Nibhaz
(lătrătorul), o zeitate a aviţilor, introdusă de ei în Samaria, în timpul lui Salmanasar. (2 Regi 17:31). Rabinii au derivat numele din rădăcina evreiască nabach, „a lătra”, şi de aceea i-au atribuit figura unui unui câine sau a unui om cu cap de câine. Egiptenii se închinau câinelui. Unele indicii despre această închinare au fost găsite în Siria, o figură colosală a unui câine care s-a aflat în trecut într-un loc între Berytus and Tripolis.
Lătrătorul, numele unui idol, presupus a fi un demon rău al zabienilor. A fost instituit în Samaria de către aviţi (2 Regi 17:31), probabil în forma unui câine.
KYNOKEPHALOI
Nume grecesc | Transliterare | Scrierea latină | Traducere |
Κυνοκεφαλος | Kynokephalos | Cynocephalus | cu cap de câine |
Κυνοκεφαλοι | Kynokephaloi | Cynocephali | (kyôn, kephalê) |
KYNOKEPHALOI (sau chinocefalii) erau un trib indian sau african de oameni cu cap de câine. Numele Kynokephalos înseamnă „cu cap de câine”, de la „kyôn”, câine, şi „kephalos”, cap.
PĂRINŢI – Tribul uman a descins din EPAPHOS & GAIA (Cataloagele lui Hesiod, Fragmentul 40A)
Hesiod, Cataloagele femeilor, Fragmentul 40A (din Papirusul Oxyrhynchus 1358) (traducere Evelyn-White) (epopee greacă, secolul VIII sau VII î.Hr.):
„[Boreades au urmărit Harpyiai (harpiile)] până la ţinuturile lui Massagetai şi ale mândrilor Hemikunes (Hemicynes) (oamenii pe jumătate câine), ale Katoudaioi (Catoudaei) (oamenii de sub pământ)… Uriaşa Gaia (Pământul) i-a născut pe aceştia lui Epaphos… Aithiopes (etiopienii) and Libys [adică Gaia era mamă prin Epaphos a tuturor triburilor africane].”
Hesiod, Cataloagele femeilor, Fragmentul 44:
„Nimeni nu l-ar acuza pe Hesiod de ignoranţă, deşi vorbeşte despre Hemikunes (Hemicynes) (oamenii pe jumătate câine) şi Makrokephaloi (Macrocephali) (oamenii cu cap mare) şi Pygmaioi (pigmei).”
Herodot, Istorii, 4. 191. 3 (traducere Godley) (istoric grec, secolul V î.Hr.):
„Pentru că partea estică a Libiei, în care locuiesc nomazii, este joasă şi nisipoasă, până la râul Triton; dar ţinutul din vestul său, unde trăiesc fermierii, este excesiv de muntos şi împădurit, şi plin de fiare sălbatice… În acea ţară sunt şerpii uriaşi şi leii, şi elefanţii, şi urşii, şi cobrele, măgarii cu corn, Kunokephaloi (chinocefalii) (cu cap de câine) şi oamenii fără cap, care îşi au ochii în sâni, după cum spun libienii, şi bărbaţii sălbatici şi femeile sălbatice, pe lângă multe alte creaturi care nu sunt fabuloase.”
Nume grecesc | Transliterare | Scrierea latină | Traducere |
ἩμικυωνἩμικυνες | HêmikyônHêmikynes | HemicyonHemicynes | Pe Jumătate Câini(hemi-, kyôn) |
ΚυνοπροσοποςΚυνοπροσωποι | KynoprosôposKynoprosôpoi | CynoprosopusCynoprosopi | Cu Faţa de Câine(kyôn, prosôpos) |
ΚυναμολγοςΚυναμολγοι | KynamolgosKynamolgoi | CynamolgusCynamolgi | Mulgători de Câine(kyôn, molgos) |
Ctesias, Fragment Indica (sumar din Photius, Myriobiblon 72) (traducere Freese) (istoric grec, secolul IV î.Hr.):
„În aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii. Sunt numiţi de către indieni Kalystrii, în greacă Kynocephaloi (chinocefali) (capete de câini). Ei trăiesc cu carne crudă şi sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii…
Chinocefalii care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi, capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea, îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii bine curăţate şi două sute șaizeci de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de purpură, şi o mie de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei. Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili. La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de trei sute de mii de arcuri şi multe suliţe, o sută douăzeci de mii de scuturi şi cincizeci de mii de săbii.
Nu locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc, ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai lungi şi mai păroase. Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, o sută șaptezeci, uneori două sute de ani.”
Aelian, Despre animale, 4.46 (traducere Scholfield) (Istoria Naturală Greacă, secolul II î.Hr.):
„În aceeaşi parte a Indiei ca gândacii [de vopsea purpurie], se nasc Kynokephaloi (chinocefalii) (capete de câine), cum sunt ei numiţi – un nume pe care îl datorează înfăţişării lor fizice şi naturii lor. În rest au formă umană şi poartă îmbrăcăminte din pieile fiarelor; şi sunt bipezi şi nu fac rău niciunui om; şi deşi nu au vorbire, urlă precum câinii; dar înţeleg limba indiană. Animalele sălbatice sunt hrana lor; şi ei le prind cu cea mai mare uşurinţă, fiindcă sunt foarte sprinteni de picior; şi când le-au prins, le omoară şi le gătesc, nu la foc, ci expunându-le la căldura soarelui după ce le-au rupt în bucăţi. Ei au de asemenea capre şi oi, iar în timp ce hrana lor este carnea fiarelor sălbatice, băutura lor este laptele animalelor pe care le au. I-am menţionat împreună cu bestiile, deoarece este logic, fiindcă vorbirea lor este nearticulată, neinteligibilă, şi nu cea a omului.”
Aelian, Despre animale, 10.25:
„După ce traversezi oazele egiptene, te confrunţi cu şapte zile întregi de deşert total. Dincolo de acesta locuiesc Kynoprosopoi (Cynoprosopi) (feţe de câine), de-a lungul drumului care duce în Aithiopia (Etiopia). Se pare că aceste creaturi trăiesc din vânarea gazelelor şi antilopelor; mai mult, sunt negre ca înfăţişare, şi au capul şi dinţii unui câine. Şi deoarece se aseamănă acestui animal, este foarte firesc că ar trebui să le menţionez aici [într-o carte despre Animale]. Totuşi ele nu sunt înzestrate cu vorbire, ci vorbesc prin ţipete ascuţite. Sub bărbia lor atârnă o barbă; o putem compara cu bărbile dragonilor, iar unghii puternice şi foarte ascuţite le acoperă mâinile. Tot trupul lor este acoperit cu păr – un alt aspect în care se aseamănă câinilor. Sunt foarte iuţi de picior şi cunosc regiunile care sunt inaccesibile: de aceea par atât de greu de capturat.”
Aelian, Despre animale, 10.30:
„Îmi trece prin minte acum să mai menţionez următoarele fapte care au legătură cu Kynokephaloi (chinocefalii) [care se crede că derivă de la relatările călătorilor despre babuini]. Dacă un Kynokephalos găseşte ceva bun de mâncat cu coajă pe el (vreau să spun migdale, ghinde, nuci), scoate coaja şi o curăţă, după ce o sparge în modul cel mai inteligent, şi ştie că conţinutul său este bun de mâncat, dar că partea dinafară trebuie să fie aruncată. Şi el va bea vin, iar dacă îi este servită mâncare fiartă sau gătită, va mânca până se satură; şi îi place mâncarea bine combinată, dar mâncarea fiartă fără grijă îi displace. Dacă poartă îmbrăcăminte, are grijă de ea; şi face tot ce am descris. Dacă îl vei pune cât este mic la sânul unei femei, va suge laptele ca un copilaş.”
Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 6. 194 (traducere Rackham) (Enciclopedia Romană, secolul I d.Hr.)
„În partea africană [a regatului etiopian al lui Meroe] sunt Medimni, şi apoi un trib nomad care trăieşte cu laptele babuinului cu faţă de câine (chinocefal), Alabi, şi Syrbotae, despre care se spune că au 3,65 m.”
Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 6. 195:
„Apoi vin regiunile Africii, care sunt pur imaginare: către vest [vestul regatului etiopian al lui Meroe] sunt… Cynamolgi (mulgătorii de câine), care au capete de câini.”
Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, 7.23:
„Megasthenes [un istoric grec din secolul IV d.Hr.] afirmă că… în munţii indieni există un trib de fiinţe omeneşti cu capete de câini, care poartă o învelitoare din piei de fiare sălbatice, a căror vorbire este un lătrat, şi care trăiesc din vânarea animalelor şi păsărilor, pentru care îşi folosesc unghiile ca arme; el spune că numărau mai mult de o sută douăzeci de mii, când şi-a publicat el lucrarea.”
Surse
• Hesiod, Cataloagele femeilor (epopee greacă, secolele VIII-VII î.Hr.)
• Herodot, Istorii – Istoria Greacă, secolul V î.Hr.
• Ctesias, Indica – Istoria Greacă, secolul V î.Hr.
• Aelian, Despre animale – Istoria Naturală Greacă, secolele III-II î.Hr.
• Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală – Enciclopedia Latină, secolul I d.Hr.
• Photius, Myriobiblon – învăţat grec bizantin, secolul IX d.Hr.
[KYNOKEPHALOI. Sursa: www.theoi.com]
Chinocefalii
Caracteristica chinocefaliei, faptul de a avea capul unui câine – sau al unui şacal – este un fenomen mitic atestat pe cale largă, existând în multe forme şi contexte diferite.
Grecia antică şi Egiptul antic
Chinocefalia le era familiară grecilor antici, din reprezentările zeilor egipteni Hapi (fiul lui Horus) şi Anubis (zeul egiptean al morţilor). Cuvântul grecesc (greceşte: κῠνοκέφᾰλοι) „cap de câine” identifica, de asemenea, un babuin egiptean sacru cu faţa unui câine.
Rapoarte despre rase cu cap de câine pot fi găsite şi în antichitatea greacă. În secolul V d.Hr., medicul grec Ctesias a scris un raport detaliat despre existenţa chinocefalilor în India, cunoscut ca „Indica”. Similar, călătorul grec Megasthenes a susţinut că ştia despre oameni cu cap de câine în India, care locuiau în munţi, comunicau prin lătrat, purtau piei de animale sălbatice şi trăiau din vânat. Herodot raportează afirmaţii ale libienilor antici că asemenea creaturi, ca şi oameni fără cap şi variate alte anomalii, populează estul ţinuturilor lor.
Precum a arătat George Alexandrou, „în această cea mai nordică regiune a Pakistanului, şi ştim că erau popoare în această zonă care îşi crestau obrajii de la gură la ureche, ca să se vadă toţi dinţii. Marco Polo a văzut acest trib, pe care i-a chemat Cynocefaloi. El a spus că arătau ca buldogii; adică nu aveau capete alungite precum câinii ciobăneşti germani cu nasul lung, ci ca buldogii. Vă puteţi imagina – un buldog are o faţă rotundă, plată, conturată mai mult ca cea a unui om. Ei tăiau obrajii, pileau dinţii, tăiau urechile şi remodelau craniile copiilor lor, ca să crească având un aspect feroce. Toate acestea pentru a se proteja de invaziile constante ale regiunii… Aceşti oameni erau feroce la înfăţişare, dar nu feroce în căile lor. Erau doar un popor primitiv, care avea nevoie să se protejeze.
Sfântul Cristofor
În Biserica Ortodoxă Răsăriteană, anumite icoane îl identifică, nu în mod deschis, pe Sfântul Cristofor cu un cap de câine. Fundalul pentru Cristofor cu cap de câine este aşezat în domnia Împăratului Diocleţian, când un bărbat numit Reprebus, Rebrebus sau Reprobus („păgânul” sau „mârşavul”) a fost capturat în lupta împotriva triburilor care trăiau în vestul Egiptului, în Cyrenaica. Unităţii soldaţilor, conform naraţiunii hagiografice, i-a fost desemnat numele „numerus Marmaritarum” sau „Unitatea lui Marmaritae”, ceea ce sugerează un altminteri neidentificat „Marmaritae” (poate acelaşi cu tribul berber Marmaricae din Cyrenaica). S-a raportat despre el că era de o mărime enormă, cu cap de câine în loc de om, după câte se pare, o caracteristică a Marmaritae.
Există unele icoane rare care îl zugrăvesc pe acest martir cu capul unui câine. Asemenea imagini pot să fie ecouri ale zeului egiptean cu cap de câine Anubis; iar faptul că Cristofor este zugrăvit cu cap de câine, în general nu este sprijinit de Biserica Ortodoxă.
Vestul medieval
Paul Diaconul menţionează chinocefalii în a lui Historia gentis Langobardorum: „Ei pretind că au în taberele lor chinocefali, adică bărbaţi cu cap de câine. Ei răspândesc printre duşmani zvonul că aceşti bărbaţi fac război cu îndărătnicie, beau sânge de om şi îşi beau cu nesaţ propriul sânge, dacă nu pot pune mâna pe duşman.” La curtea lui Carol cel Mare, nordicilor le era dată această atribuţie, care implica calităţi necreştine şi inferioare celor umane: „Sunt foarte întristat”, spunea Regele francilor, în Viaţa lui Notker, „că nu am fost socotit demn să-mi las mâna mea creştină a se întrece cu aceste capete de câine.” Teologul franc Ratramnus a scris o scrisoare, Epistola de Cynocephalis, în care dezbătea dacă chinocefalii ar trebui consideraţi umani. Citându-l pe Sfântul Jerome, Thomas de Cantimpré a confirmat existenţa chinocefalilor în a sa Liber de Monstruosis Hominibus Orientis, xiv, (Cartea oamenilor monstruoşi din Orient). Enciclopedistul din secolul XIII Vincent de Beauvais l-a informat pe sfântul lui protector, Ludovic IX al Franţei, despre „un animal cu capul unui câine, dar cu toate celelalte membre cu înfăţişare umană… Deşi se comportă ca un om… iar când este liniştit este tandru ca un om, când este furios, devine crud şi se răzbună pe omenire”.
Nowell Codex, poate cunoscut în mod mai obişnuit ca manuscrisul care conţine epica anglo-saxonă Beowulf conţine și el referinţe la chinocefali. O asemenea referinţă poate fi găsită în partea manuscrisului cunoscută ca Minunile Estului, în care ei sunt numiţi „healfhundingas” sau „jumătate-câini”. De asemenea, în Anglia anglo-saxonă, vechiul cuvânt englezesc „wulfes heafod” („cap de lup”) era un termen tehnic pentru un proscris, care putea fi ucis ca şi cum ar fi fost un lup. Aşa-numitele Leges Edwardi Confessoris, scrise cam în 1140, totuşi, au oferit cumva o interpretare literală: „[6.2a] Pentru că din ziua scoaterii sale în afara legii, el poartă capul unui lup, ceea ce este numit „wluesheued” de către englezi. [6.2b] Şi această sentinţă este aceeaşi pentru toţi proscrişii.” Chinocefalii apar în poemul în galeza veche „Pa Gur?” ca „cinbin” (capete de câine). Aici ei sunt duşmanii cortegiului Regelui Arthur; oamenii lui Arthur se luptă cu ei în munţii Eidyn (Edinburgh), şi sute dintre ei cad de mâna războinicului lui Arthur, Bedwyr (cunoscut mai târziu ca Bedivere). Următoarele versuri ale poemului menţionează de asemenea o luptă cu un personaj numit Garwlwyd (Rough-Gray); un Gwrgi Garwlwyd (Câine-Om Scandalagiu-Cenuşiu) apare în una din Triadele Galeze, unde este descris într-un asemenea mod, încât învăţaţii au dezbătut dacă era un vârcolac.
