Smith’s Bible Dictionary

Nibhaz

(lătrătorul), o zeitate a aviţilor, introdusă de ei în Samaria, în timpul lui Salmanasar. (2 Regi 17:31). Rabinii au derivat numele din rădăcina evreiască nabach, „a lătra”, şi de aceea i-au atribuit figura unui unui câine sau a unui om cu cap de câine. Egiptenii se închinau câinelui. Unele indicii despre această închinare au fost găsite în Siria, o figură colosală a unui câine care s-a aflat în trecut într-un loc între Berytus and Tripolis.

Easton’s Bible Dictionary

Lătrătorul, numele unui idol, presupus a fi un demon rău al zabienilor. A fost instituit în Samaria de către aviţi (2 Regi 17:31), probabil în forma unui câine.

KYNOKEPHALOI

KYNOKEPHALOI (sau chinocefalii) erau un trib indian sau african de oameni cu cap de câine. Numele Kynokephalos înseamnă „cu cap de câine”, de la „kyôn”, câine, şi „kephalos”, cap.

PĂRINŢI – Tribul uman a descins din EPAPHOS & GAIA (Cataloagele lui Hesiod, Fragmentul 40A)

Hesiod, Cataloagele femeilor, Fragmentul 40A (din Papirusul Oxyrhynchus 1358) (traducere Evelyn-White) (epopee greacă, secolul VIII sau VII î.Hr.):

„[Boreades au urmărit Harpyiai (harpiile)] până la ţinuturile lui Massagetai şi ale mândrilor Hemikunes (Hemicynes) (oamenii pe jumătate câine), ale Katoudaioi (Catoudaei) (oamenii de sub pământ)… Uriaşa Gaia (Pământul) i-a născut pe aceştia lui Epaphos… Aithiopes (etiopienii) and Libys [adică Gaia era mamă prin Epaphos a tuturor triburilor africane].”

Hesiod, Cataloagele femeilor, Fragmentul 44:

„Nimeni nu l-ar acuza pe Hesiod de ignoranţă, deşi vorbeşte despre Hemikunes (Hemicynes) (oamenii pe jumătate câine) şi Makrokephaloi (Macrocephali) (oamenii cu cap mare) şi Pygmaioi (pigmei).”

Herodot, Istorii, 4. 191. 3 (traducere Godley) (istoric grec, secolul V î.Hr.):

„Pentru că partea estică a Libiei, în care locuiesc nomazii, este joasă şi nisipoasă, până la râul Triton; dar ţinutul din vestul său, unde trăiesc fermierii, este excesiv de muntos şi împădurit, şi plin de fiare sălbatice… În acea ţară sunt şerpii uriaşi şi leii, şi elefanţii, şi urşii, şi cobrele, măgarii cu corn, Kunokephaloi (chinocefalii) (cu cap de câine) şi oamenii fără cap, care îşi au ochii în sâni, după cum spun libienii, şi bărbaţii sălbatici şi femeile sălbatice, pe lângă multe alte creaturi care nu sunt fabuloase.”

Ctesias, Fragment Indica (sumar din Photius, Myriobiblon 72) (traducere Freese) (istoric grec, secolul IV î.Hr.):

„În aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii. Sunt numiţi de către indieni Kalystrii, în greacă Kynocephaloi (chinocefali) (capete de câini). Ei trăiesc cu carne crudă şi sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii…

Chinocefalii care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi, capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea, îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii bine curăţate şi două sute șaizeci de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de purpură, şi o mie de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei. Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili. La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de trei sute de mii de arcuri şi multe suliţe, o sută douăzeci de mii de scuturi şi cincizeci de mii de săbii.

Nu locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc, ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai lungi şi mai păroase. Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, o sută șaptezeci, uneori două sute de ani.”

Aelian, Despre animale, 4.46 (traducere Scholfield) (Istoria Naturală Greacă, secolul II î.Hr.):

„În aceeaşi parte a Indiei ca gândacii [de vopsea purpurie], se nasc Kynokephaloi (chinocefalii) (capete de câine), cum sunt ei numiţi – un nume pe care îl datorează înfăţişării lor fizice şi naturii lor. În rest au formă umană şi poartă îmbrăcăminte din pieile fiarelor; şi sunt bipezi şi nu fac rău niciunui om; şi deşi nu au vorbire, urlă precum câinii; dar înţeleg limba indiană. Animalele sălbatice sunt hrana lor; şi ei le prind cu cea mai mare uşurinţă, fiindcă sunt foarte sprinteni de picior; şi când le-au prins, le omoară şi le gătesc, nu la foc, ci expunându-le la căldura soarelui după ce le-au rupt în bucăţi. Ei au de asemenea capre şi oi, iar în timp ce hrana lor este carnea fiarelor sălbatice, băutura lor este laptele animalelor pe care le au. I-am menţionat împreună cu bestiile, deoarece este logic, fiindcă vorbirea lor este nearticulată, neinteligibilă, şi nu cea a omului.”

Aelian, Despre animale, 10.25:

„După ce traversezi oazele egiptene, te confrunţi cu şapte zile întregi de deşert total. Dincolo de acesta locuiesc Kynoprosopoi (Cynoprosopi) (feţe de câine), de-a lungul drumului care duce în Aithiopia (Etiopia). Se pare că aceste creaturi trăiesc din vânarea gazelelor şi antilopelor; mai mult, sunt negre ca înfăţişare, şi au capul şi dinţii unui câine. Şi deoarece se aseamănă acestui animal, este foarte firesc că ar trebui să le menţionez aici [într-o carte despre Animale]. Totuşi ele nu sunt înzestrate cu vorbire, ci vorbesc prin ţipete ascuţite. Sub bărbia lor atârnă o barbă; o putem compara cu bărbile dragonilor, iar unghii puternice şi foarte ascuţite le acoperă mâinile. Tot trupul lor este acoperit cu păr – un alt aspect în care se aseamănă câinilor. Sunt foarte iuţi de picior şi cunosc regiunile care sunt inaccesibile: de aceea par atât de greu de capturat.”

Aelian, Despre animale, 10.30:

„Îmi trece prin minte acum să mai menţionez următoarele fapte care au legătură cu Kynokephaloi (chinocefalii) [care se crede că derivă de la relatările călătorilor despre babuini]. Dacă un Kynokephalos găseşte ceva bun de mâncat cu coajă pe el (vreau să spun migdale, ghinde, nuci), scoate coaja şi o curăţă, după ce o sparge în modul cel mai inteligent, şi ştie că conţinutul său este bun de mâncat, dar că partea dinafară trebuie să fie aruncată. Şi el va bea vin, iar dacă îi este servită mâncare fiartă sau gătită, va mânca până se satură; şi îi place mâncarea bine combinată, dar mâncarea fiartă fără grijă îi displace. Dacă poartă îmbrăcăminte, are grijă de ea; şi face tot ce am descris. Dacă îl vei pune cât este mic la sânul unei femei, va suge laptele ca un copilaş.”

Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 6. 194 (traducere Rackham) (Enciclopedia Romană, secolul I d.Hr.)

„În partea africană [a regatului etiopian al lui Meroe] sunt Medimni, şi apoi un trib nomad care trăieşte cu laptele babuinului cu faţă de câine (chinocefal), Alabi, şi Syrbotae, despre care se spune că au 3,65 m.”

Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 6. 195:

„Apoi vin regiunile Africii, care sunt pur imaginare: către vest [vestul regatului etiopian al lui Meroe] sunt… Cynamolgi (mulgătorii de câine), care au capete de câini.”

Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 7.23:

„Megasthenes [un istoric grec din secolul IV d.Hr.] afirmă că… în munţii indieni există un trib de fiinţe omeneşti cu capete de câini, care poartă o învelitoare din piei de fiare sălbatice, a căror vorbire este un lătrat, şi care trăiesc din vânarea animalelor şi păsărilor, pentru care îşi folosesc unghiile ca arme; el spune că numărau mai mult de o sută douăzeci de mii, când şi-a publicat el lucrarea.”

Surse

• Hesiod, Cataloagele femeilor (epopee greacă, secolele VIII-VII î.Hr.)

• Herodot, Istorii – Istoria Greacă, secolul V î.Hr.

• Ctesias, Indica – Istoria Greacă, secolul V î.Hr.

• Aelian, Despre animale – Istoria Naturală Greacă, secolele III-II î.Hr.

• Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală – Enciclopedia Latină, secolul I d.Hr.

• Photius, Myriobiblon – învăţat grec bizantin, secolul IX d.Hr.

[KYNOKEPHALOI. Sursa: www.theoi.com]

Chinocefalii

Caracteristica chinocefaliei, faptul de a avea capul unui câine – sau al unui şacal – este un fenomen mitic atestat pe cale largă, existând în multe forme şi contexte diferite.

Grecia antică şi Egiptul antic

Chinocefalia le era familiară grecilor antici, din reprezentările zeilor egipteni Hapi (fiul lui Horus) şi Anubis (zeul egiptean al morţilor). Cuvântul grecesc (greceşte: κῠνοκέφᾰλοι) „cap de câine” identifica, de asemenea, un babuin egiptean sacru cu faţa unui câine.

Rapoarte despre rase cu cap de câine pot fi găsite şi în antichitatea greacă. În secolul V d.Hr., medicul grec Ctesias a scris un raport detaliat despre existenţa chinocefalilor în India, cunoscut ca „Indica”. Similar, călătorul grec Megasthenes a susţinut că ştia despre oameni cu cap de câine în India, care locuiau în munţi, comunicau prin lătrat, purtau piei de animale sălbatice şi trăiau din vânat. Herodot raportează afirmaţii ale libienilor antici că asemenea creaturi, ca şi oameni fără cap şi variate alte anomalii, populează estul ţinuturilor lor.

Precum a arătat George Alexandrou, „în această cea mai nordică regiune a Pakistanului, şi ştim că erau popoare în această zonă care îşi crestau obrajii de la gură la ureche, ca să se vadă toţi dinţii. Marco Polo a văzut acest trib, pe care i-a chemat Cynocefaloi. El a spus că arătau ca buldogii; adică nu aveau capete alungite precum câinii ciobăneşti germani cu nasul lung, ci ca buldogii. Vă puteţi imagina – un buldog are o faţă rotundă, plată, conturată mai mult ca cea a unui om. Ei tăiau obrajii, pileau dinţii, tăiau urechile şi remodelau craniile copiilor lor, ca să crească având un aspect feroce. Toate acestea pentru a se proteja de invaziile constante ale regiunii… Aceşti oameni erau feroce la înfăţişare, dar nu feroce în căile lor. Erau doar un popor primitiv, care avea nevoie să se protejeze.

Sfântul Cristofor

În Biserica Ortodoxă Răsăriteană, anumite icoane îl identifică, nu în mod deschis, pe Sfântul Cristofor cu un cap de câine. Fundalul pentru Cristofor cu cap de câine este aşezat în domnia Împăratului Diocleţian, când un bărbat numit Reprebus, Rebrebus sau Reprobus („păgânul” sau „mârşavul”) a fost capturat în lupta împotriva triburilor care trăiau în vestul Egiptului, în Cyrenaica. Unităţii soldaţilor, conform naraţiunii hagiografice, i-a fost desemnat numele „numerus Marmaritarum” sau „Unitatea lui Marmaritae”, ceea ce sugerează un altminteri neidentificat „Marmaritae” (poate acelaşi cu tribul berber Marmaricae din Cyrenaica). S-a raportat despre el că era de o mărime enormă, cu cap de câine în loc de om, după câte se pare, o caracteristică a Marmaritae.

Există unele icoane rare care îl zugrăvesc pe acest martir cu capul unui câine. Asemenea imagini pot să fie ecouri ale zeului egiptean cu cap de câine Anubis; iar faptul că Cristofor este zugrăvit cu cap de câine, în general nu este sprijinit de Biserica Ortodoxă.

Vestul medieval

Paul Diaconul menţionează chinocefalii în a lui Historia gentis Langobardorum: „Ei pretind că au în taberele lor chinocefali, adică bărbaţi cu cap de câine. Ei răspândesc printre duşmani zvonul că aceşti bărbaţi fac război cu îndărătnicie, beau sânge de om şi îşi beau cu nesaţ propriul sânge, dacă nu pot pune mâna pe duşman.” La curtea lui Carol cel Mare, nordicilor le era dată această atribuţie, care implica calităţi necreştine şi inferioare celor umane: „Sunt foarte întristat”, spunea Regele francilor, în Viaţa lui Notker, „că nu am fost socotit demn să-mi las mâna mea creştină a se întrece cu aceste capete de câine.” Teologul franc Ratramnus a scris o scrisoare, Epistola de Cynocephalis, în care dezbătea dacă chinocefalii ar trebui consideraţi umani. Citându-l pe Sfântul Jerome, Thomas de Cantimpré a confirmat existenţa chinocefalilor în a sa Liber de Monstruosis Hominibus Orientis, xiv, (Cartea oamenilor monstruoşi din Orient). Enciclopedistul din secolul XIII Vincent de Beauvais l-a informat pe sfântul lui protector, Ludovic IX al Franţei, despre „un animal cu capul unui câine, dar cu toate celelalte membre cu înfăţişare umană… Deşi se comportă ca un om… iar când este liniştit este tandru ca un om, când este furios, devine crud şi se răzbună pe omenire”.

Nowell Codex, poate cunoscut în mod mai obişnuit ca manuscrisul care conţine epica anglo-saxonă Beowulf conţine și el referinţe la chinocefali. O asemenea referinţă poate fi găsită în partea manuscrisului cunoscută ca Minunile Estului, în care ei sunt numiţi „healfhundingas” sau „jumătate-câini”. De asemenea, în Anglia anglo-saxonă, vechiul cuvânt englezesc „wulfes heafod” („cap de lup”) era un termen tehnic pentru un proscris, care putea fi ucis ca şi cum ar fi fost un lup. Aşa-numitele Leges Edwardi Confessoris, scrise cam în 1140, totuşi, au oferit cumva o interpretare literală: „[6.2a] Pentru că din ziua scoaterii sale în afara legii, el poartă capul unui lup, ceea ce este numit „wluesheued” de către englezi. [6.2b] Şi această sentinţă este aceeaşi pentru toţi proscrişii.” Chinocefalii apar în poemul în galeza veche „Pa Gur?” ca „cinbin” (capete de câine). Aici ei sunt duşmanii cortegiului Regelui Arthur; oamenii lui Arthur se luptă cu ei în munţii Eidyn (Edinburgh), şi sute dintre ei cad de mâna războinicului lui Arthur, Bedwyr (cunoscut mai târziu ca Bedivere). Următoarele versuri ale poemului menţionează de asemenea o luptă cu un personaj numit Garwlwyd (Rough-Gray); un Gwrgi Garwlwyd (Câine-Om Scandalagiu-Cenuşiu) apare în una din Triadele Galeze, unde este descris într-un asemenea mod, încât învăţaţii au dezbătut dacă era un vârcolac.

Literatura medievală importantă şi târzie

Ambii călători medievali Giovanni da Pian del Carpine şi Marco Polo îi menţionează pe chinocefali. Giovanni scrie despre armatele lui Ogedei Khan, care întâlnesc o rasă cu cap de câine, care trăieşte la nord de Dalai-Nor (Oceanul Nordic), sau Lacul Baikal. Călătoriile lui Polo îi menţionează pe barbarii cu cap de câine de pe Insula Angamanain, sau Insulele Andaman. Pentru Polo, deşi aceşti oameni cresc condimente, sunt cu toate acestea cruzi şi „sunt toţi exact precum câinii mari numiţi buldogi”.

Conform lui Henri Cordier, sursa tuturor fabulelor despre barbarii cu cap de câine, fie ele europene, arabe sau chineze, poate fi găsită în Romanţa lui Alexandru.

China

Mai mult, în înregistrarea chineză Istoria Dinastiei Liang (Liang Shu), misionarul budist Hui-Sheng descrie o insulă cu oameni cu cap de câine la est de Fusang, o naţiune pe care a vizitat-o el, şi care a fost identificată diferit ca Japonia sau Americile. Istoria Dinastiilor Nordice de Li Yanshou, un istoric al dinastiei Tang, menţionează, de asemenea, „regatul câinelui”.

[Cynocephaly. Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki]

O scurtă istorie a oamenilor cu cap de câine

Acest articol a apărut prima dată în Fortean Times 286, aprilie 2012.

În deşerturile Libiei vestice, pe dealurile şi blocurile de rocă stâncoasă, de-a lungul unei albii secate de râu numite Wadi Mattendush, sunt sculpturi în piatră create de o cultură care a făcut saltul de la adunarea de vânători, la munca la fermă a păstorilor nomazi, cu aproximativ patru mii de ani în urmă. Posibil refăcute de multe ori, sculpturile lor arată animale din Libia de dinainte ca să fi venit Sahara – girafe şi elefanţi sunt zugrăviţi cu precizie. O sculptură arată doi bărbaţi cu cap de câine trăgând corpul unui rinocer, sau posibil folosind magia pentru a-l controla.

Wadi Mattendush este doar unul dintre siturile de sculpturi în stâncă care arată oameni cu cap de câine, răspândite prin regiunea Messak („platou”) a Libiei. David Coulson de la Trust for African Rock Art, spune că figurile cu cap de câine sunt „destul de obişnuite” în cinci situri diferite din Messak şi până dincolo de graniţa algeriană la Tassili n Ajjer. Una arată un om cu cap de câine purtând un ciomag, cu un copilaş cu cap de câine la picioarele lui. Un alt om cu cap de câine de la Messak transportă un bour pe umeri.

Arheologul Tertia Barnett spune despre sculpturile cu cap de câine din Libia: „Încă nu ştim multe despre oamenii care le-au creat.” Este chiar neclar dacă oamenii cu cap de câine sunt doar oameni care poartă măşti – Messak zugrăveşte de asemenea oameni cu cap de elefant, unul fiind arătat ca un om care scoate o mască. (1)

De la această cea mai timpurie apariţie, oamenii cu cap de câine au fost prezenţi cu noi, apărând ca ilustraţii pe hărţile lumii până în secolul VI şi în multe dintre cele mai citite cărţi ale lumii medievale.

În timp ce unii au ajuns să-şi imagineze cohorte cu cap de câine între armatele lui Antihrist, au existat şi sfinţi cu cap de câine. Rasele cu cap de câine – sau chinocefalii, ca să folosim numele lor ştiinţific – au fost subiect de dezbatere pentru teologii creştini, de la Sfântul Augustin încoace. (2) Oamenii cu cap de câine sunt menţionaţi în unele dintre cele mai vechi poeme despre Regele Arthur, şi în faptele vitejeşti (mitice) ale lui Alexandru cel Mare. Conquistadorii s-au aşteptat să-i întâlnească, iar cuvântul „canibal” se poate să fi venit de la popoarele chinocefalice mâncătoare de oameni.

Oamenii cu cap de câine sunt priviţi acum ca ţinând de folclor, produsul identificării incorecte. Dar aceasta nu a împiedicat o mulţime de reperări în timpurile moderne, ale unor entităţi cu cap de câine care nu ar trebui să existe, dar cu toate acestea sunt raportate. Iar în bogatele mituri moderne ale ufologiei există un subgen de întâlniri apropiate imposibile, cu umanoizi extratereştri „precum câinele”.

Egiptenii antici au lăsat posterităţii un mini-panteon de zeităţi chinocefalice; cel mai bine cunoscut fiind zeul cu cap de câine Anubis (cunoscut şi ca Anpu). (3) A fost, de asemenea, şi Dumamutef cel cu cal de şacal, protectorul stomacului, al cărui cap este găsit în vase canoptice, care protejau organele îndepărtate la mumifiere. Anubis era adesea zugrăvit ca un războinic, aşa cum era şi mai anticul Upuaut („cel care deschide calea”) cel cu cap de şacal/lup, care apărea pe stindardele de luptă în cele mai timpurii armate ale Egiptului antic, şi care împărţea multe titluri onorifice cu Anubis. Anubis a fost importat în Imperiul Roman şi s-a contopit cu aspecte ale zeilor romani. În miniaturile persane şi în unele ilustraţii medievale, oamenii cu cap de câine sunt zugrăviţi – ca Anubis – având piele întunecată şi purtând o bucată de pânză în jurul coapselor. Mai mult, versiunea timpurie a ortodoxiei răsăritene a Sfântului Cristofor pare să fi venit din Egiptul creştin.

Oamenii cu cap de câine au reapărut ca „chinocefali” în lumea clasică. Probabil cea mai veche cunoscută sursă clasică pentru chinocefali este Herodot, care a scris între 450 şi 420 î.Hr. El i-a localizat pe oamenii cu cap de câine în Libia, patria sculpturilor cu cap de câine de la Messak. În „Istoriile” sale, el afirmă (4.191): „Pentru că partea estică a Libiei, unde poposesc nomazii, este joasă şi nisipoasă, până la râul Triton; dar apusul acelui ţinut al fermierilor este foarte deluros şi abundă în păduri şi fiare sălbatice… Aici sunt de asemenea creaturi cu cap de câine şi creaturi fără cap, despre care libienii declară că îşi au ochii în sâni.”

Herodot a fost cel care i-a asociat prima dată pe oamenii cu cap de câine cu oamenii fără cap (acefali) şi cu ciclopii. De aceea au fost frecvent puşi laolaltă, uneori presupuşi a fi aceiaşi.

Apoi a venit Ctesias din Cnidus, un medic grec de la curtea regelui Persiei, în ultimii ani ai secolului IV î.Hr. Operele lui – care au inclus probabil cea mai timpurie relatare de călătorie în India – sunt pierdute, dar sunt citate extensiv de către alţii. Învăţatul bizantin Photius îl plagiază pe Ctesias în a lui „Indica”, din secolul VIII d.Hr.:

„În aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii… Sunt numiţi de către indieni Calystrii, în greacă chinocefali. Ei trăiesc cu carne crudă. Sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii.” (Indica, capitolul 72.)

Claudius Aelianus, un filozof care a scris cândva între 175 şi 235 d.Hr., a descris oamenii cu cap de câine din India, în a lui „Despre natura animalelor”, ca fiind „creaturi oneste şi inofensive” care „sunt drepte şi nu fac rău nimănui”. Ei mănâncă „carnea animalelor sălbatice”, crudă, uscată la soare, dar cresc şi oi şi capre.

C. Plinius Secundus (Pliniu), în ale lui „Istorii naturale”, care au apărut aproximativ în 79 d.Hr., are o descriere a oamenilor cu cap de câine aproape identică cu cea a lui Ctesias. Pliniu spune (cartea 7, cap. 20) că ei sunt „cu capete precum câinii” şi cu unghii „ascuţite şi tăioase… Ei trăiesc cu prada pe care o obţin vânând animale sălbatice şi păsări.” Spre deosebire de Ctesias, Pliniu îi localizează pe oamenii cu cap de câine în Etiopia. Ţinutul etiopienilor (literal orice „oameni cu pielea arsă de soare), şi India erau pentru greci parte a aceleiaşi regiunii exotice vaste şi de neatins.

Considerată a fi cea mai tradusă şi una dintre cele mai larg răspândite opere ale literaturii medievale în numeroasele ei versiuni în manuscris, Romanţa lui Alexandru a fost privită ca istorică de-a lungul evului mediu. Ea i-a zugrăvit pe oamenii cu cap de câine ca uriaşi războinici mâncători de oameni, care apar în lista cărţii cu cele douăzeci și patru de „rase necurate”, care a ajuns de asemenea să-i includă pe amazonieni, popoarele biblice Gog şi Magog şi „oamenii care mănâncă cârtiţe şi şoareci”.

Ca şi cum faptele vitejeşti ale lui Alexandru cel Mare cel istoric nu erau destul de spectaculare, o versiune a Romanţei îl are pe el capturând numeroşi canibali cu cap de câine, după o bătălie serioasă cu o armată de patruzeci de mii de creaturi puternice cu cap de câine, care „lătrau sălbatic” şi au fugit, în timp ce Alexandru a dat foc regiunii păduroase. Romanţa se încheie cu Alexandru punând în spatele zidurilor pe oamenii cu cap de câine, care au rămas, împreună cu alte rase necurate, dincolo de vârfurile Munţilor Caucaz, la marginea pământului. S-a spus că ei stau acolo aşteptând, pregătiţi să străbată rapid creştinătatea în armatele lui Antihrist. În versiuni mai târzii, oamenii cu cap de câine au ajuns să semene cu turcii, mongolii sau cu oricine ridica ultima ameninţare din Răsărit. Călugărul franciscan Juan de Pian de Cipriano a raportat chiar că a văzut oameni cu cap de câine, într-o vizită la curtea Marelui Han mongol în 1246.

În Tara Galilor în secolul XIII, tot felul de legende se legau de numele Regelui Arthur, ale cărui discipoli erau numiţi pentru prima dată. Poemul contemporan de limbă galeză Pa Gur (Ce om…?), din Cartea neagră a lui Carmathen se poate să fie bazat pe surse mult mai timpurii, şi îl introduce pe cavalerul lui Arthur, Sir Kei. Faptele vitejeşti ale lui Kei sunt enumerate, el „a măcelărit adversarii câte trei o dată, a ucis o vrăjitoare în hol la Awarnach… L-a omorât pe Cinbin („capete de câine”) la Minit Eiden” (Edinburgh). „Capete de câine” ar fi putut fi un termen peiorativ pentru un grup etnic local sau pentru o bandă de proscrişi.

Etimologiile Sfântului Isadore de Seville (cândva în jurul lui 636 d.Hr.) a încercat să fuzioneze învăţătura clasică cu o tradiţie alegorică creştină. Secţiunea „Despre monstruozităţile umane” din Etimologii spune: „Chinocefalii sunt numiţi aşa fiindcă au capete de câini, şi chiar lătratul lor îi trădează ca mai degrabă bestii decât oameni.” Lucrări ca Etimologii au condus la bestiare şi la hărţile alegorice ale lumii, întotdeauna cu Ierusalimul sau Grădina Edenului în centru. Fireşte, repertoriul obişnuit despre oamenii cu cap de câine, canibali, oamenii fără cap, oamenii cu urechi uriaşe şi aşa mai departe, şi-a găsit drumul pe hărţile alegorice ale lumii.

În hărţile medievale, ca fragmentata Harta Ducatului de Cornwall şi Hereford Mappamundi (unde oamenii cu cap de câine sunt etichetaţi „Gigantes”), erau în mod normal reprezentaţi împreună cu ciclopii şi acefalii în secţiuni distincte în Estul Africii – cel mai îndepărtat ţinut uscat în cosmologia medievală faţă de Grădina Edenului, şi prin urmare cel mai departe de Dumnezeu. Printre ierarhia celor binecuvântaţi şi a celor blestemaţi, oamenii cu cap de câine erau undeva între bestii şi oameni, creaturi create împreună cu oamenii, în ziua a şasea a creaţiei, dar nu complet umane.

Unii oameni cu cap de câine – ca în micuţa Harta Lumii a Psaltirii Westminter din 1265, sunt arătaţi mestecând mădulare omeneşti tăiate. Cronica Nuremberg din 1492 include o hartă a lumii care are oameni cu cap de câine într-o secţiune distinctă, iar vechea Harta Lumii Piri Reis Turco-Otomană pune oamenii cu cap de câine în recent descoperita America de Sud, împreună cu oamenii fără cap. La mult timp după ce a devenit evident că Lumea Nouă nu avea asemenea creaturi, harta lumii a lui Pierre Descelier din 1550 zugrăvea oamenii cu cap de câine într-o elaborată scenă de sacrificiu uman, într-un vag super-continent sudic al „Australiei”. Oamenii cu cap de câine apar în arta devoţională creştină de-a lungul Europei medievale, fiind găsiţi în coruri care Îl lăudă pe Domnul, printre „naţiunile lumii”, primind Evanghelia în reprezentări ale Rusaliilor, aducând creştinismul până la capătul lumii, sau înălţându-se la cer.

În jurul lui 825 d.Hr., teologul franc Rathramnus a scris în Epistola de Cynocephalis, tovarăşului său Rimbert, ca răspuns la întrebarea lui despre ce „ar trebui să crezi despre chinocefali”. Ratharamnus a concluzionat că capacitatea aparentă a „capetelor de câine” de a face legi, de a practica agricultura şi de a-şi „acoperi părţile intime”, este o dovadă că ei sunt „fiii lui Adam” şi fiinţe raţionale cu minţi şi suflete, capabile de mântuire. (4)

Despre călugării de la complexul mănăstirii greco-ortodoxe de la Muntele Athos, se spune că sunt nedoritori să le arate vizitatorilor relicva dintelui de câine al Sfântului Cristofor, iar o frescă a Sfântului Cristofor complet uman, de la Muntele Athos, pare să fi fost pictată peste o versiune mai timpurie, cu cap de câine. Se pare că versiunea creştină occidentală curentă a Sfântului Cristofor, ca un gigant uman care poartă un copil, a apărut în secolul XII, iar în următorii două sute de ani a înlăturat versiunea cu cap de câine prevalentă a sfântului. Studiul din 1965 al lui Walter Loeschke despre un „Tieköpgigen Christophoros”, a găsit șaptezeci de exemple ale Sfântului Cristofor cu cap de câine în iconografia creştină, din Rusia până în Irlanda.

Cea mai timpurie referinţă cunoscută la Sfântul Cristofor cu cap de câine a fost în lucrarea egipteano-coptică din secolul IV, Faptele Sfântului Andrei şi Sfântului Bartolomeu printre parţi, în care sfinţii convertesc un uriaş canibal cu cap de câine, Christoianus, care li se alătură în Parţia. În versiunea etiopiană, Sfântul Cristofor este singurul cu cap de câine în Cetatea Canibalilor, la care Bartolomeu şi Andrei sunt transportaţi în mod magic. Adesea lui Cristofor i se dă acel nume (şi puterea de a vorbi) la convertire, iar înainte de a se converti a avut numele „Reprobus” (Abominabil). Cristofor apare prima oară ca unul căruia i se cuvine de drept ceva în Spania în secolul VIII. Într-o altă versiune a legendei, Reprobus este un tânăr frumos, căruia i s-a „oferit” un urât cap de câine după ce s-a rugat pentru o cale de a evita ispitele cărnii.

Nici nu a fost Cristofor singurul sfânt cu cap de câine. Sfântul siriano-copt Mercurius – precum Sfântul Cristofor, martirizat de Împăratul roman Decius – are doi însoţitori cu cap de câine, care au fost convertiţi la creştinism. Mercurius şi Cristofor erau adesea zugrăviţi ca un sfânt războinic într-o postură războinică, nu ca militărosul Anubis. În părţi din Austria, în Noaptea Sfântului Toma, se spune că Sfântul Toma apare în forma unui om cu cap de câine, care latră.

Oamenii cu cap de câine au început să apară în relatări de călătorie seculare „serioase”. Publicată în jur de 1300 ca Descrierea lumii (cunoscută şi sub numele de Cartea minunilor lumii), relatarea călătoriei lui Marco Polo a spus despre o insulă nenumită în „Indii”, că „toţi bărbaţii acestei insule au capetele precum câinii, şi dinţi şi ochi precum câinii; căci vă pot asigura că întregul aspect al feţelor lor este cel al marilor buldogi. Sunt o rasă foarte crudă: oricând pun mâna pe un om care nu este de felul lor, îl devorează.” Odorico de Pordenone a raportat în 1327 că oamenii cu cap de câine locuiau în Insulele Nicuneman (1327), deşi nici autorul nu a susţinut că i-a văzut cu adevărat.

Bestsellerul dinainte de apariţia tiparului al autorului englez John Mandeville, Călătoriile (între 1357 şi 1371) a avut informaţii precise, de la martori oculari, despre locurile din Ţara Sfântă, dar a inclus şi descrieri ale „oamenilor de diverse forme şi desfiguraţi în mod uimitor”, printre ei oamenii cu cap de câine de pe Insula lui Nacumeran (Insulele Nicobar din Oceanul Indian?), şi spunea că ei „venerau boul” şi erau conduşi de un rege care purta un rubin uriaş pe un lanţ în jurul gâtului.

Lucrarea inchizitorului francez Cardinalul Pierre d’Ailley, Ymago Mundi (scrisă în 1410), a compilat scrieri vechi despre ceea ce acum numim istoria naturală. D’Ailley i-a localizat pe chinocefali în India, unde „ei latră precum câinii”, şi a menţionat o altă rasă cu cap de câine, care au „un singur ochi şi sunt numiţi Carismaspi.” Cristofor Columb a notat cu atenţie pe marginile copiei sale din Ymago a lui d’Ailley, afirmaţia că era dificil de determinat dacă „oamenii cu trăsături monstruoase şi înfăţişare oribilă”, care locuiesc în „regiuni extreme”, sunt fiinţe omeneşti sau bestii.

Deci Columb s-a aşteptat să întâlnească oameni cu cap de câine şi alte „rase monstruoase” în Lumea Nouă. Ancorând la Bohio (Haiti), el a scris că: „Toţi cei pe care i-am întâlnit până acum au spus că sunt foarte înspăimântaţi de Caniba sau Canina, care locuiesc pe Insula Bohio”, şi a observat teroarea ghizilor săi indieni la menţionarea Canina. Jurnalul lui Columb pentru 23 noiembrie 1492 a înregistrat relatări ale martorilor oculari că canibalii „au un ochi în frunte şi capul unui câine”, şi a adăugat: „Înţeleg de asemenea că, la o distanţă lungă de aici, există oameni cu un ochi şi alţii cu boturi de câine, care mănâncă oameni.” El şi expediţia lui nu aveau aproape nici cea mai mică cunoaştere a limbii locale, ghizii spunându-i probabil ce au crezut ei că vroia el să audă, şi treptat Columb a început să înţeleagă că Caniba sau Canina erau unul şi acelaşi, şi că poate de fapt nu existau ciclopi sau oameni cu cap de câine.

Totuşi, explicaţia perfect raţională a lui Columb era în aceeaşi măsură bizară: „Caniba nu este altceva decât poporului Marelui Han (Împăratul Chinei), care probabil că este foarte aproape de aici. Ei au corăbii care vin în aceste ţinuturi, ca să-i captureze pe aceşti oameni şi să-i ducă de aici. Deoarece oamenii nu se întorc niciodată, se crede că au fost mâncaţi.” Este posibil ca din legendarul trib Caniba („canin”) al lui Columb, să fi derivat cuvântul „canibal”.

