Dansând cu diavolul (2)

de Jeff Harshbarger

Jeff Harshbarger

Jeff Harshbarger

Apoi inevitabilul s-a întâmplat. Fiindcă demonii din mine nu puteau să-i chinuie pe alţii prin mine, le-a făcut plăcere să mă chinuie în schimb pe mine. Nu puteam să dorm, mâncarea avea un gust îngrozitor, iar găsirea unui loc liniştit în care să fiu singur a devenit pur şi simplu imposibilă.

Aici se ajunsese; îl slujisem pe Satan şi când aveam nevoie de ajutor, el a făcut din mine duşmanul său.

Aţi crede în acest punct că cineva sănătos la cap ar închide pur şi simplu uşa în urma lui şi ar pleca. De ce să slujeşti pe cineva sau ceva atât de înclinat să te facă să te simţi mizerabil? Mai ales când există un Dumnezeu mai puternic?

Oamenii sunt creaturi amuzante. Am ales supunerea faţă de Satan în loc de relaţia cu Dumnezeu din prima zi a existenţei noastre. Suntem pur şi simplu autodistructivi. Preferăm să conducem maşina după ce am băut în loc să chemăm un taxi, să trişăm la un examen în loc să studiem, să ne grăbim la serviciu în loc să plecăm la timp de acasă. Nu vrem să ne spună nimeni ce să facem. Din cauza mândriei. Pot să aleg singur. Pot, pot, pot. Exact ceea ce credeam şi eu.

Fiind atât de complet absorbit de stilul de viaţă pe care îl duceam, nu am reuşit să văd calea de ieşire. Jurasem să nu-I slujesc niciodată lui Isus şi aveam să-mi respect cuvântul. Aşa că am ales… să mor.

Avea să fie o mare oportunitate pentru adunarea noastră fiindcă tocmai începusem să luăm în considerare ideea jertfei umane. Cine ar fi fost mai bun decât mine? Nu numai că mi-aş fi ajutat adunarea să ajungă la următorul nivel de intimitate satanică, dar aş fi fost privit ca un fel de martir sau erou. Acest gând mi-a umflat atât de mult egoul încât m-am simţit încântat. Cu siguranţă urma să fiu întâmpinat în iad de însuşi Satan.

Voi fi cel mai grozav satanist. Nimic nu va putea să mă oprească. Cu excepţia lui Steve, profesorul meu; care a spus: „Nu.”

Niciodată în viaţa mea nu primisem o asemenea palmă peste obraz. Nu eram destul de bun? Nu vroiau să mor de o moarte onorabilă? Vom mai vedea noi. Cel puţin ştiam, fără îndoială, că eram pe cont propriu.

La mai puţin de trei săptămâni după aceea, stăteam pe pat în camera pe care o închiriasem la un hotel local. Am tras o dată din ţigara cu marijuana pe care o ţineam între degete şi apoi am băut cu lăcomie whisky direct din sticlă. Ce mod de a pleca! Amorţit, beat, deprimat; tot ce aveam de făcut era să duc arma la cap şi să apăs pe trăgaci.

Aşa că mi-am lipit arma de cap. Oţelul rece îmi zgâria tâmpla.

Îmi era teamă?

Nu. Ce ciudat!

Mi-am strâns degetele în jurul trăgaciului şi am respirat profund.

Iar prin minte mi-a trecut un gând la care nu m-aş fi aşteptat. M-a luat prin surprindere. Unde vei petrece eternitatea?

Oare înnebuneam? De ce i-ar păsa unui satanist unde avea să-şi petreacă eternitatea? Doar ştia unde; iadul ar fi singura alegere.

Apoi, pentru prima dată, ghearele reci ale fricii mi-au cuprins inima. La urma urmei, nu vroiam să merg în iad. Mâinile au început să-mi tremure şi am pus arma înapoi pe pat. Am rămas pe loc şi m-am uitat lung la armă, mult timp. Prin minte îmi treceau evenimentele din viaţa mea care mă conduseseră aici. Pleoapele mi-au devenit grele. Am căzut într-un somn neliniştit până ce lumina soarelui s-a strecurat printre draperiile grele care acopereau fereastra.

În dimineaţa următoare m-am îndreptat către casă; dacă îi puteai spune aşa. Casa pe care o împărţeam cu Steve şi cu câţiva membri din adunare servea mai mult ca un loc pentru a petrece şi pentru a face ritualuri, decât ca un loc pentru a trăi. Am intrat pe uşă într-o casă goală care duhnea a bere veche şi ţigări; colegii mei de cameră plecaseră deja la lucru sau la şcoală. Efectele amorţelii induse de drog noaptea trecută dispăruseră complet, iar mintea îmi era clară. Tăcerea ameninţătoare m-a făcut să mă mânii şi mi-am îngăduit să meditez la ce mi se întâmplase cu o noapte în urmă.

