp ce noi trei stăteam în picioare împreună în living, Jo Richardson a chemat Numele lui Isus. S-a rugat cu ochii închişi, iar demonii din mine, acum atât de înfuriaţi, au început să preia controlul asupra trupului meu.

Puteam să îi simt ridicându-se în mine, întorcându-mi capul în mod fizic şi uitându-se urât la ea. În aceeaşi clipă ochii lui Jo s-au deschis. Şi-a ridicat capul şi când s-a uitat la mine am văzut puterea lui Dumnezeu şi am simţit groaza absolută a fiinţelor care locuiau în mine.

„Ieşi din el în Numele lui Isus.” Vocea ei sigură şi încrezătoare spunea că aştepta ca demonii să asculte. Şi au făcut-o.

Pur şi simplu, fără vomitat, fără zvîrcoliri pe podea ca în scenele de la Hollywood, demonii au plecat. Şi asta a fost. Eram liber. Ce amuzant că petrecusem patru ani încercând să mă umplu cu cât mai mulţi dintre cei mai puternici demoni, iar rugăciunea simplă a unei doamne cu părul alb fusese de ajuns ca să-i scoată împotriva voii lor.

Simţeam ca şi cum în sufletul meu s-au deschis nişte obloane şi lumina a început să intre.

„Am nevoie de o oglindă!” Am început să alerg pentru că mă simţeam atât de liber.

„În hol, prima uşă pe stânga”, a arătat Jo.

Am luat-o în direcţia pe care mi-a arătat-o, am găsit baia şi am aprins lumina. Mi-am privit faţa; părea diferită. Apoi m-am privit în ochi şi pentru prima dată în patru ani m-am văzut pe mine, în loc să-i văd pe ei.

„Au plecat!” am strigat, neştiind dacă să râd sau să plâng. Am alergat înapoi în living, nederanjându-mă să închid lumina de la baie.

„Stiu!” Jo a zâmbit şi m-a îmbrăţişat ca şi cum îi aparţineam. Harry şi-a dat capul pe spate şi a râs.

În următoarele ore am râs şi am dansat şi I-am mulţumit lui Isus. Am zâmbit atât de tare încât a început să mă doară faţa, şi Jo credea că era chiar amuzant.

Mi-a strâns mâna. „Acum trebuie să te naşti din nou.” Jo m-a tras unde stătea Harry.

„Adică?” Auzisem expresia şi acum în sfârşit primeam o explicaţie.

Jo şi Harry mi-au explicat Evanghelia; că aveam nevoie să mă căiesc de păcatul meu şi să renunţ la el, şi ce însemna aceasta. Acum ştiam că trebuia să pun capăt lucrurilor pe care le făcusem întotdeauna; ca minciunile. Mi-au spus că trebuia să-I dau lui Isus viaţa mea. Că trebuia să mă supun Lui şi să-L fac Domnul şi Mântuitorul meu.

Şi în acea noapte rece de octombrie, în livingul lui Jo şi Harry, cu burta plină de mâncare cu şuncă, am fost eliberat şi am devenit un copil al lui Dumnezeu.

[Jeff Harshbarger, Dancing with the Devil, Part 3. Extras din cartea Dancing with de Devil. Copyright © 2012 Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jeff Harshbarger

Apoi inevitabilul s-a întâmplat. Fiindcă demonii din mine nu puteau să-i chinuie pe alţii prin mine, le-a făcut plăcere să mă chinuie în schimb pe mine. Nu puteam să dorm, mâncarea avea un gust îngrozitor, iar găsirea unui loc liniştit în care să fiu singur a devenit pur şi simplu imposibilă.

Aici se ajunsese; îl slujisem pe Satan şi când aveam nevoie de ajutor, el a făcut din mine duşmanul său.

Aţi crede în acest punct că cineva sănătos la cap ar închide pur şi simplu uşa în urma lui şi ar pleca. De ce să slujeşti pe cineva sau ceva atât de înclinat să te facă să te simţi mizerabil? Mai ales când există un Dumnezeu mai puternic?