[…] Sponsorii expediţiilor conquistadorilor au continuat să-i ia în serios pe oamenii cu cap de câine. Posibil, ultimul astfel de exemplu au fost instrucţiunile lui Diego Velázquez de Cuéllar, guvernatorul spaniol al Hispaniola (Cuba), către conquistadorul Hernan Cortes, în ajunul expediţiei lui din 1519 în Mexic, care au inclus instrucţiuni de a afla „locul unde se găsesc” amazonienii, şi de a confirma rapoartele „oamenilor cu urechi uriaşe, şi unii chiar cu feţe de câine”. Într-o scrisoare din 1493 către Regina Isabella, Columb a recunoscut: „În aceste insule nu am găsit până acum monstruozităţi umane, cum au aşteptat mulţi”, şi curând a fost clar că Lumea Nouă nu are chinocefali.

Dar unde erau femeile cu cap de câine? În exteriorul bisericii mănăstirii medievale din Vézelay, Franţa, există o rară zugrăvire a unei femei cu cap de câine şi a partenerului ei masculin cu cap de câine, pe drumul către răscumpărare. Călătoriile lui John Mandeville, spun că în Insulele Nicobar, „Bărbaţii şi femeile de pe acea insulă au capete precum cânii, şi sunt numiţi chinocefali.” De-a lungul timpului, oamenii cu cap de câine au ajuns să fie îndeaproape asociaţi cu amazonienii. „Romanţa lui Alexandru” i-a transformat treptat pe amazonieni în partenerii sexuali ai oamenilor cu cap de câine, susţinând că copiii de sex feminin ai amazonienilor/bărbaţilor cu cap de câine, nu pot fi deosebiţi de femeile „normale” şi sunt asimilaţi în societatea amazoniană, în timp ce copiii lor de sex masculin se nasc cu cap de câine şi sunt încorporaţi în hoardele cu cap de câine. O versiune mai târzie a Romanţei lui Alexandru are oameni cu cap de câine, care trăiesc lângă „Oceanul estic”, dincolo de Munţii Taurus, cu o rasă de femei.

Lăsând explicaţiile la o parte, rapoarte moderne sugerează că unii oamenii cu cap de câine refuză cu fermitate să înceteze să existe, cel puţin în vestul mijlociu al Statelor Unite. Linda S. Godfrey, în „Vânând vârcolacul american”, trece în revistă numeroase reperări din statul Wisconsin din vestul mijlociu, şi dincolo de el, ale unor „oameni cu cap de câine indigeni”, „oameni lupi”, „urşi-lupi” verticali, şi a „Bestiei din Bray Road”, o creatură care corespunde descrierii oamenilor cu cap de câine, văzută frecvent în jurul Elkhorn şi a Districtului Kenosha. (5)

A existat o „explozie” a întâlnirilor nocturne „câine indigen – om” – de obicei raportate anonim lui Godfrey prin e-mail – de-a lungul începutului anilor 1990, deşi Godfrey a găsit rapoarte din trecut datând până în 1936, când un Mark Schankelman a văzut o creatură neagră şi păroasă, cu urechi ascuţite, cu miros scârbos, de 1,82 m, „undeva între un câine şi o maimuţă”, săpând la un vechi dâmb de înmormântare. Printre numeroasele reperări pe care le enumeră Godfrey – inclusiv două întâlniri diferite cu un grup de patru „oameni-lupi” – a fost reperarea unui „om-lup” de către mai multe gărzi de la Baza Navală Marile Lacuri din Chicago în 1994.

Şi corespondentul malayezian al Fortean Times, Ajad Jamalidom, a trimis în 1979 rapoarte despre mai multe reperări ale unui om cu cap de câine care dispărea la Pekan, pe coasta de est continentală a ţării (FT 254; 80).

Exagerate chiar şi după standardele relatărilor despre oamenii cu cap de câine, sunt relatările care implică contactul cu extratereştrii cu cap de câine, asociaţi cu farfuriile zburătoare. Skinwalker Ranch, Nevada, „o zonă fereastră” pentru tot felul de ciudăţenii – unele dintre ele legate de OZN-uri – nu ar fi fost completă fără o reperare a unui „biped păros uriaş, cu cap de câine”, văzut la fermă în 1999, care s-a făcut nevăzut când s-a tras asupra lui. (6)

Godfrey, autoarea lucrării Vânând vârcolacul american, a descris corespondenţa ei prin e-mail cu „Noah”, care susţinea că este un observator senzorial care „văzuse” zona de bază a „omului-lup”, Bay Road, Wisconsin. Aceasta chipurile i-a descoperit lui că o „castă de iscoade” de extratereştri subterani de 2,13 m, războinici cyborgi de tip Anubis, cu armură bio-proiectată sub blană, fuseseră lăsaţi după un război cu o altă rasă cyborg, pentru controlul pământului, cu mulţi eoni în urmă. Godfrey recunoaşte că există o absenţă de „dovezi tangibile pentru afirmaţiile lui Noah”.

A existat chiar şi un bărbat contactat de extratereştri cu cap de câine. Stefan Denaerden a afirmat în cartea lui din 1969, Buitenaards Beschaving (Civilizaţia extraterestră), că doi ani mai devreme, în timp ce naviga pe coasta olandeză, a întâlnit un OZN scufundat. Acesta era pilotat de extratereştri scunzi, cu feţe cu cap de câine şi piele gri, de pe planeta Iagra. Au urmat „sesiuni de instrucţie” ţinute de iagranii cu cap de câine, în „limba tuturor speciilor care trăiesc în univers”, care semăna remarcabil cu olandeza. Iagranii cu cap de câine aveau mai degrabă o singură minte colectivă, nu aveau deloc minţi individuale, şi aveau valori care îi imitau pe sfinţii cu cap de câine ai teologiei medievale – sistemul lor de credinţă îi includea pe „cei aleşi, care prin puritatea vieţilor lor vor combate răul lui Satan în alte lumi”.

Note de subsol

1. Tertia Barnett, arheolog, comentariu personal; David Coulson, Şef Executiv la Trust for African Rock Art, Niarobi, Kenya, comentariu personal (amândouă în octombrie 2011); Urmă de picior din Libya handbook: the travel guide, James Azema, Passport Books, Lincolnwood, Illinois, 2001.

2. Sfântul Augustin de Hippo, în a lui „Cetatea lui Dumnezeu” (Cartea XVI, capitolul 9, începutul secolului V d.Hr.), i-a plasat pe oamenii cu cap de câine în Etiopia, şi după multe lupte cu problema dacă erau umani sau dacă existau, a concluzionat că erau umani şi „erau într-adevăr urmaşii lui Adam” şi, de asemenea, ai lui Cain şi ai neascultătorilor fii ai lui Noe (Geneza 9:19). Augustin a raţionat că probabil şi naşterile monstruoase erau parte a unui plan de nepătruns, şi a deschis poarta raiului pentru rasele monstruoase.

3. Anubis, care se uită drept înainte în artă şi sculptură, nu-l reprezintă întotdeauna pe zeul Anubis însuşi, ci adesea pe un preot purtând o mască ceremonială a lui Anubis.

4. Operele lui Rathramnus s-au bucurat de o relansare în timpul contrareformei catolice din secolul XVI. Epistola de Cynocephalis în latină este în Patrilogia Latina 121:1153-56, cu extrase în engleză în The Monstrous Races in Medieval Art and Thought (Rasele monstruoase în arta şi gândirea medievală) de John Block Frieddman, Syracuse University Press, NY, 2000).

5. Hunting the American Werewolf – Beast Men in Wisconsin and Beyond (Vânând vârcolacul american – Oamenii bestii din Wisconsin şi de dincolo de el), Linda S. Godfrey, Trails Books, Madison Wisconsin 2006. Am evitat menţionarea a orice s-ar putea concepe că s-ar încadra mai curând în categoria „vârcolac” decât „oameni cu cap de câine”; orice văzut umblând pe patru picioare ca şi pe două, sau văzut transformându-se într-un câine sau dintr-un câine. Chinocefalii au fost deosebiţi de vârcolaci chiar de la Istoriile lui Herodot, care menţionează, pe lângă descrierea oamenilor cu cap de câine, că fiecare om din poporul Neurian al Crimeii, „o dată pe an devine lup pentru câteva zile… Nu că eu cred aceasta, dar ei afirmă constant că este adevărat.”

Am exclus, de asemenea, rapoartele despre „maimuţele cu cap de câine” din Pădurea Rendelsham, Suffolk, şi de oriunde din Marea Britanie, deoarece aceste creaturi, descrise ca o încrucişare între un câine şi o maimuţă, merg de obicei pe patru picioare şi nu par să arate prea umane.

6. David Simmons – Skinwalker Ranch, notiţele mele de la prelegerea lui de la Fortean Times UnConvention, 2004.

[A Short History of Dog-headed Men. Copyright © 2011 Salusbury. Sursa: www.mattsalusbury.blogspot.ro]

Chinocefalii – oamenii cu cap de câine

Cei mai mulţi oameni au auzit de vârcolaci, dar puţini ştiu despre vechea rasă a oamenilor cu cap de câine, cunoscuţi mai bine drept chinocefali. Un chinocefal era esenţialmente un om cu cap de câine. Ei puteau înţelege limba, dar nu aveau abilitatea de a vorbi. Deşi sunt zugrăviţi uneori în operele de artă ca fiind civilizaţi, după toate rapoartele, erau bestii sălbatice care trăiau pentru a vâna şi a ucide.

În timp ce aceasta poate să sune ca doar o altă creatură mitică, există motive foarte bune de a crede că se poate ca chinocefalii să fi existat cu adevărat. Mai presus de toate, oamenii cu cap de câine au fost descrişi în rapoarte de către exploratori renumiţi ca Cristofor Columb şi Marco Polo!

Cam prin 400 î.Hr., medicul grec Ctesias a scris următoarele pasaje (traduse în engleză din greacă), descriind triburile chinocefalilor.

„Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale animalelor, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele pentru a răspunde… Ei trăiesc cu carne crudă. Sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii.

Chinocefalii care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi, capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii bine curăţate şi două sute șaizeci de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de purpură, şi o mie de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei. Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili. La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de trei sute de mii de arcuri şi multe suliţe, o sută douăzeci de mii de scuturi şi cincizeci de mii de săbii.

Nu locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc, ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai lungi şi mai păroase.

Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, o sută șaptezeci, uneori două sute de ani.”

Oamenii cu cap de câine au fost un trib războinic fioros, dar făceau de asemenea comerţ cu puţinii oameni în care aveau încredere. S-a raportat că trăiau în principal în India şi în Africa de Nord, dar au fost văzuţi în multe locuri între cele două.

Poate cel mai renumit chinocefal este Sfântul Cristofor al creştinătăţii, care a fost descris în mai multe texte ca având corpul unui bărbat, dar capul unui câine. Nu numai aceasta, dar iniţial despre viitorul sfânt s-a spus că a fost un războinic sălbatic şi feroce, care a fost capturat în bătălia de la Cyrenaiva. Nu numai că această creatură era un om foarte mare cu cap de câine, dar venea dintr-un trib războinic de oameni cu cap de câine, care arătau asemenea lui. Conform mitologiei creştine, în cele din urmă el L-a întâlnit pe Isus Hristos şi a înţeles greşeala fostelor lui căi. S-a pocăit şi a fost botezat, iar în cele din urmă a primit sfinţenia şi darul unei înfăţişări umane. Multe imagini istorice îl arată pe Sfântul Cristofor ca având cap de câine.

Marele explorator Marco Polo menţionează chinocefalii indirect, în timp ce descrie călătoriile lui la insula Angamanian:

„Angamanian este o insulă foarte mare. Oamenii sunt fără rege şi sunt idolatri, şi nu mai buni decât animalele sălbatice. Şi vă asigur pe toţi că bărbaţii de pe Insula Angamanian au capetele precum câinii, şi dinţi şi ochi asemenea; de fapt, din faţă sunt toţi exact precum câinii mari numiţi buldogi! Au o cantitate de condimente; dar sunt cea mai crudă generaţie, şi mănâncă pe oricine pot prinde, dacă nu este din rasa lor.”

Nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu această rasă mică, dar puternică. Se crede că atunci când imperiile din jurul lor s-au extins, au fost ucişi unul după altul. Cel mai sigur, au fost un trib războinic şi ar fi preferat moartea în luptă, decât să cedeze în faţa căilor altei culturi. Orice s-a întâmplat, au dispărut de sub privirile oamenilor. Poate că mai există unii dintre ei care trăiesc în peşteri, aşteptând o zi când se vor putea întoarce la putere.

Nu te poţi opri să te întrebi dacă această veche rasă de umanoizi cu cap de câine sunt înrudiţi cu diferitele tipuri de creaturi semi-lup, semi-umane precum vârcolacii. Când ne gândim la istoria vârcolacilor, această creatură puţin cunoscută s-ar putea dovedi a fi o legătură lipsă în misterul existenţei lor.

[Cynocephalus – The Dog-Headed Men. Sursa: www.gods-and-monsters.com]

Oamenii cu cap de câine

Oamenii cu cap de câine cu fost raportaţi din vremuri antice. S-a presupus că chinocefalii erau o rasă care trăia în Africa, care canibaliza oamenii. Dar să vezi asemenea fiinţe în timpurile moderne ar părea incredibil; totuşi a existat un număr în creştere de rapoarte despre aceste creaturi. Cel mai adesea sunt văzuţi noaptea, deşi uneori au fost văzuţi în orele zilei. În mod bizar, unii au raportat oameni cu cap de câine mergând indiferenţi de-a lungul drumurilor principale, îmbrăcaţi normal, cu excepţia faptului că aveau cap de câine. Cei mai mulţi martori insistă că capul este prea real ca înfăţişare, şi se mişcă prea natural ca să fie o mască. Unele relatări au fost mai sinistre, creaturile fiind prinse pândind în împrejurimi noaptea, lângă păduri sau în întunericul unei curţi din spate. Un alergător care făcea jogging noaptea a raportat că un om cu cap de câine a ţinut pasul cu el în timp ce alerga peste câmp, rămânând alături până ce omul îngrozit a ajuns la uşa lui de la intrare bine luminată. A existat un raport despre un om cu cap de câine văzut printr-o fereastră, în afara unei case, pândind înspre bucătărie. Alte cazuri descriu oameni cu cap de câine care stau afară noaptea şi privesc înăuntru pe ferestre.

[Jamie Frater, Top 10 Bizarre Modern Paranormal Phenomena, Dog Headed Men. Sursa: www.listverse.com]

Ai văzut un om cu cap de câine?

SOXMIS

08.05.2010

M-am gândit să postez o temă bazată pe reperarea de către un prieten foarte apropiat al meu, a unei creaturi cel mai bine descrisă ca, ei bine, un om cu cap de câine. După ce mi s-a spus despre experienţa prietenului meu, am făcut câteva cercetări şi am fost uimit să descopăr cantitatea de informaţii istorice despre asemenea creaturi, în special luând în considerare lipsa de explorare a lor. Mai întâi aş vrea să vă dau detaliile reperării, apoi să vă ofer puţin din ce am găsit eu despre aceste misterioase creaturi, şi să vă dau posibilitatea să împărtăşiţi orice experienţe, cunoştinţe sau opinii aţi putea avea.

Reperarea a avut loc cam cu douăzeci de ani în urmă într-o suburbie din Birmingham, Anglia, numită King’s Norton. Prietenul meu, pe care îl vom numi Dave, avea cam douăzeci ani, şi mi-a făcut cunoscută povestea la aproximativ doi ani după ce s-a întâmplat. Dave era un timp foarte direct, deloc interesat de mistere, teme paranormale, OZN-uri etc., şi era bine-cunoscut pentru onestitatea sa. Ştia că eu eram interesat de asemenea chestiuni, şi într-o noapte mi-a spus că vroia să-mi împărtăşească ceva ce nu mai vorbise cu nimeni.

Povestea lui începe cu el, întorcându-se acasă după o noapte în oraş cu prietenii în centrul oraşului Birmingham, deşi băuse, a accentuat că nu era beat şi avea capul limpede. A coborât din autobuzul de noapte la King’s Norton Green, şi a decis să o ia de-a dreptul printr-un teren mare de joc, care se află vizavi de cimitir la The Green, până la canalul de la capătul său, ceea ce ar fi salvat cam jumătate de oră din drumul lui spre casă. Era o noapte clară cu lună, care oferea o lumină acceptabilă, dar era foarte frig. A început să meargă de-a lungul potecii, care trece de-a lungul marginii terenului, până la un drum mic, înainte de a ajunge la canalul care dă în drumul principal.

După ce a mers cam un sfert din distanță, s-a uitat în treacăt la stânga sa şi a văzut un bărbat foarte înalt, mergând în paralel cu el înspre cealaltă latură a terenului; a estimat că tipul era înalt de aproximativ 2,13-2,43 m, ceea ce l-a făcut să se uite puţin mai atent, în timp ce încă mergea. Spre surpriza lui a observat că tipul avea ceea ce părea să fie capul unui câine alsacian. La început s-a gândit că poate era o mască de vreun fel, dar uitându-se, a putut vedea respiraţia creaturii ieşindu-i din bot, şi părea să fie o mişcare fluidă în timp ce mergea, nu gâtul ţeapăn la care te-ai aştepta de la o mască pusă pe capul unui om.