Literatura medievală importantă şi târzie
Ambii călători medievali Giovanni da Pian del Carpine şi Marco Polo îi menţionează pe chinocefali. Giovanni scrie despre armatele lui Ogedei Khan, care întâlnesc o rasă cu cap de câine, care trăieşte la nord de Dalai-Nor (Oceanul Nordic), sau Lacul Baikal. Călătoriile lui Polo îi menţionează pe barbarii cu cap de câine de pe Insula Angamanain, sau Insulele Andaman. Pentru Polo, deşi aceşti oameni cresc condimente, sunt cu toate acestea cruzi şi „sunt toţi exact precum câinii mari numiţi buldogi”.
Conform lui Henri Cordier, sursa tuturor fabulelor despre barbarii cu cap de câine, fie ele europene, arabe sau chineze, poate fi găsită în Romanţa lui Alexandru.
China
Mai mult, în înregistrarea chineză Istoria Dinastiei Liang (Liang Shu), misionarul budist Hui-Sheng descrie o insulă cu oameni cu cap de câine la est de Fusang, o naţiune pe care a vizitat-o el, şi care a fost identificată diferit ca Japonia sau Americile. Istoria Dinastiilor Nordice de Li Yanshou, un istoric al dinastiei Tang, menţionează, de asemenea, „regatul câinelui”.
[Cynocephaly. Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki]
O scurtă istorie a oamenilor cu cap de câine
Acest articol a apărut prima dată în Fortean Times 286, aprilie 2012.
În deşerturile Libiei vestice, pe dealurile şi blocurile de rocă stâncoasă, de-a lungul unei albii secate de râu numite Wadi Mattendush, sunt sculpturi în piatră create de o cultură care a făcut saltul de la adunarea de vânători, la munca la fermă a păstorilor nomazi, cu aproximativ patru mii de ani în urmă. Posibil refăcute de multe ori, sculpturile lor arată animale din Libia de dinainte ca să fi venit Sahara – girafe şi elefanţi sunt zugrăviţi cu precizie. O sculptură arată doi bărbaţi cu cap de câine trăgând corpul unui rinocer, sau posibil folosind magia pentru a-l controla.
Wadi Mattendush este doar unul dintre siturile de sculpturi în stâncă care arată oameni cu cap de câine, răspândite prin regiunea Messak („platou”) a Libiei. David Coulson de la Trust for African Rock Art, spune că figurile cu cap de câine sunt „destul de obişnuite” în cinci situri diferite din Messak şi până dincolo de graniţa algeriană la Tassili n Ajjer. Una arată un om cu cap de câine purtând un ciomag, cu un copilaş cu cap de câine la picioarele lui. Un alt om cu cap de câine de la Messak transportă un bour pe umeri.
Arheologul Tertia Barnett spune despre sculpturile cu cap de câine din Libia: „Încă nu ştim multe despre oamenii care le-au creat.” Este chiar neclar dacă oamenii cu cap de câine sunt doar oameni care poartă măşti – Messak zugrăveşte de asemenea oameni cu cap de elefant, unul fiind arătat ca un om care scoate o mască. (1)
De la această cea mai timpurie apariţie, oamenii cu cap de câine au fost prezenţi cu noi, apărând ca ilustraţii pe hărţile lumii până în secolul VI şi în multe dintre cele mai citite cărţi ale lumii medievale.
În timp ce unii au ajuns să-şi imagineze cohorte cu cap de câine între armatele lui Antihrist, au existat şi sfinţi cu cap de câine. Rasele cu cap de câine – sau chinocefalii, ca să folosim numele lor ştiinţific – au fost subiect de dezbatere pentru teologii creştini, de la Sfântul Augustin încoace. (2) Oamenii cu cap de câine sunt menţionaţi în unele dintre cele mai vechi poeme despre Regele Arthur, şi în faptele vitejeşti (mitice) ale lui Alexandru cel Mare. Conquistadorii s-au aşteptat să-i întâlnească, iar cuvântul „canibal” se poate să fi venit de la popoarele chinocefalice mâncătoare de oameni.
Oamenii cu cap de câine sunt priviţi acum ca ţinând de folclor, produsul identificării incorecte. Dar aceasta nu a împiedicat o mulţime de reperări în timpurile moderne, ale unor entităţi cu cap de câine care nu ar trebui să existe, dar cu toate acestea sunt raportate. Iar în bogatele mituri moderne ale ufologiei există un subgen de întâlniri apropiate imposibile, cu umanoizi extratereştri „precum câinele”.
Egiptenii antici au lăsat posterităţii un mini-panteon de zeităţi chinocefalice; cel mai bine cunoscut fiind zeul cu cap de câine Anubis (cunoscut şi ca Anpu). (3) A fost, de asemenea, şi Dumamutef cel cu cal de şacal, protectorul stomacului, al cărui cap este găsit în vase canoptice, care protejau organele îndepărtate la mumifiere. Anubis era adesea zugrăvit ca un războinic, aşa cum era şi mai anticul Upuaut („cel care deschide calea”) cel cu cap de şacal/lup, care apărea pe stindardele de luptă în cele mai timpurii armate ale Egiptului antic, şi care împărţea multe titluri onorifice cu Anubis. Anubis a fost importat în Imperiul Roman şi s-a contopit cu aspecte ale zeilor romani. În miniaturile persane şi în unele ilustraţii medievale, oamenii cu cap de câine sunt zugrăviţi – ca Anubis – având piele întunecată şi purtând o bucată de pânză în jurul coapselor. Mai mult, versiunea timpurie a ortodoxiei răsăritene a Sfântului Cristofor pare să fi venit din Egiptul creştin.
Oamenii cu cap de câine au reapărut ca „chinocefali” în lumea clasică. Probabil cea mai veche cunoscută sursă clasică pentru chinocefali este Herodot, care a scris între 450 şi 420 î.Hr. El i-a localizat pe oamenii cu cap de câine în Libia, patria sculpturilor cu cap de câine de la Messak. În „Istoriile” sale, el afirmă (4.191): „Pentru că partea estică a Libiei, unde poposesc nomazii, este joasă şi nisipoasă, până la râul Triton; dar apusul acelui ţinut al fermierilor este foarte deluros şi abundă în păduri şi fiare sălbatice… Aici sunt de asemenea creaturi cu cap de câine şi creaturi fără cap, despre care libienii declară că îşi au ochii în sâni.”
Herodot a fost cel care i-a asociat prima dată pe oamenii cu cap de câine cu oamenii fără cap (acefali) şi cu ciclopii. De aceea au fost frecvent puşi laolaltă, uneori presupuşi a fi aceiaşi.
Apoi a venit Ctesias din Cnidus, un medic grec de la curtea regelui Persiei, în ultimii ani ai secolului IV î.Hr. Operele lui – care au inclus probabil cea mai timpurie relatare de călătorie în India – sunt pierdute, dar sunt citate extensiv de către alţii. Învăţatul bizantin Photius îl plagiază pe Ctesias în a lui „Indica”, din secolul VIII d.Hr.:
„În aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii… Sunt numiţi de către indieni Calystrii, în greacă chinocefali. Ei trăiesc cu carne crudă. Sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii.” (Indica, capitolul 72.)