Nici nu ar trebui să mă aflu aici. Ar trebui să fiu mort. Ce ridicol că teama mă învinsese noaptea trecută. Ei bine, de data aceasta nu voi mai da greş. Şi o voi face acum.

M-am dus în garaj, am găsit o frânghie de lungime potrivită şi am făcut un ştreang. Apoi, scaunul. Cel de lemn din colţ era bun. L-am pus sub grindă şi am răsucit frânghia pe sub ea. Odată ce am verificat de două ori ca să mă asigur că ţinea, mi-am trecut laţul pe după gât. Frânghia dură îmi zgâria gâtul, dar nu-mi păsa. Nu am numărat până la trei, nu mi-am permis să scap de moarte.

Am lovit scaunul de sub mine.

Am simţit o smucitură tăioasă pe gât şi apoi durerea, când mi-a ieşit aerul din piept.

Cumva, frânghia se dezlegase şi ajunsesem pe podea.

Nefericirea m-a cuprins ca un val de flux. M-am dus împleticindu-mă în casă, m-am aşezat pe un scaun şi am aşteptat să se termine ziua.

Unul câte unul, membrii adunării s-au întors; Steve, cu o ladă cu bere, un altul, cu o cantitate mare de droguri. Aparent, profesorul meu vroia să petrecem.

Am deschis cu zgomot o bere şi am dus-o la gură, doar ca mirosul să facă să mi se strângă stomacul. Nicidecum nu aveam să beau asta. Am pus-o jos.

Mi-am răsucit o ţigară de marijuana şi am dus-o la buze. Mi-a ars gura. Nici măcar nu puteam să mă distrez! Am strivit acel lucru dezgustător într-o scrumieră şi am văzut că Steve mă privea. M-am uitat urât la el şi i-am întors spatele.

„Hai să petrecem în altă parte.” Steve a înşfăcat lada de bere şi a ieşit pe uşă. Presupun că nu vroia ca membrii mai tineri ai adunării să vadă cât de bine funcţiona satanismul pentru cel aflat al doilea la comandă.

De îndată ce au plecat, tăcerea s-a lăsat din nou, ca şi suferinţa copleşitoare care mi-a cuprins inima.

M-am prăbuşit pe pat şi am strâns în braţe perna. Nu puteam să mănânc. Nu puteam să dorm. Nu aveam nicio plăcere în viaţă. Nu puteam nici măcar să mor. Eram un eşec complet şi total. Poate fusesem condamnat să trăiesc o viaţă plină de durere.

Un plâns cu sughiţuri mi-a scuturat trupul şi următorul lucru pe care l-am ştiut a fost că nu mă puteam opri din plâns. Am plâns cu lacrimi profund, din inimă; lacrimi pe care nu le vărsasem niciodată pentru familia mea destrămată, pentru viaţa mea de singurătate, sau pentru existenţa mea ruinată.

De la piciorul patului meu a venit o voce de nicăieri. „Ieşi.”

Am îngheţat. Poate că Satan trimisese un demon să mă omoare pentru eşecul meu. Am privit şi am aşteptat.

Apoi chiar din dreapta feţei mele, vocea fără trup a vorbit din nou. „Ieşi!”

Mi s-a făcut pielea de găină pe braţe. Porunca nu putea să fie mai clară. Imediat, m-am dat jos din pat rostogolindu-mă, m-am strecurat pe fereastra de lemn, am păşit în curtea din spate şi în prezenţa Dumnezeului de care fugisem de atâta timp.

Am căzut cu faţa la pământ. Sentimentul existenţei Sale m-a cuprins atât de puternic încât nu aveam nevoie să întreb cine stătea înaintea mea; ştiam. Şi în acea clipă, cu faţa la pământ, pe alee, am făcut lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac de atâta timp.

„Isus, fă doar ca viaţa mea să fie în ordine.” Am plâns. Nu voi şti niciodată cât am stat acolo pe alee, dar când am intrat înăuntru, am ştiut că mă schimbasem.

M-am strecurat în pat şi am dormit liniştit toată noaptea.

[Dancing with the Devil, Part 2. Extras din cartea Dancing with de Devil de Jeff Harshbarger, publicată în toamna anului 2012 de Charisma House Publishers. Copyright © Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *