Hibrizii om-animal: Zilele lui Noe sunt din nou aici!

Zilele lui Noe sunt din nou aici!
Anubis, zeul egiptean cu cap de şacal

Anubis, zeul egiptean cu cap de şacal

Înainte de venirea lui Hristos, Satan a ridicat URIAŞI, pentru a-L împiedica pe Mesia sau Răscumpărătorul să vină în lume. După învierea Răscumpărătorului, Satan a ridicat o „biserică” contrafăcută uriaşă, pentru a împiedica lumea să ajungă să-L cunoască pe Răscumpărător.

„Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.” (Luca 17:26-27)

Conform Bibliei, nu este nimic greşit să mănânci şi să bei, să te căsătoreşti etc., etc., dar oamenii care au trăit înainte de Marele Potop făceau ceva ce L-a făcut pe Domnul să îi înece pe toţi. Creau monstruozităţi genetice şi poluau rasa umană cu linii de sânge satanice, pentru a-L împiedica pe Mesia să aibă sânge uman pur.

Zeiţa egipteană Maat

Zeiţa egipteană Maat

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.

Atunci Domnul a zis: Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani. Uriaşii [NEFILIMII] erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.” (Geneza 6:1-7)

Linii de sânge satanice

Biblia spune că înainte de Marele Potop, femeile din rasa umană s-au căsătorit cu „fiii lui Dumnezeu” şi au dat naştere la URIAŞI în mărime şi nelegiuire. Toate naţiunile au legende despre uriaşi. De acolo vin semizeii greci precum Prometeu, Atlas şi Titan. Singura relatare adevărată a acelei tragedii se găseşte în Cartea Genezei, care a fost scrisă de Moise. Ne putem face o idee despre ce a făcut Satan atunci, studiind metodele lui din istoria ulterioară. Tot universul şi toată istoria sunt circulare în aspect. Dumnezeu rosteşte sfârşitul chiar la început.

Lamassu, leu înaripat cu cap de om, 883–859 î.Cr., perioada neo-asiriană, domnia lui Ashurnasirpal II

Lamassu, leu înaripat cu cap de om, 883–859 î.Cr., perioada neo-asiriană, domnia lui Ashurnasirpal II

Ce s-a întâmplat înainte de Marele Potop?

Când Adam şi Eva au murit, Satan a introdus teoria evoluţiei în lume, care învaţă că omul şi animalele sunt înrudiţi genetic. El a minimalizat povestea creării şi căderii omului prin păcatul lui Adam şi al Evei. Apoi femeile au început să-şi asume un rol dominant în treburile umane. Satan a minimalizat porunca lui Dumnezeu că femeile trebuiau să fie supuse soţilor lor.

Îngerii căzuţi trebuie să-şi fi introdus complotul ca pe un avans evoluţionar pentru omenire. Le-au promis femeilor că dacă se căsătoreau cu ei şi aveau copii cu ei, nu vor mai trebui să se supună soţilor lor. Drept rezultat, lumea era condusă de monstruozităţi genetice jumătate om, jumătate animal, iar Dumnezeu a decis să distrugă întreaga lume, cu excepţia lui Noe şi a familiei lui.

Lumea dinainte de potop era un coşmar zoologic. De la stânga la dreapta, un grifon, un manticor [creatură cu cap de om, corp de leu şi coadă de dragon sau scorpion], un carnivor feroce cu cap de om şi 3 rânduri de dinţi care se întrepătrund, un basilisk [un şarpe mare care ucide cu privirea], un unicorn [un cal alb cu corn în frunte], un taur asirian cu aripi şi cap de om.

Khum, zeul egiptean cu cap de berbec

Khum, zeul egiptean cu cap de berbec

Dumnezeu a scăpat de aceste monstruozităţi jumătate om, jumătate animal, înecându-le pe toate. Toate miliardele de oameni şi animale au fost transformate în combustibil fosilier – cărbune şi petrol. Singurii supravieţuitori au fost Noe şi familia lui, care nu erau contaminaţi de aceste linii de sânge satanice.

Amintiri despre acei monştri au fost păstrate în mitologia egipteană şi greacă. Biblia oferă relatarea adevărată despre ceea ce s-a întâmplat, în timp ce versiuni corupte au fost transmise în mituri şi folclor:

Dumnezeu i-a spus lui Avraam că după 430 de ani, descendenţii lui vor moşteni Ţara Promisă. Satan a decis să arunce o provocare stăpânirii pământului de către Dumnezeu, şi pe vremea când s-a născut Moise, ţara Canaanului era condusă de aceşti monştri. Moise a trimis 12 bărbaţi ca să spioneze Ţara Promisă, şi acesta este raportul pe care cei 10 bărbaţi fricoşi, fără credinţă, l-au adus:

Bast, zeiţa egipteană cu cap de pisică

Bast, zeiţa egipteană cu cap de pisică

„Ei au zis (lui Moise): Iată ce au istorisit lui Moise: Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic [şi toţi oamenii pe care i-am văzut în ea sunt oameni de statură înaltă, versiunea engleză], cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac… Şi au înnegrit înaintea copiilor lui Israel ţara pe care o iscodiseră. Ei au zis: Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.” – Numeri 13: 27-28, 32-33

Din cauza fricii şi refuzului de a lupta cu uriaşii şi de a cuceri pământul, israeliţii au rătăcit în pustie timp de 40 de ani, până ce toţi cei necredincioşi au murit. Numai Caleb şi Iosua, dintre cei 12 spioni iniţiali, au trăit ca să vadă Ţara Promisă.

Cetatea Ierihon a fost construită de URIAŞI şi îi oprea din drumul către Ţara Promisă. Moise a spus poporului: „Ascultă, Israele! Astăzi vei trece

Sfinxul cu corp de leu şi cap de om

Sfinxul cu corp de leu şi cap de om

Iordanul, ca să te faci stăpân pe nişte neamuri mai mari şi mai puternice decât tine, pe cetăţi mari şi întărite până la cer, pe un popor mare şi înalt la statură, pe copiii lui Anac, pe care-i cunoşti şi despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?!” (Deuteronom 9:1-2)

Ierihonul a fost DĂRÂMAT supranatural de Dumnezeu când Iosua şi israeliţii au sunat în trâmbiţe. Aceasta a semnalat începerea unui război de 6 ani pentru cucerirea Cannanului şi exterminarea monştrilor din Ţara Promisă.

Uriaşii în vremea Regelui David (aproximativ 1000 î.Hr.)
Statuia lui Bellerophon, arătând un leu cu un cap de capră şi coadă de şarpe

Statuia lui Bellerophon, arătând un leu cu un cap de capră şi coadă de şarpe

„Atunci a ieşit un om din tabăra filistenilor şi a înaintat între cele două oştiri. El se numea Goliat, era din Gat şi avea o înălţime de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi, în greutate de cinci mii de sicli de aramă. Avea nişte turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri. Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut, şi fierul suliţei cântărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui. Filisteanul s-a oprit; şi, vorbind oştilor lui Israel aşezate în şiruri de bătaie, le-a strigat:

Sfinx înaripat din palatul din Susa al lui Darius cel Mare, din timpul Imperiului Persan (480 î.Cr.)

Sfinx înaripat din palatul din Susa al lui Darius cel Mare, din timpul Imperiului Persan (480 î.Cr.)

Pentru ce ieşiţi să vă aşezaţi în şiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean Nu sunt eu filistean şi nu sunteţi voi slujitorii lui Saul? Alegeţi un om care să se coboare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji. Filisteanul a mai zis: Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om ca să mă lupt cu el. Saul şi tot Israelul au auzit aceste cuvinte ale filisteanului şi s-au înspăimântat şi au fost cuprinşi de o mare frică.” – 1 Samuel 17:4-11

David şi oamenii lui au trebuit să înfrunte mulţi Goliat, precum monştrii care au scăpat la cucerirea Canaanului.

Monştri ca fiarele s-au opus lui David şi oamenilor lui.

Cea mai veche reprezentare a unui om leu. Muzeul Ulm, Germania

Cea mai veche reprezentare a unui om leu. Muzeul Ulm, Germania

„După aceea, a mai fost o bătălie la Gob cu filistenii. Atunci Sibecai, huşatitul, a omorât pe Saf, care era unul din copiii lui Rafa. A mai fost o bătălie la Gob cu filistenii. Şi Elhanan, fiul lui Iaare-Oreghim, din Betleem, a omorât pe Goliat din Gat, care avea o suliţă al cărei mâner era ca sulul de ţesut. A mai fost o bătălie la Gat. Acolo era un om de statură înaltă, care avea şase degete la fiecare mână şi la fiecare picior, în totul douăzeci şi patru, şi care se trăgea tot din Rafa. El a batjocorit pe Israel; şi Ionatan, fiul lui Şimea, fratele lui David, l-a omorât. Aceşti patru oameni erau copiii lui Rafa născuţi la Gat. Au pierit ucişi de mâna lui David şi de mâna slujitorilor lui… Benaia, fiul lui Iehoiada, fiul unui om din Cabţeel, om viteaz şi vestit prin faptele lui mari. El a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel [doi bărbaţi ca leul, versiunea engleză] din Moab. S-a coborât în mijlocul unei gropi pentru apă unde a ucis un leu, într-o zi când căzuse zăpadă.” – 2 Samuel 21:18-20, 23:20

Uriaşii astăzi
craniu cu coarne

craniu cu coarne

„Cranii umane cu coarne au fost găsite într-un dâmb pentru înmormântare la Sayre, regiunea Bradford, Pennsylvania, în anul 1880. Cu excepţia proiecţiilor coarnelor la doi inci [5,08 cm.] deasupra sprâncenelor, bărbaţii cărora le aparţineau scheletele erau normali anatomic, deşi de şapte picioare [2,12 m.] înălţime, cu mult peste înălţimea obişnuită. S-a estimat că au fost îngropaţi pe la 1200 d.Hr. Descoperirea a fost făcută de un grup de anticari

urme de picioare uriaşe

urme de picioare uriaşe

refutabili [care pot fi combătuţi], care includea un istoric din statul Pennsylvania şi demnitar al Bisericii Prezbiteriene (Dr. G. P. Donehoo) şi doi profesori (A. B. Skinner, de la Muzeul American de Investigare şi W. K. Morehead, de la Academia Phillips, Andover, Massachusetts). Unele oase au fost trimise la Muzeul American de Investigare din Philadelphia, unde par să fi dispărut. (Readers Digest, Mystery of the Unexplained, p. 39)

Mulţi dintre acei monştri au scăpat din cucerirea Canaanului de către Iosua, şi găsim uriaşi printre poporul celt, poporul german, iar uriaşii au luptat de fapt împotriva armatei romane.

femur uriaş

femur uriaş

Activităţile de început ale colonizatorilor spanioli din jurul Portului Desire din Patagonia (Argentina) au fost făcute familiare europenilor de către o gravură mare. O parte a reprezentării arată doi bărbaţi omorând un leu, în timp ce în spatele lor, într-o zonă desemnată ca „H”, cei care săpau scoseseră la suprafaţă un schelet urman de mărime uriaşă.

Urme uriaşe de picior comparate cu urme de picior din prezent, din albia Râului Paluxy în Texas. Urme uriaşe de picior se găsesc şi în Arizona, New Mexico şi California!

Acest model, sculptat de Joe Taylor, al unui femur (os de la picior) uman gigantic este un exponat popular la Mt. Blanco Fossil Museum. Sculptura este montată peste un desen la scară, pentru a arăta cât de mare era acea persoană. Au existat cu adevărat oameni uriaşi!

Referinţe

Chernow, Ron, TITAN: the Life of John D. Rockefeller, Sr., Random House, New York, 1998.

DeLoach, Charles, GIANTS, a Reference Guide from History, the Bible, and Recorded Legend, The Scarecrow Press, Metuchen, NJ, 1995.

Lee, Poly Jae, GIANT: The Pictorial History of the Human Colossus, A.S. Barnes & Co., Cranbury, NJ, 1970.

Patrick, Richard, All Color Book of Egyptian Mythology, Octopus Book, London, 1972.

Reader’s Digest Association, Mysteries of the Unexplained, Pleasantville, NY, 1992.

Springmeier, Fritz, Bloodlines of the Illuminati, Ambassador House, Austin, TX, 2002.

[The Days of Noah Are Here Again! Copyright © The Reformation Online. Pentru articolul în engleză, clic pe www.reformation.org.]

Hibrizii om-animal în mitologie
Centaur

Ancient European Statue of a SatyrCentaurii sunt un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni, jumătate animale, cu trup de cal și bust de oameni. Comportarea lor la nunta lui Piritou, regele lapiților, la care au fost invitați, este un episod memorabil din mitologia greacă: ei au pus atunci stăpânire pe tânăra soție și pe ceilalți invitați, și au provocat astfel unele înfruntări pe viață și pe moarte. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia (lupta aceasta este cunoscută cu numele de centauromachie). Au mai fost învinși altă dată de Heracles. Sunt demne de a fi reținute numele a doi centauri: Chiron și Nexus. Centaurii întruchipează forța umană și animală, unită într-o singură creatură.