Claudius Aelianus, un filozof care a scris cândva între 175 şi 235 d.Hr., a descris oamenii cu cap de câine din India, în a lui „Despre natura animalelor”, ca fiind „creaturi oneste şi inofensive” care „sunt drepte şi nu fac rău nimănui”. Ei mănâncă „carnea animalelor sălbatice”, crudă, uscată la soare, dar cresc şi oi şi capre.
C. Plinius Secundus (Pliniu), în ale lui „Istorii naturale”, care au apărut aproximativ în 79 d.Hr., are o descriere a oamenilor cu cap de câine aproape identică cu cea a lui Ctesias. Pliniu spune (cartea 7, cap. 20) că ei sunt „cu capete precum câinii” şi cu unghii „ascuţite şi tăioase… Ei trăiesc cu prada pe care o obţin vânând animale sălbatice şi păsări.” Spre deosebire de Ctesias, Pliniu îi localizează pe oamenii cu cap de câine în Etiopia. Ţinutul etiopienilor (literal orice „oameni cu pielea arsă de soare), şi India erau pentru greci parte a aceleiaşi regiunii exotice vaste şi de neatins.
Considerată a fi cea mai tradusă şi una dintre cele mai larg răspândite opere ale literaturii medievale în numeroasele ei versiuni în manuscris, Romanţa lui Alexandru a fost privită ca istorică de-a lungul evului mediu. Ea i-a zugrăvit pe oamenii cu cap de câine ca uriaşi războinici mâncători de oameni, care apar în lista cărţii cu cele douăzeci și patru de „rase necurate”, care a ajuns de asemenea să-i includă pe amazonieni, popoarele biblice Gog şi Magog şi „oamenii care mănâncă cârtiţe şi şoareci”.
Ca şi cum faptele vitejeşti ale lui Alexandru cel Mare cel istoric nu erau destul de spectaculare, o versiune a Romanţei îl are pe el capturând numeroşi canibali cu cap de câine, după o bătălie serioasă cu o armată de patruzeci de mii de creaturi puternice cu cap de câine, care „lătrau sălbatic” şi au fugit, în timp ce Alexandru a dat foc regiunii păduroase. Romanţa se încheie cu Alexandru punând în spatele zidurilor pe oamenii cu cap de câine, care au rămas, împreună cu alte rase necurate, dincolo de vârfurile Munţilor Caucaz, la marginea pământului. S-a spus că ei stau acolo aşteptând, pregătiţi să străbată rapid creştinătatea în armatele lui Antihrist. În versiuni mai târzii, oamenii cu cap de câine au ajuns să semene cu turcii, mongolii sau cu oricine ridica ultima ameninţare din Răsărit. Călugărul franciscan Juan de Pian de Cipriano a raportat chiar că a văzut oameni cu cap de câine, într-o vizită la curtea Marelui Han mongol în 1246.
În Tara Galilor în secolul XIII, tot felul de legende se legau de numele Regelui Arthur, ale cărui discipoli erau numiţi pentru prima dată. Poemul contemporan de limbă galeză Pa Gur (Ce om…?), din Cartea neagră a lui Carmathen se poate să fie bazat pe surse mult mai timpurii, şi îl introduce pe cavalerul lui Arthur, Sir Kei. Faptele vitejeşti ale lui Kei sunt enumerate, el „a măcelărit adversarii câte trei o dată, a ucis o vrăjitoare în hol la Awarnach… L-a omorât pe Cinbin („capete de câine”) la Minit Eiden” (Edinburgh). „Capete de câine” ar fi putut fi un termen peiorativ pentru un grup etnic local sau pentru o bandă de proscrişi.
Etimologiile Sfântului Isadore de Seville (cândva în jurul lui 636 d.Hr.) a încercat să fuzioneze învăţătura clasică cu o tradiţie alegorică creştină. Secţiunea „Despre monstruozităţile umane” din Etimologii spune: „Chinocefalii sunt numiţi aşa fiindcă au capete de câini, şi chiar lătratul lor îi trădează ca mai degrabă bestii decât oameni.” Lucrări ca Etimologii au condus la bestiare şi la hărţile alegorice ale lumii, întotdeauna cu Ierusalimul sau Grădina Edenului în centru. Fireşte, repertoriul obişnuit despre oamenii cu cap de câine, canibali, oamenii fără cap, oamenii cu urechi uriaşe şi aşa mai departe, şi-a găsit drumul pe hărţile alegorice ale lumii.
În hărţile medievale, ca fragmentata Harta Ducatului de Cornwall şi Hereford Mappamundi (unde oamenii cu cap de câine sunt etichetaţi „Gigantes”), erau în mod normal reprezentaţi împreună cu ciclopii şi acefalii în secţiuni distincte în Estul Africii – cel mai îndepărtat ţinut uscat în cosmologia medievală faţă de Grădina Edenului, şi prin urmare cel mai departe de Dumnezeu. Printre ierarhia celor binecuvântaţi şi a celor blestemaţi, oamenii cu cap de câine erau undeva între bestii şi oameni, creaturi create împreună cu oamenii, în ziua a şasea a creaţiei, dar nu complet umane.
Unii oameni cu cap de câine – ca în micuţa Harta Lumii a Psaltirii Westminter din 1265, sunt arătaţi mestecând mădulare omeneşti tăiate. Cronica Nuremberg din 1492 include o hartă a lumii care are oameni cu cap de câine într-o secţiune distinctă, iar vechea Harta Lumii Piri Reis Turco-Otomană pune oamenii cu cap de câine în recent descoperita America de Sud, împreună cu oamenii fără cap. La mult timp după ce a devenit evident că Lumea Nouă nu avea asemenea creaturi, harta lumii a lui Pierre Descelier din 1550 zugrăvea oamenii cu cap de câine într-o elaborată scenă de sacrificiu uman, într-un vag super-continent sudic al „Australiei”. Oamenii cu cap de câine apar în arta devoţională creştină de-a lungul Europei medievale, fiind găsiţi în coruri care Îl lăudă pe Domnul, printre „naţiunile lumii”, primind Evanghelia în reprezentări ale Rusaliilor, aducând creştinismul până la capătul lumii, sau înălţându-se la cer.
În jurul lui 825 d.Hr., teologul franc Rathramnus a scris în Epistola de Cynocephalis, tovarăşului său Rimbert, ca răspuns la întrebarea lui despre ce „ar trebui să crezi despre chinocefali”. Ratharamnus a concluzionat că capacitatea aparentă a „capetelor de câine” de a face legi, de a practica agricultura şi de a-şi „acoperi părţile intime”, este o dovadă că ei sunt „fiii lui Adam” şi fiinţe raţionale cu minţi şi suflete, capabile de mântuire. (4)
Despre călugării de la complexul mănăstirii greco-ortodoxe de la Muntele Athos, se spune că sunt nedoritori să le arate vizitatorilor relicva dintelui de câine al Sfântului Cristofor, iar o frescă a Sfântului Cristofor complet uman, de la Muntele Athos, pare să fi fost pictată peste o versiune mai timpurie, cu cap de câine. Se pare că versiunea creştină occidentală curentă a Sfântului Cristofor, ca un gigant uman care poartă un copil, a apărut în secolul XII, iar în următorii două sute de ani a înlăturat versiunea cu cap de câine prevalentă a sfântului. Studiul din 1965 al lui Walter Loeschke despre un „Tieköpgigen Christophoros”, a găsit șaptezeci de exemple ale Sfântului Cristofor cu cap de câine în iconografia creştină, din Rusia până în Irlanda.