Creatura purta o haină lungă, neagră şi nu s-a uitat niciodată în direcţia lui Dave. În acel moment Dave s-a panicat puţin (expresia lui exactă a fost că mergea atât de exagerat de parcă fundul lui mesteca acadele!) şi a decis să iuţească pasul, ceea ce a făcut. A privit iar fugar în stânga sa, şi a fost alarmat să vadă că bărbatul cu cap de câine îşi potrivise pasul cu al lui, dar rămânea pe un curs paralel. A rămas calm şi şi-a continuat mersul în pas vioi, observându-l pe bărbatul cu cap de câine cu colţul ochiului, să vadă dacă creatura îşi schimba direcţia, dacă avea să fugă, dar el încă spera că totul era un vis urât sau o farsă. La capăt, în loc să traverseze pârâul care trece de-a lungul bazei terenului care duce la canal, a luat-o direct pe drumul cel mic, chiar înainte de a ajunge la drum a luat-o la fugă foarte repede, şi s-a uitat pe faţă la bărbatul cu cap de câine, să vadă ce va face. Acela a ţinut pasul cu el, dar nu a părut să alerge din nou, menţinând cursul paralel. A sărit peste pârâu cum ai face cu o băltoacă mică, atunci Dave a trebuit să-i întoarcă spatele, fugind repede spre drumul principal. A spus că a fost cea mai rea parte, să-şi imagineze că creatura era chiar în spatele lui. În sfârşit a ajuns la drumul principal cu ceva trafic, care a făcut să-i crească încrederea în sine, şi s-a întors să vadă dacă creatura îl urmărise. Nu era de văzut nicăieri. Este cam tot ce mi-a spus, deşi voi adăuga că era aproape în lacrimi când mi-a povestit şi tremura, şi ca să fiu sincer, şi eu tremuram.

Nu am dat mare importanţă până aproximativ zece ani în urmă, când locuiam în Australia şi am postat povestea lui pe o temă din forumul Fortean Times, în care cei din subcultura Mods răspundeau la o temă aflată deja în desfăşurare, un număr de oameni povestind despre experienţele lor cu oamenii cu cap de câine, adesea în marile oraşe industriale din Regatul Unit.

Ceea ce m-a făcut să încerc să aflu cât de multe puteam despre aceste creaturi. Prima relatare pe care am putut-o găsi a fost evident despre Anubis, zeul egiptean al lumii subterane, apoi există o menţionare a lor în cunoştinţele tradiţionale creştine, Sfântul Cristofor spunându-se că a fost un om cu cap de câine. S-a spus despre Isus că a vindecat un om cu cap de câine de natura lui canibalică, şi a existat un zvon că regatul lui Prester John avea un trib de oameni cu cap de câine. Marco Polo vorbeşte despre o insulă plină de oameni cu cap de câine, iar istoricul Herodot îi menţionează în „Istoriile” sale. Pliniu vorbeşte despre ei în a lui „Istorie naturală”, iar Columb vorbeşte despre oameni cu cap de câine în călătoriile lui în Lumea Nouă. Apoi desigur sunt legendele despre vârcolaci. Ce înseamnă toate acestea? Vă rog împărtăşiţi-vă gândurile şi sentimentele.

RedCairo

08.05.2010

Hm, am de fapt o relatare care are unele asemănări cu aceasta. Bizar, ştiu. S-a întâmplat acum zece ani, când m-am mutat în casa în care locuiesc acum. Aş putea să resping experienţa ca fiind un vis, dar am avut o viaţă de „experienţe în afara corpului”, chiar deplasându-mă înainte şi înapoi între perspectivele „înăuntru şi în afară”, în timp ce pentru un timp eram pe jumătate trează, şi privind în acel timp realitatea schimbându-se (coerentă cu fiecare stare, dar uşor diferită de cealaltă) , şi cred că am fost doar în afara trupului. Dar tot o găsesc a fi o experienţă într-un fel contrariantă.

Mă mutam într-o casă nouă, şi eram extenuată fizic. M-am dus în camera care urma să fie a mea, unde saltelele erau pe podea şi cutiile toate în jur. Tatăl meu era undeva afară, lucrând la peisaj, ceva ce spusese că era nevoie şi că ar fi trebuit să fie deja gata. Copilaşul meu care începea să umble era cu mama mea vitregă. M-am îndreptat înspre fereastra camerei, cu adevărat curioasă să văd curtea din spate, pe care încă nu o văzusem. Dar eram atât de cumplit de frântă fizic, încât în ciuda entuziasmului meu am decis, nu – odihna mai întâi. Şi literalmente m-am lăsat să cad pe saltea mai întâi cu faţa, cu mâinile ridicate pe lângă cap. Dar nu a fost ca şi cum aş fi adormit. A fost ca şi cum aş fi lovit salteaua şi instantaneu stăteam în picioare lângă mine. Curiozitatea m-a făcut să mă întorc la fereastră, şi am făcut câţiva paşi înspre ea şi m-am uitat afară, în curtea din spate.

Curtea încă nu avea un gard în jurul ei. Erau câţiva copaci solizi. Se părea că vecinul era acolo cu câinii lui, sau cam aşa ceva, şi că în timp ce se jucau, veniseră până în partea dinspre mine, unde ar fi trebuit să fie un fel de gard. El era foarte înalt şi îmbrăcat tot în negru, ceea ce arăta grozav alături de câini. Ei variau de la un căţeluş la un câine mai bătrân, şi toţi arătau oarecum ca labradorii negri (nu ştiu multe despre câini). El era cu adevărat mlădios şi făcea salturi, sărind şi jucându-se cu ei toţi, şi toţi alergau şi săreau şi lătrau de încântare.

Şi mi-a trecut prin minte că deşi îi priveam, nu puteam să aud nimic. Aceasta părea ciudat. Adică puteam să văd că lătrau, şi totuşi nu păream să disting niciun sunet. M-am uitat din nou la bărbat, care până atunci fusese cu spatele la mine, şi probabil că ceva l-a avertizat, pentru că în momentul în care am realizat asta despre sunet, s-a răsucit pentru a se întoarce cu faţa la mine. Dar faţa lui… era ca a unui câine. Era ca a acelor labradori, doar că nu avea un bot de câine, avea trăsături omeneşti, dar era complet acoperită cu acelaşi fel de blană scurtă pe care o aveau câinii, iar ochii lui erau mari. Pe când stăteam acolo privindu-l cu uimire, el mă vedea pe MINE şi a îngheţat, a stat acolo privindu-mă cu uimire, ca şi cum era, la rândul lui, la fel de uimit şi şocat.

Am stat acolo, uitându-ne fix unul la celălalt într-o tăcere încordată, probabil două secunde întregi – iar apoi tatăl meu, care se pare că era afară dar nu ne văzuse pe niciunul dintre noi, a dat drumul la drujbă, şi instantaneu eu am făcut o săritură de teamă din cauza zgomotului, de unde eram, cu faţa în jos pe pat – am simţit ca şi cum m-a trântit înapoi în corpul meu.

Mai târziu am stat afară, cercetând pajiştea şi copacii şi tufişurile curţii din spate. Totul era exact cum văzusem – cu excepţia bărbatului şi a câinilor. Poate că totul este fizică, tipare de ritm şi frecvenţe, şi suprapunându-se puţin cu ceea ce eu cred că este realitatea, sunt multe alte realităţi, care dacă ar fi acordate la o undă sinusoidală uşor diferită, mi s-ar arăta.

Mai târziu, partea care a părut ciudată a fost faptul că faţa lui nu era complet de câine, nici complet umană. Oricum, fiindcă am căzut cu faţa pe saltea cam la două secunde înainte să se întâmple, realizez că sună ca un vis, dar a fost puţin mai literal decât un vis.

Toate cele bune,

RC

[Have you seen a dog headed man? Sursa: www.abovetopsecret.com]

[Notă: Noi credem că fenomenul omului băţ aparține lumii întunericului.]

Oamenii băţ negri

Omul băţ negru este o altă entitate întâlnită în vremurile moderne. A nu fi confundat cu omul umbră; în mod incredibil este chiar şi mai straniu. Se presupune că oamenii băţ arată ca nişte desene băţ complet negre, subţiri, aşa cum ar face educatorii la grădiniţă. Au fost raportaţi ca având între o înălţime medie şi una imposibil de înaltă. Capetele lor sunt doar un cerc negru, fără trăsături faciale care să fie perceptibile. Sunt complet în două dimensiuni, fără nicio adâncime. De obicei au fost văzuţi mergând de-a lungul drumurilor noaptea, sau în momente de tranziţie ca amurg, sau chiar înainte de zori. În mod bizar, unii au raportat că ei purtau ceea ce părea a fi un joben. Umbletul lor este descris ca un mers „săltat” ciudat. Sunt surprinşi când sunt văzuţi cu adevărat, şi uneori i-au urmărit pe nefericiţii martori. Pasul lor rămâne fără grabă când se apropie. Evident, să fii urmărit de o asemenea creatură din altă lume ar fi oricum numai plăcut nu, iar cei care i-au întâlnit au fost, este de înţeles, îngroziţi. Totuşi, până acum, în afară de faptul de a fi bizar de înspăimântători, nu au făcut niciun rău fizic, iar în cele din urmă doar au dispărut.

[Jamie Frater, Top 10 Bizarre Modern Paranormal Phenomena, Black Stick Men. Copyright © Jamie Frater. Sursa: www.listverse.com]

Fenomenul omului băţ

12.03.2013

Sunt pe cale să vă prezint cel mai ofensiv fenomen paranormal din toate vremurile, da, voi vorbi despre fenomenul omului băţ. Vă amintiţi cum la grădiniţă educatoarea obişnuia să vă înveţe să desenaţi figuri ca beţele, care să se asemene oamenilor, când eraţi copii mici? Vă puteţi imagina acele siluete ca băţul, prinzând viaţă şi întinzându-se să vă înşface? Dar este exact ce s-a întâmplat! Citiţi ca să aflaţi mai multe despre bizarul fenomen al omului băţ.

Descrierea tipică a oamenilor băţ

În zilele recente, mulţi martori nefericiţi au zărit aceste creaturi din afara lumii noastre. Oamenii băţ au fost descrişi ca siluete complet negre, în două dimensiuni, cu un cerc pentru cap, şi cu beţe pentru mâini şi picioare, care adesea par să frecventeze drumuri în timpul nopţii, în zori sau în amurg. Se spune că feţele lor sunt complet goale – da, fără ochi, nas, buze şi urechi – doar cercuri negre, ca şi cum ar veni direct din desenele copilăriei noastre. Ştiu că sună prea ciudat ca să fie adevărat, dar credeţi-mă, există mai mulţi martori care au întâlnit aceste fiinţe bizare. Înălţimea lor variază de la normal la imposibil, şi se spune uneori că ei apar cu pălărie. Au fost de asemenea descrişi că umblă într-un dans tipic, un mers voios, şi ca fiind îngrozitor de şocaţi când sunt identificaţi. Uneori s-au angajat chiar în urmărirea martorilor, când au fost descoperiţi (imaginaţi-vă doar cum ar fi să fii vânat de mâzgălitura prostească a unui copil de cinci ani!). Ei apar întotdeauna singuri, niciodată în grupuri, şi întotdeauna provoacă o senzaţie de spaimă în mintea martorului.

Explicaţii pentru fenomenul omului băţ

Cel mai bizar fapt despre oamenii băţ este că nu sunt niciodată găsiţi ca fiind asociaţi cu vreo mitologie sau vreun folclor. În opoziţie cu oamenii umbre, care apar cu adevărat în anumite poveşti folclorice. Chiar ideea că ei sunt spiritele nesatisfăcute ale morţilor pare inacceptabilă, şi ei chiar nu par să se asemene cu vreun criptid [fiinţă a cărei existenţă a fost sugerată, dar care nu a fost descoperită de comunitatea ştiinţifică, n.tr.] precum Bigfoot, vârcolacii, vampirii etc. De asemenea, ei nu au deloc asemănări cu extratereştrii. Cea mai larg acceptată şi cea mai potrivită explicaţie este că oamenii băţ sunt fiinţe dintr-o dimensiune paralelă, care vin să facă o vizită lumii noastre din pură curiozitate. Se spune că există mai multe dimensiuni, unde trăiesc într-adevăr fiinţe în diferite stadii de conştienţă, începând de la o dimensiune, pentru cele mai inferioare fiinţe, la douăsprezece dimensiuni, care este starea de conştienţă a lui Dumnezeu. Aceste creaturi par să-şi aibă originea într-o lume în două dimensiuni (Pământul fiind în trei dimensiuni).

Reperări notabile

1. În cartea Borderlands, autorul Mike Dash menţionează cazul a doi oameni care, în timp ce traversau drumul spre A11 la Eveden, au zărit un bizar om băţ în farurile maşinii.

2. Într-un forum paranormal, o persoană a făcut cunoscută strania sa experienţă cu oamenii băţ. În timp ce se întorcea pe jos acasă de la casa prietenului său, în orele timpurii ale zorilor, în suburbia Brockley din Londra, acest bărbat şi prietenul lui au văzut o figură plată, în două dimensiuni, de culoare complet neagră, apropiindu-se de ei în pas de dans. Când omul băţ a realizat că cei doi oamenii îl puteau vedea, a început să-l urmărească. Cei doi s-au ascuns în casa povestitorului, şi nefiind capabil să-i localizeze, în cele din urmă omul băţ a plecat.

Fără îndoială omul băţ este cea mai unică fiinţă paranormală peste care am dat eu. Probabil că ridicolul său îl face atât de temut când este asociat cu activitatea paranormală. Vă rog să vă faceți cunoscute teoriile şi experienţele cu privire la oamenii băţ, folosind secţiunea de comentarii.

[Stick Man Phenomenon. Copyright © All About Occult. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.allaboutoccult.blogspot.ro, unde nu mai este disponibil.]

Omul băţ în Oklahoma

Locuiesc într-un oraş rural, Kellyville, Oklahoma, constând cam în o mie de oameni, mai mult sau mai puţin, şi fiind la ţară, pur şi simplu. Noaptea trecută, pe 29 decembrie 2011, stăteam întinsă în pat, citind o carte. Toate luminile din casă erau închise, cu excepţia camerei fiului meu (uşa era închisă) şi a veiozei mele.

Era în jur de 10.30 noaptea sau poate puţin mai târziu. Total absorbită de cartea mea şi complet relaxată, am observat o siluetă cu coada ochiului, stând literalmente lângă patul meu. Era neagră, extrem de subţire, cu braţe şi picioare lungi. Singurul mod de a o explica într-adevăr, era ca fiind o siluetă băţ. Faţa sa era de nedorit, şi stătea cu braţele şi picioarele îndoite. Partea exterioară a braţelor sale erau ciudat de lungi, şi nu am observat mâini sau trăsături faciale.

Am fost atât de copleşită de teamă, inima a început să-mi bată repede de panică. Iar apoi silueta a dispărut. Am realizat că copiii mei erau încă treji în camera de cealaltă parte a holului. Am sărit din pat şi i-am întrebat dacă au văzut ceva ciudat. Au răspuns „nu”, şi au continuat să-şi joace jocul video ca de obicei. Încă speriată, am vrut să dorm cu veioza aprinsă, ceea ce nu făcusem de când eram copil. În cele din urmă am închis veioza şi m-am dus la culcare, simţindu-mă încă neliniştită.

Nu auzisem niciodată de oamenii băţ înainte de seara aceasta, când mama mea mi-a sugerat să caut pe internet. Simt ca şi cum ar fi putut fi imaginaţia mea, dar ştiu mai bine de atât. Am văzut ceva şi nu ştiu ce, sau cum să explic ce a fost. Cineva să-mi spună, vă rog!

[RMC1, Stick Man in Oklahoma. Copyright © Thought Co. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.paranormal.about.com, unde nu mai este disponibil.]

Doppelgänger

Deşi acest cuvânt german este de origine relativ recentă, apărând prima dată în uz în limba engleză în 1851, conceptul de alter ego şi spirite duble apare în folclor, mituri, concepte religioase şi tradiţii ale multor culturi de-a lungul istoriei umane.

În mitologia egipteană antică, un ka era un „spirit dublu” tangibil, având aceleaşi amintiri şi sentimente ca persoana cărei îi aparţine perechea sa. Într-un mit egiptean intitulat „Prinţesa greacă”, o perspectivă egipteană a războiului troian, un ka al Elenei a fost folosit pentru a-l induce în eroare pe Paris din Troia, ajutând la oprirea războiului.

În mitologia nordică, un vardøger este un dublu fantomatic care precede o persoană în viaţă şi care este văzut făcând acţiunile sale în avans. În mitologia finlandeză, aceasta se numeşte a avea un etiäinen, adică „un prim venit”.

În unele mituri, doppelgänger-ul este o versiune a lui Ankou, o personificare bretonă a morţii.

[Doppelgänger. Sursa: Wikipedia]

Bilocaţia

Bilocaţia, sau uneori multilocaţia, este abilitatea psihică prin care un individ sau obiect este localizat (sau pare să fie localizat) în două locuri distincte în acelaşi timp.