Oamenii sunt creaturi amuzante. Am ales supunerea faţă de Satan în loc de relaţia cu Dumnezeu din prima zi a existenţei noastre. Suntem pur şi simplu autodistructivi. Preferăm să conducem maşina după ce am băut în loc să chemăm un taxi, să trişăm la un examen în loc să studiem, să ne grăbim la serviciu în loc să plecăm la timp de acasă. Nu vrem să ne spună nimeni ce să facem. Din cauza mândriei. Pot să aleg singur. Pot, pot, pot. Exact ceea ce credeam şi eu.

Fiind atât de complet absorbit de stilul de viaţă pe care îl duceam, nu am reuşit să văd calea de ieşire. Jurasem să nu-I slujesc niciodată lui Isus şi aveam să-mi respect cuvântul. Aşa că am ales… să mor.

Avea să fie o mare oportunitate pentru adunarea noastră fiindcă tocmai începusem să luăm în considerare ideea jertfei umane. Cine ar fi fost mai bun decât mine? Nu numai că mi-aş fi ajutat adunarea să ajungă la următorul nivel de intimitate satanică, dar aş fi fost privit ca un fel de martir sau erou. Acest gând mi-a umflat atât de mult egoul încât m-am simţit încântat. Cu siguranţă urma să fiu întâmpinat în iad de însuşi Satan.

Voi fi cel mai grozav satanist. Nimic nu va putea să mă oprească. Cu excepţia lui Steve, profesorul meu; care a spus: „Nu.”

Niciodată în viaţa mea nu primisem o asemenea palmă peste obraz. Nu eram destul de bun? Nu vroiau să mor de o moarte onorabilă? Vom mai vedea noi. Cel puţin ştiam, fără îndoială, că eram pe cont propriu.

La mai puţin de trei săptămâni după aceea, stăteam pe pat în camera pe care o închiriasem la un hotel local. Am tras o dată din ţigara cu marijuana pe care o ţineam între degete şi apoi am băut cu lăcomie whisky direct din sticlă. Ce mod de a pleca! Amorţit, beat, deprimat; tot ce aveam de făcut era să duc arma la cap şi să apăs pe trăgaci.

Aşa că mi-am lipit arma de cap. Oţelul rece îmi zgâria tâmpla.

Îmi era teamă?

Nu. Ce ciudat!

Mi-am strâns degetele în jurul trăgaciului şi am respirat profund.

Iar prin minte mi-a trecut un gând la care nu m-aş fi aşteptat. M-a luat prin surprindere. Unde vei petrece eternitatea?

Oare înnebuneam? De ce i-ar păsa unui satanist unde avea să-şi petreacă eternitatea? Doar ştia unde; iadul ar fi singura alegere.

Apoi, pentru prima dată, ghearele reci ale fricii mi-au cuprins inima. La urma urmei, nu vroiam să merg în iad. Mâinile au început să-mi tremure şi am pus arma înapoi pe pat. Am rămas pe loc şi m-am uitat lung la armă, mult timp. Prin minte îmi treceau evenimentele din viaţa mea care mă conduseseră aici. Pleoapele mi-au devenit grele. Am căzut într-un somn neliniştit până ce lumina soarelui s-a strecurat printre draperiile grele care acopereau fereastra.

În dimineaţa următoare m-am îndreptat către casă; dacă îi puteai spune aşa. Casa pe care o împărţeam cu Steve şi cu câţiva membri din adunare servea mai mult ca un loc pentru a petrece şi pentru a face ritualuri, decât ca un loc pentru a trăi. Am intrat pe uşă într-o casă goală care duhnea a bere veche şi ţigări; colegii mei de cameră plecaseră deja la lucru sau la şcoală. Efectele amorţelii induse de drog noaptea trecută dispăruseră complet, iar mintea îmi era clară. Tăcerea ameninţătoare m-a făcut să mă mânii şi mi-am îngăduit să meditez la ce mi se întâmplase cu o noapte în urmă.

Nici nu ar trebui să mă aflu aici. Ar trebui să fiu mort. Ce ridicol că teama mă învinsese noaptea trecută. Ei bine, de data aceasta nu voi mai da greş. Şi o voi face acum.