Cea mai timpurie referinţă cunoscută la Sfântul Cristofor cu cap de câine a fost în lucrarea egipteano-coptică din secolul IV, Faptele Sfântului Andrei şi Sfântului Bartolomeu printre parţi, în care sfinţii convertesc un uriaş canibal cu cap de câine, Christoianus, care li se alătură în Parţia. În versiunea etiopiană, Sfântul Cristofor este singurul cu cap de câine în Cetatea Canibalilor, la care Bartolomeu şi Andrei sunt transportaţi în mod magic. Adesea lui Cristofor i se dă acel nume (şi puterea de a vorbi) la convertire, iar înainte de a se converti a avut numele „Reprobus” (Abominabil). Cristofor apare prima oară ca unul căruia i se cuvine de drept ceva în Spania în secolul VIII. Într-o altă versiune a legendei, Reprobus este un tânăr frumos, căruia i s-a „oferit” un urât cap de câine după ce s-a rugat pentru o cale de a evita ispitele cărnii.
Nici nu a fost Cristofor singurul sfânt cu cap de câine. Sfântul siriano-copt Mercurius – precum Sfântul Cristofor, martirizat de Împăratul roman Decius – are doi însoţitori cu cap de câine, care au fost convertiţi la creştinism. Mercurius şi Cristofor erau adesea zugrăviţi ca un sfânt războinic într-o postură războinică, nu ca militărosul Anubis. În părţi din Austria, în Noaptea Sfântului Toma, se spune că Sfântul Toma apare în forma unui om cu cap de câine, care latră.
Oamenii cu cap de câine au început să apară în relatări de călătorie seculare „serioase”. Publicată în jur de 1300 ca Descrierea lumii (cunoscută şi sub numele de Cartea minunilor lumii), relatarea călătoriei lui Marco Polo a spus despre o insulă nenumită în „Indii”, că „toţi bărbaţii acestei insule au capetele precum câinii, şi dinţi şi ochi precum câinii; căci vă pot asigura că întregul aspect al feţelor lor este cel al marilor buldogi. Sunt o rasă foarte crudă: oricând pun mâna pe un om care nu este de felul lor, îl devorează.” Odorico de Pordenone a raportat în 1327 că oamenii cu cap de câine locuiau în Insulele Nicuneman (1327), deşi nici autorul nu a susţinut că i-a văzut cu adevărat.
Bestsellerul dinainte de apariţia tiparului al autorului englez John Mandeville, Călătoriile (între 1357 şi 1371) a avut informaţii precise, de la martori oculari, despre locurile din Ţara Sfântă, dar a inclus şi descrieri ale „oamenilor de diverse forme şi desfiguraţi în mod uimitor”, printre ei oamenii cu cap de câine de pe Insula lui Nacumeran (Insulele Nicobar din Oceanul Indian?), şi spunea că ei „venerau boul” şi erau conduşi de un rege care purta un rubin uriaş pe un lanţ în jurul gâtului.
Lucrarea inchizitorului francez Cardinalul Pierre d’Ailley, Ymago Mundi (scrisă în 1410), a compilat scrieri vechi despre ceea ce acum numim istoria naturală. D’Ailley i-a localizat pe chinocefali în India, unde „ei latră precum câinii”, şi a menţionat o altă rasă cu cap de câine, care au „un singur ochi şi sunt numiţi Carismaspi.” Cristofor Columb a notat cu atenţie pe marginile copiei sale din Ymago a lui d’Ailley, afirmaţia că era dificil de determinat dacă „oamenii cu trăsături monstruoase şi înfăţişare oribilă”, care locuiesc în „regiuni extreme”, sunt fiinţe omeneşti sau bestii.
Deci Columb s-a aşteptat să întâlnească oameni cu cap de câine şi alte „rase monstruoase” în Lumea Nouă. Ancorând la Bohio (Haiti), el a scris că: „Toţi cei pe care i-am întâlnit până acum au spus că sunt foarte înspăimântaţi de Caniba sau Canina, care locuiesc pe Insula Bohio”, şi a observat teroarea ghizilor săi indieni la menţionarea Canina. Jurnalul lui Columb pentru 23 noiembrie 1492 a înregistrat relatări ale martorilor oculari că canibalii „au un ochi în frunte şi capul unui câine”, şi a adăugat: „Înţeleg de asemenea că, la o distanţă lungă de aici, există oameni cu un ochi şi alţii cu boturi de câine, care mănâncă oameni.” El şi expediţia lui nu aveau aproape nici cea mai mică cunoaştere a limbii locale, ghizii spunându-i probabil ce au crezut ei că vroia el să audă, şi treptat Columb a început să înţeleagă că Caniba sau Canina erau unul şi acelaşi, şi că poate de fapt nu existau ciclopi sau oameni cu cap de câine.
Totuşi, explicaţia perfect raţională a lui Columb era în aceeaşi măsură bizară: „Caniba nu este altceva decât poporului Marelui Han (Împăratul Chinei), care probabil că este foarte aproape de aici. Ei au corăbii care vin în aceste ţinuturi, ca să-i captureze pe aceşti oameni şi să-i ducă de aici. Deoarece oamenii nu se întorc niciodată, se crede că au fost mâncaţi.” Este posibil ca din legendarul trib Caniba („canin”) al lui Columb, să fi derivat cuvântul „canibal”.
[…] Sponsorii expediţiilor conquistadorilor au continuat să-i ia în serios pe oamenii cu cap de câine. Posibil, ultimul astfel de exemplu au fost instrucţiunile lui Diego Velázquez de Cuéllar, guvernatorul spaniol al Hispaniola (Cuba), către conquistadorul Hernan Cortes, în ajunul expediţiei lui din 1519 în Mexic, care au inclus instrucţiuni de a afla „locul unde se găsesc” amazonienii, şi de a confirma rapoartele „oamenilor cu urechi uriaşe, şi unii chiar cu feţe de câine”. Într-o scrisoare din 1493 către Regina Isabella, Columb a recunoscut: „În aceste insule nu am găsit până acum monstruozităţi umane, cum au aşteptat mulţi”, şi curând a fost clar că Lumea Nouă nu are chinocefali.
Dar unde erau femeile cu cap de câine? În exteriorul bisericii mănăstirii medievale din Vézelay, Franţa, există o rară zugrăvire a unei femei cu cap de câine şi a partenerului ei masculin cu cap de câine, pe drumul către răscumpărare. Călătoriile lui John Mandeville, spun că în Insulele Nicobar, „Bărbaţii şi femeile de pe acea insulă au capete precum cânii, şi sunt numiţi chinocefali.” De-a lungul timpului, oamenii cu cap de câine au ajuns să fie îndeaproape asociaţi cu amazonienii. „Romanţa lui Alexandru” i-a transformat treptat pe amazonieni în partenerii sexuali ai oamenilor cu cap de câine, susţinând că copiii de sex feminin ai amazonienilor/bărbaţilor cu cap de câine, nu pot fi deosebiţi de femeile „normale” şi sunt asimilaţi în societatea amazoniană, în timp ce copiii lor de sex masculin se nasc cu cap de câine şi sunt încorporaţi în hoardele cu cap de câine. O versiune mai târzie a Romanţei lui Alexandru are oameni cu cap de câine, care trăiesc lângă „Oceanul estic”, dincolo de Munţii Taurus, cu o rasă de femei.