Conceptul a fost folosit într-o gamă largă de sisteme istorice şi filozofice, de la filozofia greacă timpurile, la poveştile religioase moderne, ocultism şi magic.

Conceptul bilocaţiei a apărut în filozofia greacă timpurile, în şamanism, păgânism, folclor, ocultism şi magic, în paranormal, hinduism (ca una dintre puterile dobândite prin practicile spirituale), budism, spiritualism, teozofie, New Age şi misticism în general, ca şi în misticismul creştin şi misticismul iudaic.

Se spune că mai mulţi sfinţi şi călugări creştini au manifestat bilocaţia. Printre cele mai timpurii este apariţia Doamnei Noastre a Stâlpului în anul 40. Alte figuri creştine despre care se spune că au experimentat bilocaţia, îi includ pe Sfântul Anton de Padova, Ursula Micaela Morata, Sfântul Gerard Majella, Charles de Mount Argus, Sfântul Pio de Pietrelcina, Sfântul Severus de Ravenna, Sfântul Ambrozie de Milano, María de Ágreda şi Sfântul Martin de Porres, María de León Bello y Delgado, ca şi Papa Cyril VI de Alexandria. Sfântul Isidor Truditorul a afirmat că se ruga sau lua parte la mesă în biserică, şi în acelaşi timp ara câmpurile.

În secolul XVII s-a raportat că persoanele acuzate de vrăjitorie au apărut în visurile şi viziunile martorilor. Procesele de la Bury St. Edmunds şi Salem au inclus această „dovadă spectrală” împotriva acuzaţilor. Matthew Hopkins a descris fenomenul în cartea sa „Descoperirea vrăjitoarelor”.

S-a relatat de către cei care îl cunoşteau pe ocultistul englez Aleister Crowley că avea această abilitate, chiar dacă el a spus că pe atunci nu era conştient că ea avea loc.

Vladimir Ilici Lenin a fost văzut în biroul lui din Kremlin, la Moscova, căutând prin hârtii în octombrie 1923, pe când era în stare critică în Gorki din cauza bolii.

[Bilocation. Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki]

Doppelganger-ii de-a lungul istoriei

Un doppelganger este considerat un geamăn malefic, vestitorul nenorocirii, prevestirea morţii, şi este foarte rar. În cele mai multe cazuri victima acestei activităţi de bântuire se află în pericol în împrejurimile sale imediate, în familie, sau în unele cazuri, victimele însele sunt în pericol grav de boală sau moarte.

Exemplu. Victima femeie stătea la un colţ de stradă şi cu vederea periferică, a văzut imaginea ei însăşi într-un autozuz, privind fix la ea. O săptămână mai târziu, într-un mall aglomerat, şi-a privit din nou în faţă doppelganger-ul, care s-a uitat fix la ea şi a părut să dispară în masa de oameni. Purta aceleaşi haine pe care le purta ea. O săptămână mai târziu, a fost diagnosticată cu cancer. Există numeroase relatări de-a lungul istoriei şi folclorului despre doppelganger-i care îi chinuiesc pe cei vii. Conceptul doppelganger-ilor a fost folosit în cărţi şi filme de ani de zile; cele ce urmează sunt relatări adevărate din istorie.

Abraham Lincoln

Un exemplu al unui doppelganger este un vis sau o nălucă ce l-a bântuit pe Lincoln din timp în timp, de-a lungul iernii. În seara în care a câştigat alegerile, uitându-se într-o oglindă de birou din cealaltă parte a camerei, s-a văzut de sus până jos, dar cu două feţe, una mai palidă decât cealaltă. A intrat în entuziasmul alegerilor şi a încercat să uite despre aceasta, dar nu a mai putut, după ce apariţia s-a arătat din nou. Lincoln i-a spus soţiei lui despre asta. Mai târziu a încercat să facă să revină năluca, a funcţionat, dar a fost ultima oară când a văzut-o. Soţia lui a spus că era un semn că avea să fie ales pentru un al doilea mandat, şi că paloarea de moarte a unei feţe însemna că nu avea să trăiască de-a lungul celui de al doilea mandat. Lincoln a fost asasinat mai târziu. Poveste confirmată de Mary Todd Lincoln şi de Secretarul Privat John Hay.

Ţarina Ecaterina cea Mare, Împărăteasa Rusiei

Ecaterina s-a proclamat împărăteasă după ce l-a ucis pe soţul ei, Petru III, în 1672. A confiscat şerbii şi pământurile aparţinând bisericii şi a intrat în război cu Turcia. A fost considerată de mulţi istorici a fi nimic mai mult decât un tiran rău. În timpul domniei ei, Ecaterina şi-a observat dublul stând pe tronul regal. A poruncit să fie împuşcat, deşi nu a avut niciun efect asupra doppelganger-ului. Ecaterina a murit din cauze naturale la scurt timp după incident, în 1796.

Regina Elisabeta I

Elisabeta a relatat că s-a văzut pe ea însăşi stând întinsă, palidă şi nemişcată pe patul ei. Curând după incident a murit.

Johann Wolfgang von Goethe

O altă relatare interesantă este cea a unui poet german din secolul XVIII, care a afirmat că şi-a văzut doppelganger-ul pe un drum, purtând un costum gri al cărui contur era din aur. Opt ani mai târziu, în timp ce călărea pe exact acelaşi drum, a realizat că purta aceeaşi îmbrăcăminte pe care a văzut că o purta doppelganger-ul său cu ani de zile înainte.

Guy de Maupassant

Maupassant a fost un romancier francez şi scriitor de nuvele, care a afirmat că a fost bântuit de doppelganger-ul său aproape de timpul morţii sale. Conform relatărilor, el a spus că doppelganger-ul a intrat în camera lui, a ocupat locul de vizavi de el şi a început să dicteze ceea ce scria Maupassant. El a scris despre această experienţă în nuvela sa „Lui”.

John Donne

Donne a fost un poet englez din secolul XVI, care a fost vizitat de un doppelganger în timp ce era la Paris. Lucrul ciudat cu privire la această relatare este că doppelganger-ul nu era deloc al lui, ci al soţiei lui. Doppelganger-ul soţiei lui ţinea în braţe un copil nou născut. Soţia lui Doone era însărcinată pe atunci, dar doppelganger-ul a arătat-o într-o stare posomorâtă. În exact acelaşi moment în care a apărut doppelganger-ul, soţia lui a dat naştere unui copil născut mort.

Percy Bysshe Shelley

Shelly este considerat a fi unul dintre cei mai mari poeţi al limbii engleze. Pe când era în Italia, şi-a întâlnit doppelganger-ul pe ţărm, arătând în tăcere către Marea Mediterană. Câtva timp mai târziu Shelley s-a înecat pe când naviga într-o barcă mică, în 1822.

Emilie Sagée

Una dintre cele mai fascinante relatări despre un doppelganger vine de la scriitorul american Robert Dale Owen, căruia i s-a spus povestea de către Julie von Güldenstubbe, a doua fiică a Baronului von Güldenstubbe. În 1845, când von Güldenstubbe avea treisprezece ani, urma Pensionat von Neuwelcke, o şcoală de fete exclusivă de lângă Wolmar, în ceea ce este acum Letonia. Una dintre profesoarele ei era o franţuzoaică în vârstă de treizeci și doi de ani, numită Emilie Sagée. Şi cu toate că administraţia şcolii era pe deplin mulţumită de prestaţia lui Emilie Sagée, ea a devenit curând obiectul rumorii şi al speculaţiei ciudate. Se părea că Sagée avea un dublu, care apărea şi dispărea sub privirile elevelor.

Într-o zi, în mijlocul orei, în timp ce Sagée scria pe tablă, dublul ei exact a apărut lângă ea. Doppelganger-ul a copiat cu precizie fiecare mişcare a profesoarei în timp ce scria, cu excepţia faptului că nu ţinea nicio cretă. Evenimentul a fost confirmat de treisprezece eleve din clasă. Un incident similar a fost raportat la cină într-o seară, când doppelganger-ul lui Sagée a fost văzând stând în picioare lângă ea, imitându-i mişcările în timp ce mânca, deşi nu ţinea niciun tacâm.

Totuşi doppelganger-ul nu îi imita întodeauna mişcările. În mai multe ocazii, Sagée a fost văzută într-o parte a şcolii, când se ştia că era în altă parte în acel moment. Cel mai uimitor exemplu a avut loc sub privirile întregului grup de patruzeci și două de eleve, într-o zi de vară din 1846. Fetele erau toate adunate în holul şcolii pentru lecţiile de cusut şi brodat. Pe când stăteau la mesele lungi lucrând, au putut să o vadă clar pe Sagée în grădina şcolii, culegând flori. O altă profesoară supraveghea copiii. Când profesoara a părăsit încăperea pentru a vorbi cu directoarea, doppelganger-ul lui Sagée a apărut în scaunul ei – câtă vreme adevărata Sagée putea fi văzută în grădină, arătând obosită, în timp ce doppelganger-ul stătea nemişcat. Două fete curajoase s-au apropiat de fantomă şi au încercat să o atingă, dar au simţit o rezistenţă stranie în aer, care o înconjura. O fată a păşit de fapt între scaunul profesoarei şi masă, trecând direct prin apariţie, care a rămas nemişcată. Apoi a dispărut încet.

Sagée a afirmat că nu a văzut niciodată doppelganger-ul ea însăşi, dar a spus că ori de câte ori s-a spus că a apărut, ea s-a simţit epuizată şi obosită. Culoarea ei fizică părea chiar să pălească în acele momente.

Sora Maria de Jesus

Bilocaţia pare să fie cealaltă parte a monedei doppelganger. Unul dintre cele mai uimitoare cazuri a avut loc în anii 1620. În 1622 Părintele Alonzo de Benavides a fost desemnat Misiunii Isolita, în ceea ce este acum New Mexico. A fost uimit să întâlnească indieni jamano care, deşi se părea că nu întâlniseră niciodată înainte francezi sau spanioli, purtau cruci, ştiau ritualuri catolice, aveau altare şi cunoşteau liturghia catolică – toate în limba lor nativă.

Părintele Benavides le-a scris atât Papei Urban VII cât şi Regelui Filip al Spaniei, pentru a afla cine fusese acolo înaintea lui, lucrând evident pentru a-i converti pe indieni. Răspunsul a fost că nimeni nu fusese trimis anterior. Indienii i-au spus că fuseseră instruiţi în creştinism de o frumoasă şi tânără „doamnă în albastru”, care a venit printre ei timp de mulţi ani şi i-a învăţat noua religie în limba lor. Ea le-a spus de asemenea că oameni cu pielea albă vor sosi curând în ţinutul lor. „A coborât din înălţimi la noi”, au spus indienii, „ne-a învăţat noua religie, a stat printre noi un timp, ne-a spus că veţi veni şi să vă facem să vă simţiţi bine-veniţi, iar apoi a plecat. Este tot ce ştim.”

Cine a fost misterioasa doamnă în albastru? Părintele Benavides ştia că călugăriţele ordinului Săraca Clara purtau veşminte albastre, şi s-a gândit că ar putea fi un indiciu. A găsit o pictură a unei călugăriţe Săraca Clara şi le-a arătat-o indienilor jamano. „Aceasta este femeia?” a întrebat el. Rochia era potrivită, i-au spus indienii, dar nu aceasta era femeia. Femeia din pictură era mai degrabă solidă, dar doamna în albastru era tânără şi frumoasă.

Când s-a întors în Spania, Părintele Benavides a fost decis să rezolve misterul. Cum puteau indienii să fi întâlnit o călugăriţă Săraca Clara, când ele erau un ordin izolat: din ziua în care făceau legămintele până la moartea lor, călugăriţele nu părăseau niciodată mănăstirile, cu atât mai puţin să călătorească în ţinuturi îndepărtate în misiuni. Investigaţia lui l-a condus la Sora Maria de Jesus din Agreda, Spania, care a susţinut că convertise indieni nord-americani – fără să părăsească mănăstirea. Acum în vârstă de douăzeci și nouă de ani şi Maica Superioară a mănăstirii, Sora Maria a spus că îi vizitase pe indieni „nu în trup, ci în spirit”.

Sora Maria a spus că în mod regulat cădea în transă cataleptică, după care îşi amintea „vise” în care era purtată într-un ţinut ciudat şi sălbatic, unde îi învăţa pe alţii Evanghelia. Ca dovadă a afirmaţiei sale, a fost capabilă să ofere descrieri foarte detaliate ale indienilor jamano, inclusiv înfăţişarea, îmbrăcămintea şi obiceiurile lor, pe care nu le-ar fi putut afla prin cercetare, deoarece erau destul de recent descoperiţi de către europeni. Cum le-a învăţat limba? „Nu am făcut-o”, a replicat ea. „Eu doar le-am vorbit – iar Dumnezeu a făcut să ne înţelegem unii pe alţii.”

Se spune de asemenea că Sora Maria le-a apărut indienilor mexicani, care au spus că fuseseră vizitaţi de „o femeie foarte frumoasă, care obişnuia să coboare din înălţimi, îmbrăcată în straie albastre”.

Alte relatări despre bilocaţie

Există mult mai multe relatări despre bilocaţie (faptul de a fi în două locaţii separate în acelaşi timp), în special despre sfinţi, clerici şi alte figuri religioase.

În 1227, Sfântul Anton de Padova, un călugăr franciscan potughez, era la Limoges, Franţa, în Joia Mare, ţinând o predică. În timpul predicii şi-a amintit că era obligat să psalmodieze rugăciuni cu tovarăşii lui călugări, în capela lor din cealaltă parte a oraşului. Realizând aceasta, s-a oprit din predică, a îngenuncheat imediat, şi-a tras gluga peste cap şi a devenit complet nemişcat. În acel moment, Călugărul Anton a apărut în capelă şi a psalmodiat rugăciuni, aşa cum se cerea. Când au terminat, simultan s-a retras din capelă şi şi-a ridicat capul la biserică – şi şi-a continuat predica.

Sfântul Alphonsus Liguori era episcop al Sfintei Agata dei Goti în 1774, când a experimentat bilocaţia. Pe când era în palatul lui din Neapole, episcopul a căzut într-o transă şi a apărut dintr-odată la Vatican, în Roma, în dormitorul Papei Clement XIX, care murea. Episcopul i-a asistat pe cei care aveau grijă de Pontif şi s-a rugat cu cei prezenţi. A rămas până ce Papa a murit, apoi „s-a trezit” înapoi în palatul său, capabil să descrie ceea ce tocmai experimentase.

În 1905, Sir Gilbert Parker, un membru al Parlamentului Britanic, era prezent la o dezbatere în Camera Comunelor. În timpul dezbaterii, a observat că Sir Frederick Carne Rasch era şi el prezent, şezând la locul lui obişnuit. Dar aceasta era imposibil, deoarece Sir Frederick era destul de bolnav de gripă, iar conform membrilor gospodăriei lui, a rămas în pat de-a lungul zilei. Aparent dublul lui Rasch a fost decis să audă dezbaterea.

[Doppelgangers throughout history. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.paranormalnewscentral.com, unde nu mai este disponibil.]

Doppelganger-i

În timpurile moderne există mai multe postări de la persoane care susţin că au văzut pe cineva într-un loc, doar ca să-l întâlnească mai târziu şi să realizeze că prima reperare era imposibilă. O femeie, privind printr-o fereastră care dădea spre o privelişte frumoasă, l-a văzut clar pe soţul ei, care era lăsat acasă de un coleg de serviciu. S-a dus la uşă ca să-i dea drumul înăuntru, doar ca să nu găsească niciun semn al vreunuia dintre ei sau al maşinii de afară. Soţul ei a ajuns acasă ore mai târziu, şi a confirmat că în momentul când ea a crezut că i-a văzut, el şi colegul lui erau încă la patru ore distanţă de acasă. Unui bărbat i s-a spus că a fost „auzit” sosind acasă cu un prieten, cu cinci minute înainte de a o face cu adevărat. Când el şi partenerul lui au ajuns de fapt acasă, prietenii lui, care îl aşteptau, au spus că sosirea lor a sunat exact la fel, ei făcând aceleaşi zgomote şi chiar rostind aceleaşi cuvinte care au fost auzite prima oară. Straniu, dar aparent nu atât de neobişnuit. Unii oameni au susţinut chiar că, mai presus de orice îndoială, s-au văzut pe ei înşişi, purtând aceeaşi îmbrăcăminte – afirmând că dublul lor arăta la fel de uimit la vederea lor.

[Jamie Frater, Top 10 Bizarre Modern Paranormal Phenomena, Doppelgangersr. Copyright © 2009 Jamie Frater.]

Doppleganger-ul tatălui meu

Nu am auzit niciodată de un doppleganger până nu am citit poveştile de pe acest site. Dar noaptea trecută l-am văzut pe cel al tatălui meu.

Locuiesc cu părinţii mei şi întotdeauna vreau să plec pentru o vreme, ca să am timp pentru mine. Mă plimbasem agale cu un prieten, apoi după ce l-am lăsat pe el acasă, m-am dus la un cimitir. Mă duc acolo ca să mă bucur de tăcerea nopţii, dar am avut un sentiment care mi-a dat fiori şi am plecat curând. M-am dus să iau nişte mâncare fast food, înainte de a merge acasă.