Ilustrații ale centaurilor datează de acum 5000 de ani. Tatăl centaurilor e Centaurus, despre care se spunea că s-ar fi născut din uninea unui nor ce o întruchipa pe soția lui Zeus și Ixion, regele Laphithae.

Centaurii trăiau pe muntele Pelion și Thessaly, în Grecia, și erau considerați o pacoste de către oameni. Beau, distrugeau recoletele și violau femeile. Erau șireți și ignoranți. Ei erau cunoscuți a fi ostili cu oamenii fiind mereu în ceartă cu ei. Uneori Zeus îi trimitea să pedepsească pe ceilalți zei și pe oameni. Relația dintre ei și oameni se spune că și-ar fi avut începutul la nunta lui Pirithous. La masă, un centaur (Euryrition) a băut peste măsură și voia să lovească mireasa, ceilalți l-au urmat astfel stârnind lupte violente. Această scenă dintre lapiți și centauri a devenit un subiec popular printre poezii din antichitate și sculptori.

Chiron este cel cunoscut ca fiind cel mai înțelept dintre centauri, neavând caracterul unui centaur obișnuit. Pentru greci, Chiron era ca un sfânt, iar zeii își trimiteau copii pentru a fi îndrumați de el.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Centaur

Ciclop

ciclop danteCiclopi (sau Cyclopes) au fost în mitologia greacă ființe fabuloase, reprezentate ca niște uriași cu un singur ochi în frunte. Ciclopii se aseamănă cu oamenii dar diferă prin mărime, fiind gigantici. Inițial erau doar trei: Brontes, Steropes și Arges. Au rezultat din uniunea dintre Gaea (Mama Natura) și Uranus (Cerul). Ciclopii au fost primii fierari. Se crede că vulcanii sunt rezultatul muncii lor. Ei erau de mai multe categorii: Ciclopi uranieni (Arges, Brontes și Steropes), născuți din Uranus și Gaia; Ciclopi păstori (populau coastele Siciliei); Ciclopi făurari, ajutoarele lui Hephaistos; aceștia lucrau în muntele Aetna, alături de zeul făurar, arme pentru oameni și pentru zei.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ciclopii

Echidna

echidna dante

Echidna a fost în mitologia greacă o ființă monstruoasă, jumătate femeie și jumătate șarpe. Trăia într-o peşteră unde își folosea chipul frumos pentru a atrage bărbați. După ce erau prinși Echidna îi mânca de vii. Împreună cu Typhon au dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mâncat ficatul lui Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae etc. Se presupune că Echidna și odraslele ei sunt responsabile pentru toate nenorocirile și haosul ce a existat în lume.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Echidna

Naga
Sculptura indiană a unui cuplu naga

Sculptura indiană a unui cuplu naga

Mitologia populaţiei de fiinţe numite Naga este foarte răspândită în rândul populaţiilor orientale, dar şi polineziene sau nord-africane. Chiar şi astăzi mai există în India altare dedicate acestor fiinţe, jumătate oameni, jumătate şerpi, capabile să provoace disttrugeri de neimaginat. Însă ce uimeşte cu adevărat la acest mit este adaptabilitatea sa la mai multe culturi mari, fiind acceptat cu entuziasm atât de hinduşi, cât şi de budişti sau persoane aparţinând altor religii mulţumită dualităţii om-reptilă, exploatată şi în alte cazuri. Deşi destul de puţin cunoscut, mitul Naga este unul fundamental pentru culturile din estul planetei. Aceste fiinţe şi-au început lunga istorie milenară în India de astăzi, hinduşii având mai multe legende legate de oamenii-şerpi. Unele din primele reprezentări ale fiinţelor misterioase sunt astfel ale unor cobre, ce se pot transformă în oameni.

