de Bob Deffinbaugh

Bob Deffinbaugh

Cred că cei doi demonizați care trăiau în regiunea Ghenezaretului erau „subiectul de bârfă al cetății” din vremea lor. La un moment dat în timp, acei bărbați probabil că au locuit în oraș și au dus o viață relativ normală.^[1] Apoi s-a întâmplat ceva ce i-a transformat efectiv în fiare, căci erau atât de puternici și incontrolabili încât oamenii nu mai foloseau drumul care trecea prin locul unde locuiau ei.

Problema pentru noi este să înțelegem cu adevărat realitatea a ceea ce se descrie aici. Cei mai mulți dintre noi (din fericire) nu au văzut bărbați sau femei atât de controlați demonic încât să aibă o putere superumană, să vorbească cu glas ciudat și să pară personificarea răului. Cei mai mulți dintre noi, cei care locuim în Statele Unite, trebuie să acceptăm această relatare biblică prin credință. Dar asemenea lucruri se întâmplă cu adevărat, după cum relatează Don Baker, un pastor care a experimentat o confruntare față-în-față cu un demonizat. El a trecut printr-o perioadă de depresie intensă, care a necesitat spitalizare și o lungă perioadă de terapie cu un psihiatru creștin. El relatează următorul incident cu un bărbat demonizat, care a avut loc cu puțin timp înainte de colapsul său:

… Doar la câteva zile după prima mea întâlnire personală cu un satanist am alunecat într-o gaură neagră. Aceea a fost o experiență înfricoșătoare. S-a întâmplat în timp ce mergeam pe jos către camera mea dintr-un centru pentru conferințe, unde fusesem invitat să predau o săptămână. Mi-a tăiat drumul un tânăr frumos, în vârstă de 27 de ani, îmbrăcat în ținută militară.

„Te numești Baker sau Barker?” a întrebat.

„Da”, am răspuns, numele meu este Baker.”

„Mi s-a spus să vorbesc cu tine”, a spus.

Felul lui de a fi era ciudat și amenințător. Vocea îi era monotonă și lipsită de viață. Ochii îi arătau reci și goi. Am simțit teamă când l-am privit. A intrat în cameră cu mine și i-am spus să se așeze. A zis: „Nu, voi sta în picioare.” Apoi a spus: „Trebuie să-ți spun ceva, dar nu pot să mă uit la tine; iar tu nu te poți uita la fața mea.” Cu asta s-a întors către perete, și-a apăsat capul de tapet și a început să recite cea mai bizară poveste pe care o auzisem vreodată. Fusese închinător și preot al lui Satan timp de șaptesprezece ani. Dedicarea lui față de Cel Rău îl dusese prin toată țara și îl făcuse să se implice în orice practică ocultă cunoscută de om. La fiecare douăzeci și două de zile era vizitat de un demon și împins la fapte rele de nedescris. Îl ura pe Dumnezeu. Îl ura pe Hristos. Ura să discute cu mine, dar era constrâns…

După două ore s-a întors deodată spre mine, cu ochii plini de ură, și a strigat: „Nu ți-e teamă de mine? Nu știi că te pot ucide?” Cu un calm supranatural, m-am uitat la fața lui mânioasă și am spus: „Nu, nu poți, pentru că Hristos care este în mine este mai mare decât Satan care este în tine.” (1 Ioan 4:4)

Numaidecât a țipat, un țipăt ascuțit, hidos, și-a desfăcut brațele și a căzut la podea. Într-o mânie incontrolabilă, a început să-și lovească de podeaua de beton capul, scoțând sunete îngrozitoare, imposibil de descris. Degeaba m-am uitat în jur după ajutor. Am strigat, dar nu a venit nimeni. Eram singur – singur cu un demonizat. Față în față cu dușmanul pentru prima dată.

„O, Dumnezeule, ce mă fac?” am strigat. Am îngenuncheat lângă forma umană contorsionată, mi-am pus o mână între fruntea lui și beton și o alta pe spatele lui. În timp ce i-am strâns capul și umerii, m-am rugat: „Doamne Isuse, eliberează-l pe acest om de Satan.” Am continuat să mă rog, protejându-i tot timpul capul de podea. „În Numele lui Isus, Domnul cerului – Domn al tuturora – îți poruncesc, Satan, să ieși din trupul acestui om.”

Dacă exista o formulă precisă, nu o cunoșteam. Dar știam că Numele lui Isus era dangătul morții pentru demonii din Scripturi. După un timp care a părut o eternitate, trupul a început să I se relaxeze. A încetat bolboroseala și să facă spume. L-am îndemnat să rostească Numele, Doamne Isuse – Doamne Isuse. De fiecare dată când am spus Numele, s-a uitat la mine cu ochi rugători, iar apoi și-a pus mâna pe gât și limbă, ca să arate că nu putea vorbi. Când am îngenuncheat lângă el, ținându-i strâns trupul lângă al meu, m-am rugat din nou: „Doamne Isuse, eliberează limba acestui om, ca să-Ți poată rosti Numele.” În sfârșit, s-a întâmplat. Buzele lui au început să articuleze cuvinte.

„Spune-l”, l-am îndemnat. „Spune Numele Lui. Spune Doamne Isuse.”

„Nu pot”, a strigat el.

M-am rugat din nou. În cele din urmă și-a ridicat capul, și-a adunat puțina putere care îi rămăsese și a strigat: „Doamne Isuse!” Cu aceste cuvinte s-a prăbușit la podea inconștient. L-am acoperit cu o pătură, l-am mângâiat pe cap, i-am masat umerii și spatele și am așteptat să-și revină în simțiri. Primele lui cuvinte după ce și-a deschis ochii au fost: „Doamne Isuse.” Apoi s-a ridicat, s-a dus în lateralul patului meu, a îngenunchiat acolo și și-a predat viața lui Isus Hristos.^[2]

Note

^[1] Luca ne spune că unul din demonizați era un om „din cetate” (Luca 8:27). Din această afirmație, combinată cu alte detalii oferite în text cu privire la viața retrasă a demonizatului printre morminte, aș deduce că bărbații trăiseră cândva vieți normale, doar ca mai târziu să ajungă stăpâniți de demoni și astfel să trăiască în izolare, în afara cetățiii.

^[2] Don Baker și Emery Nester, Depression: Finding Hope & Meaning In Life’s Darkest Shadow (Portland, Oregon: Multnomah Press, 1983), p. 98-100.

[Extras din Bob Deffinbaugh, The Deliverance, the Demoniac or “Unholy Fear” (Luke 8:26-39). Copyright © Bob Deffinbaugh.]