Când întorceam la semafor ca să mă îndrept înspre casă, m-am uitat chiar la maşina de lângă mine – şi era tatăl meu în maşina lui. Avea o expresie foarte obosită pe faţă. Mă întrebam de ce nu mi-a făcut semn cu mâna, sau de ce nu se purta ca şi cum mă văzuse. M-am întrebat de asemenea de ce nu avea pălăria. Niciodată nu pleacă de acasă fără să poarte una. M-am întrebat de asemenea ce făcea în oraş aşa târziu, pentru că de obicei la acea oră este în pat sau se pregăteşte să fie. Am crezut că am văzut pe cineva în maşină cu el, şi m-am gândit că probabil mama mea era cu el. Am presupus doar că se duceau să închirieze un film sau ceva de genul.

Deci am ajuns acasă, iar maşina tatălui meu era în stradă. Am intrat, iar el şi mama se uitau la televizor. Le-am spus ce am văzut. Au spus că nu au plecat deloc. Mama mea mi-a spus că şi ea a văzut pe cineva care arăta ca tata, în maşina lui, în aceeaşi zonă, iar când l-a sunat ca să vadă de ce nu i-a făcut semn cu mâna, el i-a zis că nici măcar nu ajunsese în oraş de la lucru. Nu era el.

Dar mă întreb dacă atunci când l-am văzut pe el, vedeam visul lui sau ceva de genul. Fiindcă atunci când l-am văzut pe „dublul” lui, el adormise în scaun, uitându-se la televizor.

[Dad’s Doppelganger. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.paranormal.about.com, unde nu mai este disponibil.]

Doppleganger-ul colegei mele de cameră

Era iarna, în 1968. Eram în primul an la o universitate din Tennessee. Am văzut doppleganger-ul colegei mele de cameră. Nu sunt sigură, dar cred că acest doppleganger a venit dintr-un univers paralel… pur şi simplu fiindcă arăta, ei bine – rea, o înfăţişare care nu era a prietenei mele Jackie, care era dulce. Doppleganger-ul mi-a zâmbit cu o contorsionare a buzelor, l-aş putea numi un zâmbet afectat.

În 1968 nu auzisem niciodată de un doppleganger… deci de fapt am crezut că mă uitam la Jackie. Avea aceleaşi haine pe care le purta Jackie şi şchiopăta. Cum făcuse Jackie toată săptămâna, din cauza unei răni la călcâi datorită pantofului. Avea un bandaj. Doppleganger-ul avea un bandaj.

Să încep din clipa în care am văzut-o. Jackie şi cu mine stăteam în camera cu televizorul la demisol, cu o altă fată. Era weekend. Campusul era gol. La un moment dat Jackie s-a sculat de pe canapea, a spus ceva şi a părăsit camera. Un minut mai târziu, televizorul a început să facă probleme. (Vă amintiţi liniile orizontale?) Am aşteptat ca cealaltă fată să-l fixeze, dar când a rămas aşezată, m-am ridicat să o fac eu. Televizorul era de cealaltă parte a camerei, lângă ferestrele care dădeau în curtea interioară. O mişcare mi-a reţinut privirea.

M-am uitat afară şi am văzut-o pe Jackie coborând în curtea interioară pe treptele care duceau la ea. Am fost surprinsă. Era rece ca gheaţa afară. Jackie nu avea haină. Şi apoi nu am folosit niciodată curtea interioară în timpul iernii. Uşile către ea de la demisol erau legate cu un lanţ. Singurul mod de a ajunge acolo era să mergi sus, şi să ieşi pe uşile din faţă, şi să înconjuri clădirea pe un drum ocolit. Am spus: „Ce face Jackie acolo în curtea interioară?” De îndată ce mi-au ieşit cuvintele din gură, uşa s-a deschis, iar Jackie a intrat în camera cu televizorul. Şi pentru o secundă m-am uitat la două Jackie!

Eram dezorientată. Când mi-am venit în fire pe canapea, i-am spus lui Jackie ce am văzut. Unde era ea? „Am fost în baie”, a spus ea. Am întrebat-o pe cealaltă fată, a văzut? A spus nu, dar te-am auzit spunând ce făcea Jackie acolo. Incidentul m-a afectat profund, iar în cele din urmă lui Jackie i s-a dat alt dormitor.

Cred că Jackie trebuia să se vadă pe ea însăşi în acea zi, dar eu am împiedicat aceasta. Un profesor mi-a spus că era semn rău pentru mine, dar eu cred mai degrabă, din lucrurile pe care le-am aflat despre doppleganger-i, că încerca să o înlocuiască pe Jackie.

[Phy One, Roommate’s Doppelganger. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.paranormal.about.com, unde nu mai este disponibil.]

Doppleganger-ul şi maşina

Aş putea umple pagini întregi despre lucrurile stranii pe care le-am experimentat. Sunt o adevărată credincioasă în „supranatural”. Totuşi, nu cred atât de mult că este supranatural, cât că este o altă parte a realităţii. La fel de adevărată şi reală, dacă nu chiar mai mult, decât tastatura la care tastez.

Acum am 21 ani. Tot ce voi spune este despre doppleganger-ul meu. Nu am văzut-o niciodată eu însămi. Prima oară când a fost văzută a fost cu câteva luni în urmă. Un gând destul de nefericit, dat fiind că tocmai cu o clipă în urmă am citit că doppleganger-ii sunt un semn rău de moarte şi dezastru!

Primul care a văzut-o a fost soţul meu. Pe atunci lucra în schimbul de noapte ca agent de pază. A văzut o maşină exact ca a mea (maşina mea este extrem de unică!), chiar până şi tavanul din sticlă întredeschis, iar partea din faţă a maşinii era lovită şi boţită exact ca a mea. (Avusesem un accident de maşină. Acum am o maşină nouă.) Erau chiar semne „cheie” pe maşină, exact ca la a mea.

Fata care conducea maşina arăta exact ca mine, atât de mult încât el s-a îndreptat înspre maşină, întrebându-se de ce îl vizitam la lucru atât de târziu. Fata din maşină s-a uitat fix la el, a dat înapoi şi a plecat. El a telefonat chiar în acea clipă şi a întrebat-o pe mama lui (faţă de care eu stăteam vizavi, uitându-mă la televizor) şi a întrebat-o dacă eram acolo. Evident eram. El a explicat ce purta fata şi cum era părul ei… Eu purtam acelaşi lucrul şi aveam părul în acelaşi fel…

Câteva zile mai târziu, bunicii soţului meu au văzut pe cineva despre care au crezut că eram eu, la magazinul alimentar, cu soţul meu. Noi nu fusesem la acel magazin cam de o lună. Presupun că şi el are o copie!

[Britt, Doppelganger and Car. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.paranormal.about.com, unde nu mai este disponibil.]

Ce înseamnă doppelganger? Ajutor!?

Heartagram

Sunt foarte sensibilă la lumea spirituală şi accept asta. Totuşi, lucrurile au devenit mult prea înspăimântătoare pentru mine. Sunete ciudate unde nu este nimeni, oameni umbre, scuturarea patului… Dar ce s-a întâmplat astăzi a depăşit orice experienţă pe care am avut-o vreodată. Soţul meu a fost fără lucru timp de trei luni, s-a întors la muncă astăzi. A plecat de acasă în jur de 7.30, iar eu am stat în pat, pe deplin trează dar nepregătită să mă scol. Cam o oră mai târziu, uşa dormitorului nostru s-a deschis şi s-a închis, am auzit pe cineva păşind în jurul patului şi am simţit că urca în pat. Mi-am întors faţa în partea opusă acelei laturi a patului, şi ţineam ochii închişi, de teama a ceea ce ar fi putut să fie. Apoi acel ceva şi-a pus mâinile în jurul meu şi l-am simţit exact ca pe soţul meu. Atât de real, încât m-am întrebat de ce a venit acasă de la muncă. Am întrebat dacă era el şi a răspuns „da”, dar plângea. Apoi patul a început să pulseze, m-am întors, iar el se uita la mine şi apoi a dispărut. A fost cel mai înspăimântător lucru prin care am trecut; am fost complet trează tot timpul. Am vorbit cu soţul meu la telefon la scurt timp după aceea, era bine şi avea o zi minunată. Ce înseamnă doppelganger? Este doar un lucru ciudat, sau este o premoniţie? Mă simt atât de înnebunită acum.

The Notoriuos Doctor Zoom Zoom

În terminologia ocultă, doppelganger este un „spirit dublu”, sau mai curând un demon care arată exact ca cineva. În folclorul german se presupune că au existat oameni care şi-au văzut doppelganger-ul cu câteva zile înainte de a muri.

Iată ce ar trebui să faci…

Mai întâi elimini explicaţiile naturale. Ia cineva din casa ta droguri? Serios, da? Am cunoscut câţiva fumători de droguri care au avut o „fantomă” în casă. Încetează să iei droguri şi fantomele vor pleca. Pare fantoma să deranjeze anumite persoane? Un copil care vrea atenţie? O persoană în vârstă, în primele stadii ale Alzheimer? Schizofrenicii adesea trăiesc în „case bântuite” şi de asemenea vorbesc cu extratereştrii. Există în apropiere o sursă de apă care curge? O pompă zgomotoasă de acvariu s-a dovedit a fi „fantoma” dintr-o casă de care ştiu eu.

Dacă întâmplările nu pot fi eliminate prin explicaţii naturale, atunci ar trebui să chemi un slujitor al Domnului să binecuvânteze casa. NU chema pe nimeni cu un trecut ocult sau New Age, fiindcă nu va folosi la nimic, şi probabil va înrăutăţi situaţia mult mai rău.

Închisoarea Coventer din Anglia a avut probleme cu vizitatorii, care erau atacaţi de forţe nevăzute la sfârşitul anilor 1990. Au chemat un „slujitor” spiritualist (adică un medium) ca să exorcizeze locul. Mediumul a declarat locul curăţat, dar bineînţeles că nu a funcţionat. El a murit câteva zile mai târziu, iar întâmplările au fost mai grave ca oricând. În cele din urmă au închis locul pentru vizitatori, din cauza semnelor şi tăieturilor neexplicabile pe care le continuau să le primească vizitatorii!

Ştiu, de asemenea, despre cineva care credea că aveau fantome în casă, şi au chemat nişte wiccani ca să facă un „ritual de curăţare”. Situaţia doar s-a înrăutăţit.

Nu chema ocultişti ca să se implice. Fără wiccani, practicanţi voodoo, santeria, canduras, „vrăjitoare albe”, magicieni ceremoniali, rozicrucieni, teozofişti, cabalişti, spiritualişti, mediumi care vorbesc cu morţii, „sfătuitori spirituali”, sau orice de genul acesta. Asemenea oameni cred că ştiu multe, se poartă ca şi cum ştiu, dar nu ştiu. (Nu sunt răutăcios, sunt sincer.)

Adu un slujitor creştin de la o biserică ce crede în Biblie (nu mormoni, unitarieni, Martorii lui Iehova, Biserica Unită sau alte culte). Există şanse să fie unul în apropiere. Dacă dintr-un anumit motiv nu vrea să se ocupe, cheamă pe altcineva. Fă rost de o carte de telefoane dacă trebuie. Nu va fi greu să găseşti pe cineva care te poate ajuta.

[What is the meaning of a doppelganger? Help!? Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.answers.yahoo.com, unde nu mai este disponibil.]

Eliberare: Blestemul doppelganger-ului şi renunţarea la el

Acest blestem este înrădăcinat în obiceiul generaţional de a rosti vorbe asupra cuiva, sperând că cuvintele pe care le rosteşti îl vor urma din punct de vedere spiritual şi îl vor chinui. Astfel încât deciziile sale vor fi influenţate de ceea ce ai rostit asupra sa. Ceea ce permite unei copii demonice a celui care a rostit cuvintele, să urmeze persoana şi să-i aducă înainte cuvintele sale, ca aducere aminte. Aceasta îi îngăduie diavolului acces la energia, timpul, relaţiile tale. Eu sunt de descendenţă germană şi acest lucru este ceva foarte obişnuit printre germani.

Un doppelganger sau o fantomă este un dublu fantomatic al unei persoane în viaţă, o formă sinistră de bilocaţie. (De la Wikipedia.)

Rugăciune de renunţare la blestem

Dumnezeule Tată, recunosc că strămoşii mei au folosit ghicirea şi vrăjitoria pentru a controla şi manipula pe alţii, pentru ca prezenţa lor să-i urmeze, şi că au vrut ca acei oameni să facă alegeri bazate pe ceea ce au rostit ei asupra lor. Şi Îţi cer, Dumnezeule Tată, să deschizi cărţile generaţionale ale strămoşilor mei pentru fiecare loc unde a venit acest blestem, şi să ştergi blestemul cu sângele lui Isus Hristos. Recunosc că merit pedeapsa pentru că nu mi-am împlinit niciodată drumul şi nu mi-am văzut destinul, dar prin sângele lui Isus Hristos ştiu că ea va fi ştearsă, şi aplic acel sânge liniilor mele generaţionale şi şterg orice activitate a persoanei duble a demonicului. Şi îţi spun, demonicule, mă adresez ţie şi spun că nu mai ai autoritate să mă faci să mă clatin prin activităţile tale. Şi renunţ să mă asociez cu tine, în Numele lui Isus, şi îţi poruncesc să pleci şi să te duci în întunericul de afară şi să nu te întorci niciodată. În Numele lui Isus şi al lui Dumnezeu Tatăl, cer ca sângele lui Isus Hristos să mă cureţe pe mine şi pe copiii mei, până la o mie de generaţii, de această nelegiuire şi de aceste forţe demonice. În Numele lui Isus, amin!

[Deliverance 7: The Doppelganger Curse and Renunciation. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.newbreedmovement.wordpress.com, unde nu mai este disponibil.]

[Notă: Noi credem că oamenii umbră aparțin lumii întunericului.]

Omul umbră, fiinţa umbră sau omul cu pălăria

Este o entitate paranormală sau un demon. Unele legende descriu fiinţe spirituale întunecate care îi persecută pe oameni, bântuind uneori locul. Experienţele raportate includ paralizia în somn, năluciri şi halucinaţii. Fiinţele sunt siluete întunecate, cu forme şi aspecte umane, care licăresc apărând şi dispărând în vederea periferică, iar uneori se afirmă că „sar pe pieptul oamenilor şi îi sufocă”. Pot fi respinse folosind „Numele lui Isus”.

[Shadow person, shadow being, or Hat man. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.deliveranceministriesgroup.com, unde nu mai este disponibil.]

Oamenii umbre

17.01.2009

Am ascultat recent o învăţătură de la un pastor de la Calvary Chapel, şi el a menţionat „oamenii umbre”. De multe ori am o învăţătură derulându-se în căşti sau în fundal, şi uneori realizez că nici măcar nu ascult. Din când în când se spune ceva care într-adevăr ajunge până la mine şi îmi atrage atenţia. Referinţa la oamenii umbre a făcut exact asta.

Citesc destul de mult. Mă credeţi sau nu, nu obişnuiesc să citesc la fel de mult ca în trecut. Am fost întotdeauna atras de cărţi despre paranormal. Nu m-am ocupat de vânarea fantomelor sau de ceva de genul, dar am fost întotdeauna fascinat de lucruri precum întâlnirile spiritiştilor pentru a primi mesaje de la cei morţi, plăcile ouija, fantome, spirite şi lucruri de genul acesta. Am citit fiecare carte a lui Stephen King şi multe cărţi de Dean Koonce. „Zona crepusculară” este probabil emisiunea mea preferată de televiziune. Straniul şi ciudatul mă atrag. Poate că toţi suntem aşa. Nu ştiu.

Întotdeauna am ştiut că este oarecum periculos să te ocupi de asemenea lucruri. Am avut o experienţă cu placa ouija când eram copil, iar cândva, la începutul adolescenţei, îmi amintesc că unele fete se ocupau cu întruniri pentru a primi mesaje de la cei morţi şi cu vrăjitoria. Am fost acolo, dar nu-mi amintesc să fi luat parte. Eram fascinat, dar nu am vrut să mă implic în aşa ceva. Oricum, asemenea lucruri m-au interesat şi continuă să o facă şi astăzi. Deci când am auzit discuţia despre oamenii umbre, am simţit nevoia să cunosc mai multe.

Oamenii umbre sunt definiţi ca creaturi umbre. Ei apar în forme întunecate, în vederea periferică a oamenilor. Apar, se dezintegrează, se mişcă prin pereţi şi dispar ca fumul. Oamenii umbre nu sunt ca fantomele, fiindcă nu au trăsături umane, nu apar în îmbrăcăminte de epocă şi nu încearcă să comunice. Martorii au raportat că au fost vânaţi sau terorizaţi de ei. Întâlnirile sunt în mod tipic însoţite de un sentiment de groază.

Există un mare număr de poveşti şi mărturii despre oameni care văd asemenea lucruri. Cine ştie ce este adevărat şi ce nu! (Numai umbra ştie!) Se pare că unul dintre numitorii comuni ai multor mărturii este consumul de droguri. Dependenţii de metamfetamină cristal văd oameni umbre tot timpul. Primul meu răspuns a fost: „Şi ce, consumatorii de droguri halucinează tot timpul.” Dar este ceva rar ca un grup să halucineze acelaşi lucru. Când grupuri de consumatori de metamfetamină cristal au fost împreună, au raportat că au văzut aceeaşi adunare de oameni umbre, mişcându-se în acelaşi fel, în acelaşi loc. Toţi au văzut acelaşi număr de oameni umbre.