Sursa: https://straniu.ro/naga-sarpele-marii

Gorgone

Gorgonele (în limba greacă veche Γοργόνες/Gorgónes sau Γοργοῖ/Gorgoĩ, la singular Γοργώ/Gorgố) erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”. Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă în principal la oricare dintre cele trei surori care avea părul din șerpi vii și veninoși și o privire îngrozitoare care îi transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Deși două gorgone (Stheno și Euryale) erau nemuritoare, sora lor Medusa nu era, și a fost ucisă de semizeul Perseu. Gorgonele erau o imagine populară a mitologiei grecești, apărând în cele mai timpurii consemnări ale credințelor antice grecești, cum ar fi cele ale lui Homer. Datorită privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor au fost puse pe obiecte și clădiri pentru protecție. Medusa a fost ucisă de Perseus și capul ei a devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din sângele Medusei s-a născut Pegasus. Gorgonele reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în lipsa luptei pentru a ajunge la calea cea dreaptă.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gorgone

Harpie

harpie În mitologia greacă, Harpiile sunt monștri feminini, care aparțin generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor. La început, au fost două, apoi numărul lor sporește, devenind trei. Aveau chip de femeie bătrână și corp de pasăre, cu aripi mari și gheare ascuțite. Răpeau sufletele morților. Prin unirea cu zeul Zefir, una din ele a dat naștere celor doi cai divini ai lui Ahile, Xanthos și Balie, iuți ca vântul.

Numite și „hoții”, ele sunt descrise, în versiuni timpurii ale mitologiei grecești, ca fecioare frumoase, înaripate. Mai târziu ele au devenit monștri înaripați, cu fețe de femei bătrâne și urâte, care au gheare ascuțite și încovoiate. Sunt reprezentate cărând persoane spre lumea subterană, pedepsindu-le sau torturându-le. Persoanele pe care le luau cu ele nu mai erau văzute niciodată. Harpiile sunt, probabil, personificările vânturilor de furtună. Numele lor sunt: Aello, Celaeno și Ocypete.

Miroseau îngrozitor și erau veșnic flămânde. Cele trei harpii îi atacau pe troienii care acostaseră din cauza furtunii în insulele Strofade. Se spune că erau fiicele lui Thaumas și ale oceanidei Elektra (într-o altă variantă, fiice ale lui Poseidon și Geea). Ele răpeau copiii și sufletele morților. Din porunca Herei ele au spurcat bucatele ce se aflau în fața nefericitului rege Phineus. Acesta a cerut ajutorul boreazilor (Zetes și Calais) care le-au biruit și le-au pus pe fugă. Ele intervin și in legenda regelui Pandareos, răpindu-i fetele.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Harpie

alkonost Alkonost

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În mitologia slavă, Alkonost este „pasărea paradisului”, încarnare a lui Horus, Zeul-Soare. Este o pasăre miraculoasă, cu chip uman. Ea își depune ouăle pe malul mării, apoi le aruncă în apă, calmând marea pentru șase sau șapte zile; după această perioadă ouăle eclozează, iar pe mare se iscă o furtună. Alkonost are o voce foarte frumoasă; cine o aude vreodată, uită tot ce știe și tot ce speră.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alkonost

Minotaur

minotaur În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o creatură fabuloasă jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos. Cuvântul „Minotaur” este traducerea grecească a sintagmei „Taurul lui Minos”. Această creatură era cunoscută și sub denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat și tatăl vitreg a lui Minos.

Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn pentru a-l asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb deosebit de frumos, cu condiția ca Minos să scrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a fost atât de tare uimit de frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în locul lui un altul, cu speranța că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele și goală în interior. Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat de Hercule în una din muncile acestuia.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Minotaur

satir Satir

Veche denumire greacă (Σάτυροι, Satyroi) dată unor ființe ce sălășluiau în zonele montane împădurite, despre care se spune că ar fi avut coarne, coadă și copite, iar partea inferioară a trupului ar fi fost acoperită cu blană. În mitologia greacă, satirii, numiți și „sileni”, sunt demoni ai naturii și aparțineau cortegiului lui Dionis. Ei erau reprezentați în diferite feluri: uneori partea de jos era un cal, iar cea de sus un om. Adeseori, partea de jos era un țap. În acest caz, satirii aveau și o coadă lungă, groasă și stufoasă. Erau închipuiți dansând pe câmpie, bând împreună cu Dionis și fugărind menadele și nimfele. Treptat, trăsăturile lor animaliere se diminuează, membrele inferioare devin omenești (aveau picioare și nu copite). Un rol în legendele grecești îl are satirul Marsias. De asemenea mai îl mai întâlnim și pe zeul Pan sub înfățișarea unui satir.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Satir

satiri Satirii şi faunii erau creaturi mitologice considerate a trăi în pădurile din Grecia şi Roma antică, jumătate-oameni, jumătate-ţapi, periculoşi, laşi şi desfrânaţi. Ei sunt amintiţi în lucrările lui Praxiteles, Hesiod, Euripides, Sophocles etc.

Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană.