Lăsând explicaţiile la o parte, rapoarte moderne sugerează că unii oamenii cu cap de câine refuză cu fermitate să înceteze să existe, cel puţin în vestul mijlociu al Statelor Unite. Linda S. Godfrey, în „Vânând vârcolacul american”, trece în revistă numeroase reperări din statul Wisconsin din vestul mijlociu, şi dincolo de el, ale unor „oameni cu cap de câine indigeni”, „oameni lupi”, „urşi-lupi” verticali, şi a „Bestiei din Bray Road”, o creatură care corespunde descrierii oamenilor cu cap de câine, văzută frecvent în jurul Elkhorn şi a Districtului Kenosha. (5)
A existat o „explozie” a întâlnirilor nocturne „câine indigen – om” – de obicei raportate anonim lui Godfrey prin e-mail – de-a lungul începutului anilor 1990, deşi Godfrey a găsit rapoarte din trecut datând până în 1936, când un Mark Schankelman a văzut o creatură neagră şi păroasă, cu urechi ascuţite, cu miros scârbos, de 1,82 m, „undeva între un câine şi o maimuţă”, săpând la un vechi dâmb de înmormântare. Printre numeroasele reperări pe care le enumeră Godfrey – inclusiv două întâlniri diferite cu un grup de patru „oameni-lupi” – a fost reperarea unui „om-lup” de către mai multe gărzi de la Baza Navală Marile Lacuri din Chicago în 1994.
Şi corespondentul malayezian al Fortean Times, Ajad Jamalidom, a trimis în 1979 rapoarte despre mai multe reperări ale unui om cu cap de câine care dispărea la Pekan, pe coasta de est continentală a ţării (FT 254; 80).
Exagerate chiar şi după standardele relatărilor despre oamenii cu cap de câine, sunt relatările care implică contactul cu extratereştrii cu cap de câine, asociaţi cu farfuriile zburătoare. Skinwalker Ranch, Nevada, „o zonă fereastră” pentru tot felul de ciudăţenii – unele dintre ele legate de OZN-uri – nu ar fi fost completă fără o reperare a unui „biped păros uriaş, cu cap de câine”, văzut la fermă în 1999, care s-a făcut nevăzut când s-a tras asupra lui. (6)
Godfrey, autoarea lucrării Vânând vârcolacul american, a descris corespondenţa ei prin e-mail cu „Noah”, care susţinea că este un observator senzorial care „văzuse” zona de bază a „omului-lup”, Bay Road, Wisconsin. Aceasta chipurile i-a descoperit lui că o „castă de iscoade” de extratereştri subterani de 2,13 m, războinici cyborgi de tip Anubis, cu armură bio-proiectată sub blană, fuseseră lăsaţi după un război cu o altă rasă cyborg, pentru controlul pământului, cu mulţi eoni în urmă. Godfrey recunoaşte că există o absenţă de „dovezi tangibile pentru afirmaţiile lui Noah”.
A existat chiar şi un bărbat contactat de extratereştri cu cap de câine. Stefan Denaerden a afirmat în cartea lui din 1969, Buitenaards Beschaving (Civilizaţia extraterestră), că doi ani mai devreme, în timp ce naviga pe coasta olandeză, a întâlnit un OZN scufundat. Acesta era pilotat de extratereştri scunzi, cu feţe cu cap de câine şi piele gri, de pe planeta Iagra. Au urmat „sesiuni de instrucţie” ţinute de iagranii cu cap de câine, în „limba tuturor speciilor care trăiesc în univers”, care semăna remarcabil cu olandeza. Iagranii cu cap de câine aveau mai degrabă o singură minte colectivă, nu aveau deloc minţi individuale, şi aveau valori care îi imitau pe sfinţii cu cap de câine ai teologiei medievale – sistemul lor de credinţă îi includea pe „cei aleşi, care prin puritatea vieţilor lor vor combate răul lui Satan în alte lumi”.
Note de subsol
1. Tertia Barnett, arheolog, comentariu personal; David Coulson, Şef Executiv la Trust for African Rock Art, Niarobi, Kenya, comentariu personal (amândouă în octombrie 2011); Urmă de picior din Libya handbook: the travel guide, James Azema, Passport Books, Lincolnwood, Illinois, 2001.
2. Sfântul Augustin de Hippo, în a lui „Cetatea lui Dumnezeu” (Cartea XVI, capitolul 9, începutul secolului V d.Hr.), i-a plasat pe oamenii cu cap de câine în Etiopia, şi după multe lupte cu problema dacă erau umani sau dacă existau, a concluzionat că erau umani şi „erau într-adevăr urmaşii lui Adam” şi, de asemenea, ai lui Cain şi ai neascultătorilor fii ai lui Noe (Geneza 9:19). Augustin a raţionat că probabil şi naşterile monstruoase erau parte a unui plan de nepătruns, şi a deschis poarta raiului pentru rasele monstruoase.
3. Anubis, care se uită drept înainte în artă şi sculptură, nu-l reprezintă întotdeauna pe zeul Anubis însuşi, ci adesea pe un preot purtând o mască ceremonială a lui Anubis.
4. Operele lui Rathramnus s-au bucurat de o relansare în timpul contrareformei catolice din secolul XVI. Epistola de Cynocephalis în latină este în Patrilogia Latina 121:1153-56, cu extrase în engleză în The Monstrous Races in Medieval Art and Thought (Rasele monstruoase în arta şi gândirea medievală) de John Block Frieddman, Syracuse University Press, NY, 2000).
5. Hunting the American Werewolf – Beast Men in Wisconsin and Beyond (Vânând vârcolacul american – Oamenii bestii din Wisconsin şi de dincolo de el), Linda S. Godfrey, Trails Books, Madison Wisconsin 2006. Am evitat menţionarea a orice s-ar putea concepe că s-ar încadra mai curând în categoria „vârcolac” decât „oameni cu cap de câine”; orice văzut umblând pe patru picioare ca şi pe două, sau văzut transformându-se într-un câine sau dintr-un câine. Chinocefalii au fost deosebiţi de vârcolaci chiar de la Istoriile lui Herodot, care menţionează, pe lângă descrierea oamenilor cu cap de câine, că fiecare om din poporul Neurian al Crimeii, „o dată pe an devine lup pentru câteva zile… Nu că eu cred aceasta, dar ei afirmă constant că este adevărat.”
Am exclus, de asemenea, rapoartele despre „maimuţele cu cap de câine” din Pădurea Rendelsham, Suffolk, şi de oriunde din Marea Britanie, deoarece aceste creaturi, descrise ca o încrucişare între un câine şi o maimuţă, merg de obicei pe patru picioare şi nu par să arate prea umane.
6. David Simmons – Skinwalker Ranch, notiţele mele de la prelegerea lui de la Fortean Times UnConvention, 2004.
[A Short History of Dog-headed Men. Copyright © 2011 Salusbury. Sursa: www.mattsalusbury.blogspot.ro]
Chinocefalii – oamenii cu cap de câine
Cei mai mulţi oameni au auzit de vârcolaci, dar puţini ştiu despre vechea rasă a oamenilor cu cap de câine, cunoscuţi mai bine drept chinocefali. Un chinocefal era esenţialmente un om cu cap de câine. Ei puteau înţelege limba, dar nu aveau abilitatea de a vorbi. Deşi sunt zugrăviţi uneori în operele de artă ca fiind civilizaţi, după toate rapoartele, erau bestii sălbatice care trăiau pentru a vâna şi a ucide.
În timp ce aceasta poate să sune ca doar o altă creatură mitică, există motive foarte bune de a crede că se poate ca chinocefalii să fi existat cu adevărat. Mai presus de toate, oamenii cu cap de câine au fost descrişi în rapoarte de către exploratori renumiţi ca Cristofor Columb şi Marco Polo!
Cam prin 400 î.Hr., medicul grec Ctesias a scris următoarele pasaje (traduse în engleză din greacă), descriind triburile chinocefalilor.
„Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale animalelor, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele pentru a răspunde… Ei trăiesc cu carne crudă. Sunt în număr cam de o sută douăzeci de mii.