Un dependent de metamfetamină aflat în proces de recuperare spune:

„Erau atât de întunecaţi încât erau mai negri decât negrul din cameră, şi uneori erau în grupuri. Uneori aveau haine întunecate, atârnând ca hainele de ţigani.”

El se simţea întotdeauna ca şi cum ei aveau nevoie de ceva de la el sau vroiau ceva de la el, ca şi cum erau slabi.

Un alt fost dependent de droguri a dat mărturia:

„Vedeam ceva ce arăta ca pete de fum sau ceaţă. Se părea că o persoană pândea în fiecare umbră, oamenii umbre. Auzeam voci şi vedeam lucruri care nu erau acolo. Vocile erau şoapte slabe, şoapte slabe care complotau împotriva mea.”

Studiind acestea, devine clar că există o legătură sigură între oamenii umbre şi abuzul de droguri. Am găsit câteva mărturii unde oamenii nu erau dependenţi de droguri, dar mergeau la medic pentru o boală mintală. Medicul le prescrisese medicamente chiar înainte ca ei să înceapă să vadă oameni umbre. Există o mişcare în lume care crede că industria farmaceutică ne otrăveşte. Eu încă nu aud şi nu văd elicoptere negre în această privinţă. Dar un dependent de droguri este un dependent de droguri, corect. Dacă încep să văd oamenii umbre când îmi iau medicamentele pentru tensiune, sunt terminat!

Galateni 5:19-21: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Cuvântul „vrăjitorie” în greceşte este Pharmakeia. El înseamnă folosirea administrării de droguri, otrăvirea, facerea de farmece şi artele magice. Adesea el este asociat cu închinarea la idoli. Este interesant de observat că metamfetamina cristal este preparată dintr-un amestec de chimicale nocive şi otrăvitoare. Am citit într-un loc că poate conţine chiar şi acid de baterie. Este o lucrare a cărnii, conform Galateni.

Deci Biblia spune că există o legătură între folosirea drogului şi lumea spiritelor. Biblia ne spune clar să nu ne dedăm la asemenea lucruri. Lumea spiritelor este reală, şi deoarece trăim într-o lume căzută, există tot timpul lucruri întunecate în jurul nostru. În vremea noastră Satan şi demonii lui reuşesc să se mişte liberi în jurul pământului. Sunt sigur că dacă am şti cu adevărat ce se petrece în jurul nostru, aceasta chiar ne-ar testa credinţa.

Sunt câţiva pastori la Calvery Chapel care au ieşit dintr-o viaţă de abuz de droguri. Mai mulţi au depus mărturie că au văzut demoni şi că li s-a oferit putere de către acele fiinţe rele. Dar toţi aceşti oameni au acelaşi mesaj. Există o putere mai mare. Acea putere vine de la Duhul Sfânt şi prin sângele lui Isus Hristos. Nu există un motiv bun pentru care aceşti oameni sunt vii, altul decât că Dumnezeu i-a chemat, iar ei au răspuns. Prin ceaţă, au văzut o lumină a speranţei.

Se pare că nebunia metamfetaminei este pretutindeni. Am văzut-o afectând oameni la care nu m-aş fi gândit niciodată. Aceasta pare să fie povestea comună. Adicţia este puternică. Drogul îţi înlătură abilitatea de a raţiona. Surescitarea este atractivă şi te face să te întorci la ea. Noi credem că folosirea drogului este limitată la cei tineri şi nesăbuiţi. Nu mai este aşa. Este un drog care afectează orice vârstă. Şi îmi imaginez că dacă ne vom uita toţi în jur, vom descoperi că atinge o viaţă de lângă noi. Eşti pregătit să te confrunţi cu asta?

Efeseni 6:10-13 spune: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.”

Îi puteţi numi demoni, oameni umbre, fantome, spiriduşi, extratereştri şi o mulţime de alte lucruri. Eu cred că toţi vin din acelaşi loc. Ei miros ca fumul dintr-un motiv! Efeseni ne spune că asemenea lucruri sunt reale, sunt în jurul nostru, şi trebuie să fim pregătiţi. Este o luptă, noi suntem în ea. Nu este vorba de dacă, ci de când.

O parte din lucrurile acestea sunt înspăimântătoare. Dar spiritul fricii vine din iad. Ca şi credincios, eşti însemnat şi pecetluit cu Duhul Sfânt. Acest gen de rău poate să-ţi dea bătăi de cap, dar poate numai dacă Dumnezeu permite. Dacă ai fost cumpărat cu sângele lui Isus, atunci nu eşti la mila spiritelor rele. Tu slujeşti Dumnezeului Atotputernic.

Sunt doar nişte gânduri.

[Doug Ford, Shadow People. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.calvarychapelsweetwater.com, unde nu mai este disponibil.]

Bunica a avertizat despre oamenii umbre

07.01.2010

Femeile nu intenţionau ca Samantha să le audă conversaţia.

Samantha, în vârstă de șapte ani, stătea jucându-se în casa străbunicii ei, când bunica ei a venit ca să o ia.

„Întotdeauna mi-o amintesc pe străbunica mea ca pe o femeie bătrână, fragilă, stând în fotoliul ei cu spătar, cu şosete groase, înalte până la genunchi, de cowboy din Dallas, privind un teleevanghelist care avea o problemă cu vorbirea, fiindcă era surd”, a spus Samantha. „Era din Texas şi era o creştină puternică. Îmi amintesc că îmi spunea poveşti din Biblie şi cum rugăciunea poate vindeca orice.”

Dar în acea zi conversaţia doamnelor s-a îndreptat înspre persoanele stranii, întunecate, pe care le văzuseră amândouă.

„«A început ca cineva pe care îl cunoşteam, apoi a fost ca o fantomă, dar solidă şi neagră»”, a spus bunica, pe un ton foarte jos, ca să se asigure că nu o auzeam”, a spus Samantha, acum adultă. „Străbunica a replicat: «Ştiu despre ce vorbeşti, ca un bărbat înalt fără trăsături, doar o formă întunecată a unui bărbat înalt.»”

Au crezut că persoanele negre erau doar vise, dar în timp ce discutau despre acele vizite, femeile au realizat că vorbeau despre aceeaşi entitate.

„Străbunica a spus ceva care m-a făcut să icnesc şi le-a făcut să realizeze că ascultasem”, a spus Samantha. „Ea a zis: «Uneori pare prea real, ca şi cum ceva este cu adevărat aici, ca şi cum nu este deloc un vis.»” După ce m-au auzit râzând, amândouă au scos un râset nervos, şi s-au întors înspre mine, şi au spus că schimbau poveşti prosteşti de adulţi, şi mi-au spus să nu mă îngrijorez.”

Câteva săptămâni mai târziu, gândul la „o formă întunecată a unui bărbat înalt” încă o necăjea.

„Mi-am făcut curaj să o întreb pe străbunica despre ce vorbise, iar ce mi-a spus ea atunci nu-mi va ieşi niciodată din minte”, a spus Samantha.

Străbunica ei i-a spus că uneori demonii vor încerca să arate ca cineva pe care îl ştii, şi să te înşele ca să vorbeşti cu ei.

„Atunci se vor schimba în fiinţe solide, negre”, a spus Samantha. „Ea mi-a zis să nu vorbesc niciodată în visele mele cu cineva care arăta cunoscut, pentru că este doar un demon care încearcă să mă prostească.”

Apoi i-a spus Samanthei ceva care încă o îngrozeşte.

„Mi-a spus că uneori demonii pot să vină şi în timpul zilei, şi că vor arăta exact ca tine şi ca mine”, a spus Samantha.

Ani de zile mai târziu, pe când locuia în casa bunicii ei, Samantha a descoperit despre ce vorbea străbunica ei.

„Am început să bag în seamă sentimentul de a fi privită ţintă, şi întorcându-mă, să văd fiinţe negre cu coada ochiului, şi trezindu-mă în mijlocul nopţii, să văd o persoană întunecată ieşind din dormitorul meu”, a spus ea.

A văzut acea persoană şi în dormitorul nepoatei ei, pe atunci în vârstă de trei luni.

„Era într-o dimineaţă devreme, iar eu eram în casa surorii mele mai mari”, a spus ea. „Nepoata mea era întinsă pe patul surorii mele, iar eu stăteam în picioare în pragul uşii care separa baia de dormitor.”

Stătea în picioare cam la un metru şi jumătate de pat şi de debaraua alăturată, care avea uşi din oglindă pe toată suprafaţa.

„Mă întorsesem să fiu cu faţa la oglindă, şi în reflecţie am putut să văd o persoană neagră sub pat”, a spus Samantha. „Arăta ca un cap cu umeri, şi a făcut cu braţul o mişcare bruscă ca şi cum încerca să mişte ceva. Am sărit înapoi şi am ţipat.”

Sora Samanthei i-a spus că văzuse acelaşi lucru cu trei săptămâni mai înainte.

Nu l-a mai văzut pe bărbatul întunecat de când s-a mutat din casa străbunicilor ei, dar într-o ocazie recentă când şi-a petrecut noaptea acolo, bărbatul întunecat a vizitat-o din nou.

„Weekendul trecut (18 decembrie 2009) am stat noaptea în casa lor, cu câinele meu, a spus Samantha. „Câinele meu doarme de obicei aproape de mine, în pat, şi absolut niciodată înainte nu s-a purtat în felul acesta în casa bunicilor mei.”

Samantha s-a trezit şi şi-a găsit câinele stând la piciorul patului, uitându-se ţintă, cu toată atenţia, la uşa dormitorului.

„Părea nefiresc de întunecat”, a spus ea. „De îndată ce am murmurat numele câinelui meu pentru a-i atrage atenţia, se pare că ceva stătuse în faţa uşii dormitorului. S-a îndepărtat, şi am putut să văd lumina lunii venind pe fereastra de la baie, de-a lungul coridorului.”

A dormit restul nopţii cu o lampă de birou aprinsă.

„Nu părea că a fost în cameră”, a spus ea. „Văzusem ceva similar când eram mai tânără, era în camera mea sau ieşea din camera mea. Ştiu că trecutul religios al familiei mele joacă un rol în faptul că ei cred că aceste lucruri sunt demoni. Prietenul meu le-ar respinge ca fiind prosteşti sau imaginare, iar mama mea mi-ar spune că am mai mare nevoie de Isus.”

[Grandma Warned About Shadow People. Copyright © 2010 Jason Offutt.]

Mărturia lui Matt

04.02.2013

Numele meu este Matt. Sunt un creştin născut din nou şi ştiu că Isus este în controlul destinului meu. Ştiu că prin El toate lucrurile sunt posibile. Recent navigam pe internet şi am dat de ceva numit paralizia în somn. Nu auzisem niciodată înainte de acest termen, dar imediat ce am început să citesc, am ştiut ce este. A fost foarte interesant pentru mine, deoarece cred că am experimentat aşa ceva şi experienţe foarte similare celor detaliate de multe alte relatări. Am fost mulţumit să aflu că nu eram singur în acest fenomen. Mi-a fost de mare ajutor să aud că există alţii care ştiu exact cu ce m-am confruntat. Eu unul nu am văzut aceasta ca ceva mai puţin decât un atac spiritual rău, nedorit.

Am crescut în biserică şi deşi nu se vorbea foarte mult despre aşa ceva, ştiam că oamenii (creştinii de asemenea) ar putea deveni ţinta interesului demonic. Am ştiut exact ce anume era ceea ce m-a îngrozit atât de mult, de prima dată când mi s-a întâmplat. Sentimentul unui rău copleşitor de răuvoitor, în episoadele de paralizie în somn, nu poate fi confundat cu nimic altceva. De asemenea, este interesant pentru mine că am putut să-l identific de prima dată. Cred că nouă, ca copii ai lui Dumnezeu, ni se dă discernământul ca să identificăm asemenea întâmplări, iar ulterior suntem înarmaţi cu dragostea lui Isus ca să le putem combate.

Pot să văd cum cineva ar veni cu explicaţia „răpirii de către extratereştri”… în special dacă nu a fost un credincios în Dumnezeu. Îmi amintesc că atunci când eram foarte mic, vorbeam cu mama mea despre extratereştri. Iar ea mi-a spus că nu există un asemenea lucru ca extratereştrii, şi că ei sunt demoni care îşi fac partea în a distruge credinţa în Dumnezeu. Mama mea este o femeie profund spirituală şi foarte în acord în umblarea ei cu Hristos, deci am luat explicaţia ei drept bună. Cred că aceasta are ceva de-a face şi cu puterea mea de discernământ în episoadele de paralizie în somn. Deci aceasta este povestea mea dinainte.

Acum vă voi povesti despre ce am experimentat, dar înainte de a o face, vreau să fac clar că nu o fac pentru amuzament, sau de dragul de a promova convingeri ocultiste. De fapt cred că a avea obsesii despre astfel de lucruri poate fi dăunător pentru credinţa cuiva, dar voi reveni la asta. O fac numai în speranţa că poate ajuta ca mărturie faţă de necreştini, sau că îi va ajuta pe creştinii care experimentează acest gen de lucruri, să înţeleagă ce li se întâmplă şi cum să se apere.

Când eram copil:

Când eram foarte mic (poate la șase sau șapte ani), îmi amintesc că foarte des vedeam cu coada ochiului câte unul dintre aşa-numiţii „oameni umbre” în casa noastră. Erau de genul pe care mulţi descriu că îl văd, cu o pălărie de fetru. Poate că are legătură… poate că nu. Aduc asta în discuţie doar fiindcă se pare că „oamenii umbre” sunt adesea asociaţi cu experienţa paraliziei în somn. Nu mă pot opri să gândesc că există o corelaţie între aceasta şi episoadele de paralizie în somn de care am suferit mai târziu în viaţă.

Ultimii ani ai adolescenţei şi între douăzeci şi treizeci de ani:

Primul episod pe care mi-l amintesc a inclus toate simptomele obişnuite ale paraliziei în somn. M-am trezit în patul meu… uitându-mă ţintă la tavan, şi imediat am ştiut că era o prezenţă rea, duşmănoasă cu mine în cameră. Nu am putut să strig. Nu am putut să mă mişc, dar am început imediat să mă rog, şi mi-a trecut prin minte să mustru orice era de mă făcea să mă simt atât de excesiv de îngrozit, aşa că am spus: „Prin sângele Domnului Isus Hristos, îţi poruncesc să pleci!” Nu sunt sigur dacă am spus-o cu glas tare sau nu, dar de îndată ce am făcut-o, mi-am revenit, şi m-am trezit că eram într-adevăr întins pe spate, cu braţele încrucişate pe piept (ca într-un sarcofag egiptean). Mai târziu i-am spus prietenului meu despre asta, şi el a descris o experienţă straniu de similară, iar el s-a trezit exact în aceeaşi poziţie. Ceea ce m-a făcut să gândesc că a fost mai mult decât doar un vis.

Mulţi ani mai târziu, m-am trezit cu acelaşi sentiment, iar prin ochii de-abia întredeschişi am putut să desluşesc o creatură ca un balaur foarte mic, urcând pe perete. S-a întors şi s-a uitat în jos la mine, şi şi-a întins braţul într-o mişcare ca şi cum şi-ar fi înfipt ghearele. Pentru a vă da o imagine vizuală, creatura arăta ca un fel de versiune gri a versiunii copilului din Hellboy (dacă aţi văzut vreodată filmul). Totuşi, când s-a întâmplat, filmul nu ieşise încă, deci ştiu că mintea mea nu a făcut conexiunea. Nu am avut acea sursă pentru imagine. Din nou, am mustrat imediat în Numele şi Isus, şi din nou mi-am revenit imediat. A fost evenimentul în care îmi amintesc că am văzut ceva, şi tot nu sunt sigur dacă era acolo sau dacă mintea mea evoca imagini, pentru a încerca să înţeleagă sentimentul răului copleşitor şi al fricii. Nu ştiu.

Am mai avut doar două situaţii în care mi s-au întâmplat acest gen de lucruri. Unul de care ştiu, este că m-am trezit luptându-mă pentru aer, ca şi cum îmi era forţat să iasă din plămâni, fiindcă asta a trezit-o pe prietena mea – cealaltă dată, am rostit din nou aceleaşi cuvinte: „Prin sângele Domnului Isus Hristos, îţi poruncesc să pleci!”, şi imediat a încetat.

Nu ştiu de ce se întâmplă asemenea lucruri. Singurul lucru de care îmi pot da seama este că toate par să se fi întâmplat în acele perioade din viaţa mea când eram foarte separat de Dumnezeu. Nu-mi trăiam viaţa în modul corect, şi cred că acele entităţi rele de la Satan încercau să exploateze asta şi să mă chinuiască din această cauză. Ele Îl urăsc pe Dumnezeu, dragostea Lui, pe Isus şi pe toţi cei care sunt copiii Lui. Ştiu că nu-mi pot face rău sau să mă posede, fiindcă sunt slujitorul lui Dumnezeu, iar trupul meu este deja umplut cu spiritul lui Isus, dar tot este şi va fi întotdeauna foarte înfricoşător. Sper şi mă rog… da, mă rog cu adevărat să nu mi se mai întâmple niciodată, dar dacă mi se va întâmpla, ştiu exact ce să fac şi cum să opresc asta.