M-am dus în garaj, am găsit o frânghie de lungime potrivită şi am făcut un ştreang. Apoi, scaunul. Cel de lemn din colţ era bun. L-am pus sub grindă şi am răsucit frânghia pe sub ea. Odată ce am verificat de două ori ca să mă asigur că ţinea, mi-am trecut laţul pe după gât. Frânghia dură îmi zgâria gâtul, dar nu-mi păsa. Nu am numărat până la trei, nu mi-am permis să scap de moarte.

Am lovit scaunul de sub mine.

Am simţit o smucitură tăioasă pe gât şi apoi durerea, când mi-a ieşit aerul din piept.

Cumva, frânghia se dezlegase şi ajunsesem pe podea.

Nefericirea m-a cuprins ca un val de flux. M-am dus împleticindu-mă în casă, m-am aşezat pe un scaun şi am aşteptat să se termine ziua.

Unul câte unul, membrii adunării s-au întors; Steve, cu o ladă cu bere, un altul, cu o cantitate mare de droguri. Aparent, profesorul meu vroia să petrecem.

Am deschis cu zgomot o bere şi am dus-o la gură, doar ca mirosul să facă să mi se strângă stomacul. Nicidecum nu aveam să beau asta. Am pus-o jos.

Mi-am răsucit o ţigară de marijuana şi am dus-o la buze. Mi-a ars gura. Nici măcar nu puteam să mă distrez! Am strivit acel lucru dezgustător într-o scrumieră şi am văzut că Steve mă privea. M-am uitat urât la el şi i-am întors spatele.

„Hai să petrecem în altă parte.” Steve a înşfăcat lada de bere şi a ieşit pe uşă. Presupun că nu vroia ca membrii mai tineri ai adunării să vadă cât de bine funcţiona satanismul pentru cel aflat al doilea la comandă.

De îndată ce au plecat, tăcerea s-a lăsat din nou, ca şi suferinţa copleşitoare care mi-a cuprins inima.

M-am prăbuşit pe pat şi am strâns în braţe perna. Nu puteam să mănânc. Nu puteam să dorm. Nu aveam nicio plăcere în viaţă. Nu puteam nici măcar să mor. Eram un eşec complet şi total. Poate fusesem condamnat să trăiesc o viaţă plină de durere.

Un plâns cu sughiţuri mi-a scuturat trupul şi următorul lucru pe care l-am ştiut a fost că nu mă puteam opri din plâns. Am plâns cu lacrimi profund, din inimă; lacrimi pe care nu le vărsasem niciodată pentru familia mea destrămată, pentru viaţa mea de singurătate, sau pentru existenţa mea ruinată.

De la piciorul patului meu a venit o voce de nicăieri. „Ieşi.”

Am îngheţat. Poate că Satan trimisese un demon să mă omoare pentru eşecul meu. Am privit şi am aşteptat.

Apoi chiar din dreapta feţei mele, vocea fără trup a vorbit din nou. „Ieşi!”

Mi s-a făcut pielea de găină pe braţe. Porunca nu putea să fie mai clară. Imediat, m-am dat jos din pat rostogolindu-mă, m-am strecurat pe fereastra de lemn, am păşit în curtea din spate şi în prezenţa Dumnezeului de care fugisem de atâta timp.

Am căzut cu faţa la pământ. Sentimentul existenţei Sale m-a cuprins atât de puternic încât nu aveam nevoie să întreb cine stătea înaintea mea; ştiam. Şi în acea clipă, cu faţa la pământ, pe alee, am făcut lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac de atâta timp.

„Isus, fă doar ca viaţa mea să fie în ordine.” Am plâns. Nu voi şti niciodată cât am stat acolo pe alee, dar când am intrat înăuntru, am ştiut că mă schimbasem.

M-am strecurat în pat şi am dormit liniştit toată noaptea.

[Dancing with the Devil, Part 2. Extras din cartea Dancing with de Devil de Jeff Harshbarger, publicată în toamna anului 2012 de Charisma House Publishers. Copyright © Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jeff Harshbarger

„Eşti chinuit de îngeri.” Profesorul meu vorbea pe un ton scăzut şi evita să mă privească în ochi. Acest om fusese mentorul meu. Avea toate răspunsurile şi asta era tot ce putea spune?