Chinocefalii care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi, capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii bine curăţate şi două sute șaizeci de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de purpură, şi o mie de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei. Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili. La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de trei sute de mii de arcuri şi multe suliţe, o sută douăzeci de mii de scuturi şi cincizeci de mii de săbii.
Nu locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc, ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai lungi şi mai păroase.
Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, o sută șaptezeci, uneori două sute de ani.”
Oamenii cu cap de câine au fost un trib războinic fioros, dar făceau de asemenea comerţ cu puţinii oameni în care aveau încredere. S-a raportat că trăiau în principal în India şi în Africa de Nord, dar au fost văzuţi în multe locuri între cele două.
Poate cel mai renumit chinocefal este Sfântul Cristofor al creştinătăţii, care a fost descris în mai multe texte ca având corpul unui bărbat, dar capul unui câine. Nu numai aceasta, dar iniţial despre viitorul sfânt s-a spus că a fost un războinic sălbatic şi feroce, care a fost capturat în bătălia de la Cyrenaiva. Nu numai că această creatură era un om foarte mare cu cap de câine, dar venea dintr-un trib războinic de oameni cu cap de câine, care arătau asemenea lui. Conform mitologiei creştine, în cele din urmă el L-a întâlnit pe Isus Hristos şi a înţeles greşeala fostelor lui căi. S-a pocăit şi a fost botezat, iar în cele din urmă a primit sfinţenia şi darul unei înfăţişări umane. Multe imagini istorice îl arată pe Sfântul Cristofor ca având cap de câine.
Marele explorator Marco Polo menţionează chinocefalii indirect, în timp ce descrie călătoriile lui la insula Angamanian:
„Angamanian este o insulă foarte mare. Oamenii sunt fără rege şi sunt idolatri, şi nu mai buni decât animalele sălbatice. Şi vă asigur pe toţi că bărbaţii de pe Insula Angamanian au capetele precum câinii, şi dinţi şi ochi asemenea; de fapt, din faţă sunt toţi exact precum câinii mari numiţi buldogi! Au o cantitate de condimente; dar sunt cea mai crudă generaţie, şi mănâncă pe oricine pot prinde, dacă nu este din rasa lor.”
Nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu această rasă mică, dar puternică. Se crede că atunci când imperiile din jurul lor s-au extins, au fost ucişi unul după altul. Cel mai sigur, au fost un trib războinic şi ar fi preferat moartea în luptă, decât să cedeze în faţa căilor altei culturi. Orice s-a întâmplat, au dispărut de sub privirile oamenilor. Poate că mai există unii dintre ei care trăiesc în peşteri, aşteptând o zi când se vor putea întoarce la putere.
Nu te poţi opri să te întrebi dacă această veche rasă de umanoizi cu cap de câine sunt înrudiţi cu diferitele tipuri de creaturi semi-lup, semi-umane precum vârcolacii. Când ne gândim la istoria vârcolacilor, această creatură puţin cunoscută s-ar putea dovedi a fi o legătură lipsă în misterul existenţei lor.
[Cynocephalus – The Dog-Headed Men. Sursa: www.gods-and-monsters.com]
Oamenii cu cap de câine
Oamenii cu cap de câine cu fost raportaţi din vremuri antice. S-a presupus că chinocefalii erau o rasă care trăia în Africa, care canibaliza oamenii. Dar să vezi asemenea fiinţe în timpurile moderne ar părea incredibil; totuşi a existat un număr în creştere de rapoarte despre aceste creaturi. Cel mai adesea sunt văzuţi noaptea, deşi uneori au fost văzuţi în orele zilei. În mod bizar, unii au raportat oameni cu cap de câine mergând indiferenţi de-a lungul drumurilor principale, îmbrăcaţi normal, cu excepţia faptului că aveau cap de câine. Cei mai mulţi martori insistă că capul este prea real ca înfăţişare, şi se mişcă prea natural ca să fie o mască. Unele relatări au fost mai sinistre, creaturile fiind prinse pândind în împrejurimi noaptea, lângă păduri sau în întunericul unei curţi din spate. Un alergător care făcea jogging noaptea a raportat că un om cu cap de câine a ţinut pasul cu el în timp ce alerga peste câmp, rămânând alături până ce omul îngrozit a ajuns la uşa lui de la intrare bine luminată. A existat un raport despre un om cu cap de câine văzut printr-o fereastră, în afara unei case, pândind înspre bucătărie. Alte cazuri descriu oameni cu cap de câine care stau afară noaptea şi privesc înăuntru pe ferestre.
[Jamie Frater, Top 10 Bizarre Modern Paranormal Phenomena, Dog Headed Men. Sursa: www.listverse.com]
Ai văzut un om cu cap de câine?
SOXMIS
08.05.2010
M-am gândit să postez o temă bazată pe reperarea de către un prieten foarte apropiat al meu, a unei creaturi cel mai bine descrisă ca, ei bine, un om cu cap de câine. După ce mi s-a spus despre experienţa prietenului meu, am făcut câteva cercetări şi am fost uimit să descopăr cantitatea de informaţii istorice despre asemenea creaturi, în special luând în considerare lipsa de explorare a lor. Mai întâi aş vrea să vă dau detaliile reperării, apoi să vă ofer puţin din ce am găsit eu despre aceste misterioase creaturi, şi să vă dau posibilitatea să împărtăşiţi orice experienţe, cunoştinţe sau opinii aţi putea avea.
Reperarea a avut loc cam cu douăzeci de ani în urmă într-o suburbie din Birmingham, Anglia, numită King’s Norton. Prietenul meu, pe care îl vom numi Dave, avea cam douăzeci ani, şi mi-a făcut cunoscută povestea la aproximativ doi ani după ce s-a întâmplat. Dave era un timp foarte direct, deloc interesat de mistere, teme paranormale, OZN-uri etc., şi era bine-cunoscut pentru onestitatea sa. Ştia că eu eram interesat de asemenea chestiuni, şi într-o noapte mi-a spus că vroia să-mi împărtăşească ceva ce nu mai vorbise cu nimeni.
Povestea lui începe cu el, întorcându-se acasă după o noapte în oraş cu prietenii în centrul oraşului Birmingham, deşi băuse, a accentuat că nu era beat şi avea capul limpede. A coborât din autobuzul de noapte la King’s Norton Green, şi a decis să o ia de-a dreptul printr-un teren mare de joc, care se află vizavi de cimitir la The Green, până la canalul de la capătul său, ceea ce ar fi salvat cam jumătate de oră din drumul lui spre casă. Era o noapte clară cu lună, care oferea o lumină acceptabilă, dar era foarte frig. A început să meargă de-a lungul potecii, care trece de-a lungul marginii terenului, până la un drum mic, înainte de a ajunge la canalul care dă în drumul principal.
După ce a mers cam un sfert din distanță, s-a uitat în treacăt la stânga sa şi a văzut un bărbat foarte înalt, mergând în paralel cu el înspre cealaltă latură a terenului; a estimat că tipul era înalt de aproximativ 2,13-2,43 m, ceea ce l-a făcut să se uite puţin mai atent, în timp ce încă mergea. Spre surpriza lui a observat că tipul avea ceea ce părea să fie capul unui câine alsacian. La început s-a gândit că poate era o mască de vreun fel, dar uitându-se, a putut vedea respiraţia creaturii ieşindu-i din bot, şi părea să fie o mişcare fluidă în timp ce mergea, nu gâtul ţeapăn la care te-ai aştepta de la o mască pusă pe capul unui om.