Acum o să vă spun de ce site-ul vostru este o binecuvântare. Precum am afirmat înainte, cercetam despre paralizia în somn, ca şi despre „oamenii umbre” din copilăria mea, şi am găsit tot felul de explicaţii raţionale şi ştiinţifice ale acestor evenimente. Pe scurt, începeam să mă întreb dacă evaluările mele anterioare erau corecte… Să mă întreb dacă eram doar superstiţios… Chiar să pun sub semnul întrebării credinţa mea şi încrederea mea în Dumnezeu. Cu cât mă întrebam mai mult, cu atât îmi era mai teamă că avea să se întâmple din nou. Apoi am găsit pe internet una dintre emisiunile voastre, „Cum să opreşti paralizia în somn”. Am ascultat-o şi am fost imediat adus la pace, iar sistemul credinţei mele rămâne intact.

De fapt, mă simt mai aproape de Dumnezeu acum, pentru că ştiu că nu sunt singur. Ştiu că există alţii care se pot raporta la ceea ce mi s-a întâmplat mie, şi ştiu că există oameni care încearcă să-i ajute pe alţii să facă faţă acestui lucru. Mă voi ruga pentru alţii cărora li s-a întâmplat asta, şi mă voi ruga pentru consilierea şi misiunea pe care le faceţi voi. Dacă asemenea experienţe ajută la aducerea oamenilor la Hristos, atunci aşa să fie. Sper că nu este necesar să fii atacat de demoni ca să vezi lumina, dar presupun că unii au nevoie să li se dea un mic ghiont. Poate că este parte a planului lui Dumnezeu, pentru a ne întări credinţa. Dumnezeu a creat îngeri, demoni şi pe Satan însuşi, şi în cele din urmă îi cheamă la ceea ce le este îngăduit. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi continuaţi lucrarea cea bună!

[The Testimony of Matt. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.alienresistance.org, unde nu mai este disponibil.]

Am văzut un demon. Tu ai văzut? (Oamenii umbre)

04.09.2013

Ei bine,

Pur şi simplu trebuie să-mi iau lucrul acesta de pe inimă, pentru că acum am trecut de 30 ani, şi ceva ce am văzut cu mult timp în urmă a lăsat cu adevărat un impact asupra mea. Am văzut un demon. Scriu aşa ceva doar ca să spun lumii cum am văzut eu aceasta, cum un prieten apropiat al meu a văzut aceasta, şi cum oameni celebri (membrii formaţiei Black Sabbath) au văzut aceasta. Demoni.

Pe internet se face referire la ei ca la oamenii umbre. Prietenul meu apropiat, care ştiu că a văzut câţiva, a desenat o imagine artistică a lor, care a făcut înconjurul internetului.

Cel pe care l-am văzut eu când eram cam în clasa întâi sau a doua, este la dreapta. Cel pe care l-a văzut prietenul meu apropiat este la dreapta.

Eu l-am văzut pe al meu când dormeam în patul părinţilor mei, pentru că m-am trezit îngrozit în mijlocul nopţii. M-am dus în camera lor, am adormit şi m-am trezit cândva între miezul nopţii şi cinci dimineaţa. Când m-am trezit, m-am simţit complet neobişnuit şi înnebunit. M-am uitat de sub pături, în camera părinţilor mei. (Apropo, eram complet treaz şi pe deplin mobil – nu pe jumătate adormit sau în vreun fel de paralizie în somn.) Mă uitam în jurul camerei ca să verific de ce mă simţeam atât de inconfortabil. Am fost surprins că ochii mi se adaptau la întuneric, pentru că nu se întâmplă, când te trezeşti în mijlocul nopţii, ca ochii să-ţi fie deja adaptaţi. Aşteptam să-mi adaptez privirea la bula neagră din faţa privirii mele. Bula neagră plana uşor înapoi şi înainte, iar apoi am realizat că ochii mei erau deja adaptaţi, şi că priveam la un fel de „fiinţă” umbră/neagră ceţoasă/în mantie, planând la piciorul patului. Era mai neagră decât întunericul din cameră la care mă adaptasem, şi arăta ca şi cum purta un fel de mantie neagră cu glugă.

Am aruncat păturile peste mine, şi eram îngheţat de teamă, şi de-abia puteam respira. După un timp în care de-abia am respirat, am decis să mă uit de sub pături ca să verific, să mă asigur că ceea ce văzusem era ce crezusem. Şi cum era de aşteptat, figura neagră în mantie era încă acolo planând/plutind.

I-am zis mamei mele în următoarea zi, iar ea a spus ca dacă ceea ce am văzut era cu adevărat un demon, să spun: „Domnul te mustră în Numele lui Isus Hristos.” Ei bine, m-am rugat în fiecare noapte ca să nu mai văd aşa ceva, până am fost în ultimul an de liceu. Şi nu am mai văzut.

Totuşi, la fiecare câţiva ani, dau peste cineva sau aud de cineva care a văzut. Cunosc un prieten apropiat care a văzut demoni de câteva ori. El nu spune nimănui, la fel cum eu nu spun nimănui, de teama ridiculizării şi de nu a fi etichetat ca având o „boală mintală”. (În trecut am fost ofiţer de poliţie, deci în două rânduri diferite am trecut un un examen psihologic şi un interviu, şi am fost considerat competent din punct de vedere mintal.) Scriu aceasta ştiind că cei mai mulţi nu vor lua în considerare postarea; totuşi, scriu pentru puţinii care s-au simţit izolaţi în experienţa lor.

Când eram la liceu am cunoscut un tip cu care am devenit bun prieten, care a văzut figura din imagine (din stânga) la lumina clară a zilei. Povestea lui a fost că mama lui a invitat o prietenă de familie, şi că prietena de familie şi-a adus nepoata. Ei bine, ceea ce s-a întâmplat a fost că atunci când prietenul meu a văzut-o pe nepoată (prietenul meu apropiat era cam în clasa a doua pe atunci), a spus că a văzut o persoană umbră înaltă, în spatele nepoatei, urcând treaptă cu treaptă cu fata, iar persoana umbră aproape că părea să poarte o pălărie de fetru pe cap.

S-a dovedit că nepoata era cu mătuşa ei, pentru că mama nepoatei avea o prăbuşire nervoasă, după pierderea unei sarcini, iar mama scria pe pereţi cu sângele copilului avortat.

Acelaşi prieten al meu a văzut un demon în camera de zi a casei lui, când în acelaşi timp mama lui a primit un apel telefonic că a fost angajat un nou pastor la biserică (da, întâmplător).

Deci eram în ultimul an de liceu şi în sfârşit trecusem peste faptul de a fi speriat de întuneric din cauza experienţei mele, şi ieşeam cu o fată. M-am dus la biserica fetei, iar o fostă vrăjitoare care era intervievată, a spus că pe când era vrăjitoare, vedea persoane întunecate şi umbroase păşind pe holurile ei, şi că persoanele arătau ca şi cum purtau robe negre cu glugă. A fost doar o altă confirmare a experienţei mele.

După colegiu, eram la Academia de Poliţie, şi Echipa Şerifului de Aplicare a Legii Drogului şi Viciului, a intrat în vorbă cu noi despre oamenii care iau droguri şi efectele pe care le au drogurile. Micul grup de ofiţeri a spus că au fost martori cum un tip, care tocmai fusese arestat pentru droguri, a spus că monştri întunecaţi îl urmăreau în celula de închisoare, şi a vrut ca poliţiştii să-i scoată de acolo. După ce a spus asta, cam un minut mai târziu tipul a murit. Este o poveste de la Aplicarea Legii Drogului şi Viciului, detalii la Departamentul Şerifului, Districtul Orange, California. În opinia mea, erau oameni umbre/demoni. (Căutaţi pe Google consumatorii de metamfetamină, oamenii umbre.)

După ce am renunţat la slujba de poliţist, am văzut formaţia lui Ozzy Osborne, Black Sabbath, vorbind despre vremea când vedeau oameni umbre/demoni. Iată linkul unde unul dintre membri povesteşte cum a obţinut o carte de magie neagră scrisă în latină în secolul 16. Tipul pune cartea în camera lui şi se trezeşte în mijlocul nopţii, şi descrie exact acelaşi lucru pe care l-am văzut eu. El începe să vorbească despre aceasta cam la patruzeci de secunde după începerea videoului.

Mai târziu, după ce am renunţat la slujba de poliţist, am început să predau. Un băiat din clasa mea de la şcoala elementară desena următoarele desene. M-am oprit brusc din mers, pentru că imaginile pe care le desena îmi aminteau exact de ceea ce văzusem eu când eram la şcoala elementară.

L-am întrebat pe băiat ce desena. Mi-a spus că desena monştri pe care îi văzuse. L-am întrebat dacă i-a văzut la televizor, în filme sau pe internet. Apoi el a spus că i-a văzut de câteva ori în viaţa reală, cam pe la ora 3 după-amiaza, mergând pe jos acasă de la şcoală. A spus că i-a văzut aproximativ cu un an sau doi înainte, într-o alee prin care obişnuia să treacă spre casă. (Nu este nevoie să spun că a încetat să mai meargă acasă pe drumul acela.) Am făcut câteva fotografii cu telefonul mobil. Acestea erau imaginile pe care le desena.

Deci ca să nu mai lungesc povestea, Isus a alungat demonii în timpul Lui pe pământ, lui Isus I s-au oferit de asemenea toate împărăţiile lumii de către domnul demonilor – Satan.

Demonii sunt reali. Oamenii văd OZN-uri şi extratereştri, iar eu cred cu tărie că aceştia sunt demoni.

Demonii pot să apară ca „îngeri de lumină”. Nu fiţi înşelaţi.

Apostolul Pavel spune:

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12)

Dacă vedeţi oameni umbre, sunt cu adevărat demonici. Ei sunt aici ca să ucidă, să fure şi să distrugă. Totuşi, Isus a venit să ne salveze pe noi, cei care suntem pierduţi. Pentru a învinge orice activitate demonică, este nevoie să-ţi pui credinţa în Isus şi să te rogi ca Dumnezeu să mustre cu Numele lui Isus răul cu care eşti confruntat.

Am auzit de unii care au văzut oameni umbre pe patul de moarte. Ca să nu ți se întâmple vreodată, este nevoie să te rogi ca Isus Hritos să vină în inima ta ca să te mântuiască!

Să-ţi dai viaţa lui Dumnezeu şi să te eliberezi de Satan (Biblia spune că putem avea doar doi stăpâni, Dumnezeu sau răul din lume), să-L alegi pe Dumnezeu şi să urmezi paşii de mai jos. Nu ai nimic de pierdut şi ai totul de câştigat!

[Maxwell Powers, I Have Seen A Demon. Have you? (Shadow People). Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.mychristianreflection.wordpress.com, unde nu mai este disponibil.]

Paralizia în somn şi oamenii umbre (duhurile rele)

23.12.2013

A experimentat cineva asta? Dormi şi ceva te trezeşte. După ce te trezeşti, realizezi că trupul îţi este imobilizat. Nu poţi mişca un muşchi şi nu poţi scoate un sunet. Se spune că se numeşte paralizie în somn şi că este produsă de spirite demonice, în principal de oamenii umbre. Eu am trecut prin paralizie în somn şi am văzut recent demonicul. L-am văzut în şase ocazii.

Prima dată a fost ceva ca un om băţ, cu un cap mare ca de extraterestru împotriva unui prădător. A doua oară a fost o figură umanoidă întunecată, cu ochi verzi strălucitori. Dar cei doi doar s-au uitat la mine de la o distanţă scurtă, eram treaz şi nu era paralizie.

Numărul 3 a fost când dormeam în camera fratelui meu de unsprezece ani. Aşternuse o pătură pe podea şi stătea întins acolo ca şi cum făcea camping, iar eu eram întins pe pat, într-o stare între somn şi trezie. Am simţit ca şi cum greutatea unui trup a venit peste mine, deci am crezut că fratele meu s-a decis să vină în pat, dar fiind adormit a căzut acolo şi m-a lovit, dar când m-am uitat în jos la fratele meu, era adormit pe podea, unde se dusese. Atunci am realizat că eram într-o stare de paralizie gravă. Când m-am uitat în sus, am văzut acel lucru umanoid întunecat, de culoarea nisipului, lângă pat şi în faţa mea. Tot ce avea erau ochii verzi, şi arăta ca o corcitură între ceva din „Harry Potter” şi „Mumia”. Precum am spus, trupul îmi era îngheţat, nu mă puteam mişca, nu puteam vorbi. Am început doar să mă rog în capul meu, iar lucrul acela întunecat, de culoarea nisipului, a plutit şi a dispărut.

A patra oară a fost trei zile mai târziu. Am văzut acel lucru într-un vis. Era în forma unui copil mic, negru ca smoala, fără faţă şi cu şase picioare. Mi-a făcut pielea de găină. Imediat m-am trezit într-o stare de paralizie gravă. Am continuat să aud mârâituri şi şoapte chiar în urechile mele. Am început să mă rog şi au devenit violente. Am simţit că ceva a început să mă apese pe burtă şi gât, mi-am pierdut controlul mâinilor, se mişcau de unele singure, degetele au continuat să mi se îndoaie singure, iar eu doar am început să mă rog, şi după câteva minute acel ceva a plecat.

Numărul 5 a început ca un vis legat de acele fiinţe, apoi, când m-am trezit într-o stare de paralizie severă, când m-am uitat la corpul entităţii, era transparent şi întunecat, şi avea faţa ca a fratelui meu de unsprezece ani. Când m-am rugat, a devenit agitată. Am simţit ca şi cum o mână mare îmi apăsa burta şi a venit o senzaţie de sufocare, dar atacul nu a fost atât de lung ca al patrulea.

Ultimul pe care l-am văzut a fost acum două săptămâni. Dormeam, după ce venisem acasă de la lucru. Încă o dată paralizie, corpul era uman, gri, iar capul era mare, ochii acoperiţi, avea urechi ascuţite şi colţi frumoşi. Am început să mă rog. Am avut obişnuita senzaţie de sufocare, apoi a dispărut.

Dar cumva am început să dobândesc abilitatea de a le simţi prezenţa. Mai întâi începe ca o rafală de vânt în cameră, pentru o fracţiune de secundă, apoi locul devine complet tăcut (ca atunci când îţi pui căşti în urechi, dar fără să asculţi ceva, felul cum sună înăbuşit, asta numesc eu complet tăcut), şi ţi se face pielea găinii, simţi vibraţii puternice în acel loc, o căldură puternică sau o răceală bruscă pe piele (eu când simt răceala am coşmaruri, iar când simt căldură, mă trezesc la un atac fizic). A avut cineva experienţe similare?

OK, cei mai mulţi spun că nu este ceva spiritual şi că visam, fără să fiu complet treaz. Atunci cum explicaţi că în întâmplările 1 şi 2 nu eram adormit, eram treaz? Am văzut un om băţ în timp ce şedea pe veranda din spate, fără să fiu deloc adormit. S-a uitat la mine şi a fugit în spate. A doua oară a fost la serviciu. Încărcam bunuri pe cărucior, când m-am întors lucrul era chiar în spatele căruciorului meu, doar uitându-se la mine. Era mic, mai mult ca la o depărtare de un braţ. Dacă sunt ocupat cu lucrul, când aş avea timp să visez aşa ceva?

Deci am făcut cercetări despre paralizia în somn şi spiritele care o cauzează. Cele mai obişnuite sunt oamenii umbre, ei se hrănesc cu emoţii negative ca gelozia şi teama, al doilea este omul cu pălăria, imaginea întunecată ca o persoană umbră, dar poartă o pălărie de fetru şi o pelerină. Se spune că există o diferenţă între oamenii umbre şi omul cu pălăria, dar am uitat care. Următoarea este bătrâna baborniţă. Victimele raportează că au văzut o femeie bătrână îmbrăcată în zdrenţe. Ceea ce face ea în mod obişnuit este să stea pe pieptul victimelor paralizate şi să le dea coşmaruri. Apoi sunt spiritele feminine succubus, care fac sex cu bărbaţii care dorm, inccubus este opusul lor.

[Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.christianforums.com, unde nu mai este disponibil.]

A văzut cineva oameni umbre, sau vreun fel de demon, sau a avut cineva o experienţă ciudată (latura întunecată)?

În calitate de creştin v-aş recomanda cu tărie să nu cercetaţi mai profund aşa ceva. Îngăduiţi-mă să vă avertizez, ca un tovarăş creştin, că de fapt asta m-a făcut să dau de necaz, fiindcă părea cu adevărat interesant şi aşa mai departe. Trebuie să vă avertizez, ar putea să vă provoace un fel de paralizie în somn, doar că nu ar fi halucinaţie. Înţeleg că necreştinii găsesc greu de crezut un asemenea lucru.

[Anyone ever saw shadow people, or any kind of demon, or weird experience (dark side)? Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.forum.sa-mp.com, unde nu mai este disponibil.]

Video: The Entity (Sleep Paralysis Documentary) | Real Stories