Ce?! Cum se putuse întâmpla aşa ceva?

Îmi petrecusem ultimii patru ani din viaţă ca satanist. Eram pe deplin dedicat. Satan, sau cel puţin demonii săi, locuiau în mine. Simţisem prezenţa şi puterea lor.

Cumva, în acea toamnă, în timp ce studiam la Ball State University ca să fiu psiholog pentru copii, am simţit ceva diferit. Simţeam, cel puţin din punct de vedere spiritual, un zid impenetrabil în faţa mea.

Acel zid mă deconecta de viaţa demonică pe care o duceam. Niciun ritual sau ceremonie nu m-a putut reconecta cu stăpânii mei demonici; mă simţeam gol şi fragil. Puteam să privesc, dar nu puteam să particip cu adevărat la practicile adunării mele.

Am devenit dureros de detaşat de cele cu care mă hrănisem în ultimii patru ani. Depresia, ca o ceaţă rece, a început să se furişeze în sufletul meu. Cum o uram! Cum tânjeam să găsesc un răspuns! Astfel încât, auzind chiar de la cel care m-a prezentat puternicului Satan că îngerii, care Îl slujeau pe Dumnezeul pe care Îl uram, îmi stăteau în cale, a început să-mi fiarbă sângele. Am fost cuprins de o furie nebună. Dumnezeu nu avea putere reală, sau cel puţin aşa credeam eu. Aveam să mă implic şi mai mult în închinarea la Lucifer.

Am făcut tot ce puteam. Am adunat fiecare caracteristică a rebeliunii în inima mea. Urma să fiu pe cât de distructiv puteam faţă de oricine sau orice îmi stătea în cale. Am început să chem demonicul într-un fel în care nu o mai făcusem în cei patru ani de dinainte.

Până în acel punct din viaţa mea de satanist, fusesem un înger de lumină. Îmi păsa de membrii mai tineri ai legământului nostru şi le ascultam problemele. Nu răneam pe nimeni, ci doar îi manipulam pe cei slabi ca să facă ce le porunceam.

Acum aveam să îl scot pe „tipul cel drăguţ” din mine. De ce să-mi pese de cineva? De acum înainte, membrii adunării mele puteau să-şi poarte de grijă. Singura mea dorinţă era să-i oglindesc în viaţa mea pe tovarăşii mei demonici şi să-mi răstignesc inima de om.

Un bun mod de a o face este să blestemi oamenii doar de dragul distracţiei. Aşa am şi făcut. Luam pe cineva, la întâmplare, rosteam un blestem asupra sa şi trimiteam un demon sau doi după el.

Mă plimbam şi mă rugam activ demonilor; încredinţându-le dorinţa inimii mele, astfel încât dorinţele inimii mele să moară. Cea mai mare dorinţă dintre toate era să găsesc o tovarăşă de viaţă care să mă iubească necondiţionat. Vroiam o soţie şi o familie, dar şi aceasta eram gata să sacrific ca să-mi arăt dedicarea faţă de stăpânul meu.

Dar zidul care bloca dezvoltarea mea primejdioasă continua să-mi stea în cale. Cum se putea aşa ceva? Cum putea acel Dumnezeu al Bibliei, acel Isus slab pe care stăpânul meu Îl omorâse, să fie în stare să-l oprească pe Satan? Într-o după-amiază, acest gând m-a izbit ca un baros. Mă plimbam de-a lungul răului Muncie încercând fără succes să mă concentrez asupra rugăciunii demonice. Întrebarea era prea pătrunzătoare. Am încercat să o îndepărtez, dar dovada se vedea clar, precum oribilele haine strălucitoare atât de populare pe vremea aceea. Nu puteam să o ignor.