Creatura purta o haină lungă, neagră şi nu s-a uitat niciodată în direcţia lui Dave. În acel moment Dave s-a panicat puţin (expresia lui exactă a fost că mergea atât de exagerat de parcă fundul lui mesteca acadele!) şi a decis să iuţească pasul, ceea ce a făcut. A privit iar fugar în stânga sa, şi a fost alarmat să vadă că bărbatul cu cap de câine îşi potrivise pasul cu al lui, dar rămânea pe un curs paralel. A rămas calm şi şi-a continuat mersul în pas vioi, observându-l pe bărbatul cu cap de câine cu colţul ochiului, să vadă dacă creatura îşi schimba direcţia, dacă avea să fugă, dar el încă spera că totul era un vis urât sau o farsă. La capăt, în loc să traverseze pârâul care trece de-a lungul bazei terenului care duce la canal, a luat-o direct pe drumul cel mic, chiar înainte de a ajunge la drum a luat-o la fugă foarte repede, şi s-a uitat pe faţă la bărbatul cu cap de câine, să vadă ce va face. Acela a ţinut pasul cu el, dar nu a părut să alerge din nou, menţinând cursul paralel. A sărit peste pârâu cum ai face cu o băltoacă mică, atunci Dave a trebuit să-i întoarcă spatele, fugind repede spre drumul principal. A spus că a fost cea mai rea parte, să-şi imagineze că creatura era chiar în spatele lui. În sfârşit a ajuns la drumul principal cu ceva trafic, care a făcut să-i crească încrederea în sine, şi s-a întors să vadă dacă creatura îl urmărise. Nu era de văzut nicăieri. Este cam tot ce mi-a spus, deşi voi adăuga că era aproape în lacrimi când mi-a povestit şi tremura, şi ca să fiu sincer, şi eu tremuram.
Nu am dat mare importanţă până aproximativ zece ani în urmă, când locuiam în Australia şi am postat povestea lui pe o temă din forumul Fortean Times, în care cei din subcultura Mods răspundeau la o temă aflată deja în desfăşurare, un număr de oameni povestind despre experienţele lor cu oamenii cu cap de câine, adesea în marile oraşe industriale din Regatul Unit.
Ceea ce m-a făcut să încerc să aflu cât de multe puteam despre aceste creaturi. Prima relatare pe care am putut-o găsi a fost evident despre Anubis, zeul egiptean al lumii subterane, apoi există o menţionare a lor în cunoştinţele tradiţionale creştine, Sfântul Cristofor spunându-se că a fost un om cu cap de câine. S-a spus despre Isus că a vindecat un om cu cap de câine de natura lui canibalică, şi a existat un zvon că regatul lui Prester John avea un trib de oameni cu cap de câine. Marco Polo vorbeşte despre o insulă plină de oameni cu cap de câine, iar istoricul Herodot îi menţionează în „Istoriile” sale. Pliniu vorbeşte despre ei în a lui „Istorie naturală”, iar Columb vorbeşte despre oameni cu cap de câine în călătoriile lui în Lumea Nouă. Apoi desigur sunt legendele despre vârcolaci. Ce înseamnă toate acestea? Vă rog împărtăşiţi-vă gândurile şi sentimentele.
RedCairo
08.05.2010
Hm, am de fapt o relatare care are unele asemănări cu aceasta. Bizar, ştiu. S-a întâmplat acum zece ani, când m-am mutat în casa în care locuiesc acum. Aş putea să resping experienţa ca fiind un vis, dar am avut o viaţă de „experienţe în afara corpului”, chiar deplasându-mă înainte şi înapoi între perspectivele „înăuntru şi în afară”, în timp ce pentru un timp eram pe jumătate trează, şi privind în acel timp realitatea schimbându-se (coerentă cu fiecare stare, dar uşor diferită de cealaltă) , şi cred că am fost doar în afara trupului. Dar tot o găsesc a fi o experienţă într-un fel contrariantă.
Mă mutam într-o casă nouă, şi eram extenuată fizic. M-am dus în camera care urma să fie a mea, unde saltelele erau pe podea şi cutiile toate în jur. Tatăl meu era undeva afară, lucrând la peisaj, ceva ce spusese că era nevoie şi că ar fi trebuit să fie deja gata. Copilaşul meu care începea să umble era cu mama mea vitregă. M-am îndreptat înspre fereastra camerei, cu adevărat curioasă să văd curtea din spate, pe care încă nu o văzusem. Dar eram atât de cumplit de frântă fizic, încât în ciuda entuziasmului meu am decis, nu – odihna mai întâi. Şi literalmente m-am lăsat să cad pe saltea mai întâi cu faţa, cu mâinile ridicate pe lângă cap. Dar nu a fost ca şi cum aş fi adormit. A fost ca şi cum aş fi lovit salteaua şi instantaneu stăteam în picioare lângă mine. Curiozitatea m-a făcut să mă întorc la fereastră, şi am făcut câţiva paşi înspre ea şi m-am uitat afară, în curtea din spate.
Curtea încă nu avea un gard în jurul ei. Erau câţiva copaci solizi. Se părea că vecinul era acolo cu câinii lui, sau cam aşa ceva, şi că în timp ce se jucau, veniseră până în partea dinspre mine, unde ar fi trebuit să fie un fel de gard. El era foarte înalt şi îmbrăcat tot în negru, ceea ce arăta grozav alături de câini. Ei variau de la un căţeluş la un câine mai bătrân, şi toţi arătau oarecum ca labradorii negri (nu ştiu multe despre câini). El era cu adevărat mlădios şi făcea salturi, sărind şi jucându-se cu ei toţi, şi toţi alergau şi săreau şi lătrau de încântare.
Şi mi-a trecut prin minte că deşi îi priveam, nu puteam să aud nimic. Aceasta părea ciudat. Adică puteam să văd că lătrau, şi totuşi nu păream să disting niciun sunet. M-am uitat din nou la bărbat, care până atunci fusese cu spatele la mine, şi probabil că ceva l-a avertizat, pentru că în momentul în care am realizat asta despre sunet, s-a răsucit pentru a se întoarce cu faţa la mine. Dar faţa lui… era ca a unui câine. Era ca a acelor labradori, doar că nu avea un bot de câine, avea trăsături omeneşti, dar era complet acoperită cu acelaşi fel de blană scurtă pe care o aveau câinii, iar ochii lui erau mari. Pe când stăteam acolo privindu-l cu uimire, el mă vedea pe MINE şi a îngheţat, a stat acolo privindu-mă cu uimire, ca şi cum era, la rândul lui, la fel de uimit şi şocat.
Am stat acolo, uitându-ne fix unul la celălalt într-o tăcere încordată, probabil două secunde întregi – iar apoi tatăl meu, care se pare că era afară dar nu ne văzuse pe niciunul dintre noi, a dat drumul la drujbă, şi instantaneu eu am făcut o săritură de teamă din cauza zgomotului, de unde eram, cu faţa în jos pe pat – am simţit ca şi cum m-a trântit înapoi în corpul meu.
Mai târziu am stat afară, cercetând pajiştea şi copacii şi tufişurile curţii din spate. Totul era exact cum văzusem – cu excepţia bărbatului şi a câinilor. Poate că totul este fizică, tipare de ritm şi frecvenţe, şi suprapunându-se puţin cu ceea ce eu cred că este realitatea, sunt multe alte realităţi, care dacă ar fi acordate la o undă sinusoidală uşor diferită, mi s-ar arăta.
Mai târziu, partea care a părut ciudată a fost faptul că faţa lui nu era complet de câine, nici complet umană. Oricum, fiindcă am căzut cu faţa pe saltea cam la două secunde înainte să se întâmple, realizez că sună ca un vis, dar a fost puţin mai literal decât un vis.
Toate cele bune,
RC
[Have you seen a dog headed man? Sursa: www.abovetopsecret.com]