[Dancing with the Devil, Part 1. Extras din cartea Dancing with de Devil de Jeff Harshbarger, publicată în toamna anului 2012 de Charisma House Publishers. Copyright © Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dan Reany

Scăpând de ocultism

CBN.com – Jeff Harshbarger era de-abia în clasa a treia când părinţii lui au cumpărat o masă ouija. Părea să se distreze bine, până ce a descoperit că nu era un joc.

Jeff Harshbarger: Când puneai mâna pe oracol, se mişca. Ei bine, fratele meu este glumeţ, şi tot îl loveam cu umărul, convins că el îl învârtea. El a încercat să mă convingă că nu era aşa. Ei bine, ceea ce am făcut a fost să iau masa ouija eu singur în dormitor într-o noapte.

Dan Reany [relatând]: Dar masa ouija a continuat să răspundă la întrebările lui, iar Jeff a ştiut că era la lucru o altă forţă.

Jeff: M-a speriat mai mult decât orice altceva experimentasem, dar în acelaşi timp era ca atunci când te dai pe montaigne russe. Eşti speriat de moarte, dar eşti încântat. Am început să văd că era vorba de o prezenţă care a început să devină tot mai puternică în casa mea. Mă trezeam în toiul nopţii şi simţeam literalmente că cineva mă privea. De fapt simţeam că cineva era cu mine. Mă trezeam şi umblam prin casă ca să experimentez aceasta, fiindcă îmi plăcea.

Dan: În mod normal, când un puşti în clasa a treia sau a doua se trezeşte şi simte o prezentă probabil întunecată în cameră, nu vrea să se scoale în mijlocul nopţii ca să umble prin casă singur ca să verifice.

Jeff: Aşa e. Aşa e. Dar mă bazam pe faptul că ştiam că există mai mult. Era ceva de cealaltă parte.

Dan [relatând]: Nu peste mult timp Jeff era mai apropiat de acea prezenţă decât de tatăl lui alcoolic.

Jeff: Eram un puşti nefericit. Nu vroiam să fiu unde eram. Nu vroiam să fiu în familia în care eram. Deci am căutat o scăpare. Căutam altceva, orice, pentru că viaţa mea era un iad. Eram copilul beţivului oraşului, eram abuzat, neglijat. Nu mă simţeam iubit.

Dan [relatând]: Curând după experienţa cu masa ouija, prezenţa pe care Jeff o simţea în casă i-a vorbit.

Jeff: M-am trezit într-o noapte şi efectiv în spatele urechii mele era o voce care a spus: „Jeff, vino. Vino aici. Este ceva ce vreau să-ţi arăt.”

Dan [relatând]: Acea forţă ciudată i-a provocat lui Jeff experienţe în afara trupului. În acea perioadă, a văzut lucruri cu zile întregi înainte ca să le trăiască în viaţa reală. Apoi Jeff a întâlnit un bărbat care era satanist practicant.

Jeff: Am construit o pentagramă, ne-am aşezat în interiorul pentagramei, el s-a rugat deasupra mea şi şi-a pus mâinile peste mine. Când şi-a pus mâinile peste mine, am fost umplut efectiv de un demon.

Dan [relatând]: Jeff credea că satanismul era calea pentru a-şi perfecţiona abilităţile paranormale.

Jeff: Când un demon este în preajma ta sau în tine, simţindu-i prezenţa, te minţi pe tine însuţi. Crezi că este puterea ta.

Dan [relatând]: El şi noul lui profesor şi-au făcut propria adunare şi au recrutat alţi adolescenţi care să li se alăture.

Jeff: I-am văzut pe fiecare dintre ei cum au ajuns să fie posedaţi de demoni şi am observat ceva în inima mea. Inima mea simţea pentru ei. Parcă eram condamnat. Ştiam că era greşit. Era ca şi cum ştiam că nu ar trebui să se întâmple. M-am împotrivit acestui lucru fiindcă eram satanist. Nu-mi pasă de nimeni sau de nimic în afară de mine. [Dar] Iată că sunt un satanist căruia îi pasă. Am început să încerc să ucid ritualic acea parte din mine – inima, partea din mine căreia îi păsa.

Dan [relatând]: Indiferent ce au încercat Jeff şi forţele demonice din el, pur şi simplu nu au putut să omoare acea mică sămânţă de dragoste şi compasiune. Astfel că demonii care îi dăduseră putere atâţia ani s-au întors împotriva lui şi au încercat să-l omoare pe el în schimb.

Jeff: Demonii din mine au început literalmente să mă chinuie. Vreau să spun că s-au întors împotriva mea şi unul împotriva altuia, făcându-mă să trăiesc iadul pe pământ…

Dan [relatând]: Jeff a decis că singura cale de scăpa de chin era să se omoare.

Jeff: Aşa că am făcut rost de o armă, m-am dus la un motel, am stat în camera aceea şi mi-am pus arma la cap. Când am privit în jos la ţeava armei, de nicăieri mi-a venit în minte gândul: „Unde îţi vei petrece eternitatea?” Nu am putut să apăs pe trăgaci.

Dan [relatând]: În ziua următoare a încercat să se spânzure, dar frânghia a alunecat. S-a dus la culcare plângând cu sughiţuri. Din nou a auzit o voce, dar de data aceea a fost diferită.

Jeff: Vocea a venit chiar din dreapta mea şi mi-a spus: „Ieşi.” Ştiam că nu era demonică. Era diferită. M-am sculat din pat. Nici măcar nu m-am gândit să străbat casa şi să ies pe uşa din spate. Am deschis fereastra şi am păşit afară. Voi fi sincer cu voi, când am ieşit pe fereastră era o prezenţă complet diferită în curtea din spate. Ştiam că era Dumnezeu. Era o prezenţă incredibilă care emana putere, dar şi dragoste… Ştiam că acea putere care mă urmărise, care nu mă lăsase să mor, era prezentă. Iată dragostea pe care o vroisem dintotdeauna, de care avusesem întotdeauna nevoie, pe care o căutasem întotdeauna şi pe care o căutasem într-un loc greşit. Pentru că nu o aveam, m-am întors către întuneric. Acum iat-o. Doar m-am uitat la cer şi am spus: „Isus, fă ca viaţa mea să fie OK.”

Dan [relatând]: Deşi tocmai îşi dăduse viaţa lui Hristos, Jeff încă se lupta cu demonii. Făcuse ritualuri satanice elaborate ani de zile, dar pentru a scăpa de demoni nu a fost nevoie decât de rugăciunea simplă a unei femei pe care a întâlnit-o la biserică.

Jeff: Tocmai începuse să se roage pentru mine şi demonii din mine au ieşit la suprafaţă şi mi-au întors capul. M-am uitat la ea, iarea s-a uitat la demoni şi a spus doar: „În Numele lui Isus, plecaţi.” Şi au plecat… Aşa a fost. Am alergat să găsesc o oglindă şi m-am uitat la mine însumi pentru prima dată în patru ani. Fiindcă în fiecare zi când mă bărbieream vedeam demonii. În sfârşit eram liber.

Dan [relatând]: Nu peste mult timp Jeff a putut să se căsătorească, în parte fiindcă nevoia lui de dragoste şi acceptare fusese în sfârşit împlinită de Dumnezeu.

Jeff: Fiecare dintre noi căutăm pe cineva, undeva, care să aibă grijă de noi, să ne iubească. Toţi suntem încă copii, deşi trupurile noastre îmbătrânesc. Avem un Tată ceresc care este real, la care avem acces oricând vrem. Gândiţi-vă la aceasta. Ce oportunitate uimitoare de a fi iubit, de a ţi se purta de grijă sau de a ţi se da ce ai nevoie! El nu ne va lăsa sau părăsi niciodată. Este aproape prea bine ca să fie adevărat, aşa că refuzăm să acceptăm. Nu face asta! Ia-L pe Cuvânt! Dă-I voie să fie cine spune El că este. Nu-I spune ce să facă. Nu încerca să-L manipulezi. Fii doar copilul Lui şi lasă-L să-ţi dea ce ai nevoie şi să te iubească. O va face.

[Dan Reany, Jeff Harshbarger: The Devil Inside. Copyright © Christian Broadcasting Network. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Video: Jeff Harshbarger: The Devil Inside. Delivered From Satan