În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne.

Cea de a treia traducere oficială a Bibliei în limba engleză (1604-1611) utilizează termenul satyr pentru cuvântul ebraic seirim, care însemna cei păroşi. Seirimii sunt în folclorul ebraic demoni ai ţinuturilor pustii, sau chiar diavoli. În Levitic, este menţionată practicarea sacrificilor către seirimi. În legendele arabe, regăsim seirimii ca demoni ai trecătorilor montane.

În secolul al XVIII-lea, savantul Sir William Jones a opinat că vanaras din legendele Indiei nu erau altceva decât satiri.

În folclorul grecesc, există şi acum credinţa în calicantsari, o specie de demoni care poartă caracteristicile satirilor.

Însă dincolo de legendele şi miturile olimpiene şi derivate, avem de-a lungul timpului însemnări serioase legate de aceste fiinţe, efectuate de învăţaţi recunoscuţi pentru obiectivitate şi abordare ştiinţifică la vremea lor (unii chiar şi ulterior).

Pliniu cel Bătrân, de exemplu, în studiul său „Istoria naturală” (sec. I) menţionează că în Munţii Atlas din nord-vestul Africii trăiesc numeroşi satiri. Această însemnare este una de natură zoologică (sau biologică mai degrabă, nefiind foarte clar dacă satirii ţineau mai mult de regnul animal sau de cel uman; unele relatări le atribuie origine supranaturală, altele însă îi consideră doar progeniturile împreunării Zeului-Ţap cu femei). Pliniu a fost de altfel un savant extrem de interesant, în lucrările sale descriind multe fiinţe considerate apoi legendare vreme de secole, dar care s-au dovedit în cele din urmă a fi cât se poate de reale – cum ar fi, de exemplu, calmarul gigant. Revenind la subiectul nostru, adică satirii, altă creatură considerată în trecut reală şi în prezent legendară, Pliniu îl mai citează şi pe Tauron, care vorbeşte despre o naţiune de „oameni păroşi ai pădurii” numiţi choromandae, care „nu au grai propriu”.

În „Descrierea Greciei”, Pausanias (sec. al II-lea) relatează despre satirii care trăiesc în insulele nelocuite din apropierea Italiei. Aici, un călător pe nume Euphemos şi tovarăşii săi naufragiaţi au trăit o experienţă traumatizantă, fiind asaltaţi de demonii păroşi care au încercat să le ia femeile. Pentru a scăpa de ei, marinarii le-au cedat în cele din urmă o tânără barbară, pe care satirii au violat-o „nu doar în modul obişnuit, ci şi în cea mai şocantă şi mai murdară manieră”.

Philostratos (170-247), în „Viaţa lui Apollonius din Tyana”, redă şocat un incident cu un satir etiopian, o „fantomă”, care timp de zece luni a terorizat un sat, ucigând două din femeile de care era obsedat. Localnicii nu au putut să îl captureze „din cauza săriturilor pe care le făcea”, dar Apollonius, care ştia un remediu de la legendarul Midas (acesta din urmă considerat a avea el însuşi „sânge de satir”, ca dovadă, se menţionează, „forma urechilor”), a intervenit hotărât. Prin acest vicleşug, Apollonius a pus capăt „lucrurilor fără de minte” pe care satirul-fantomă le făcea, adormindu-l „pe vecie”. Tot Philostratos mai susţine că „nu trebuie să ne îndoim de existenţa satirilor, nici de apucăturile lor carnale”, aducând ca argument faptul că el însuşi a cunoscut în Lemnos un tânăr a cărui mamă fusese „vizitată” de un satir.

Sfântul Hyeronimus (347-420), în Viaţa lui Paul din Teba, ne aduce la cunoştinţă cu lux de amănunte modul în care Sfântul Antoniu s-a întâlnit şi a stat de vorbă cu „un om cu coarne”, al cărui trup avea partea inferioară „de ţap”. „Ţapul” s-a comportat destul de civilizat şi s-a autodeclarat „fiinţă muritoare”, din acelea pe care localnicii le numesc „Fauni, Satyres, et Incubi” şi pe care le venerează „din greşeală” (sau „neştiinţă”).

În 1530, cunoscutul savant George Fabricius relatează cum un satir ascuns într-o pădure din Fannesbergh, fiind asediat de oameni în propria vizuină, a murit în cele din urmă de foame. Un desen ştiinţific înfăţişând „animalul” s-a păstrat până astăzi şi e destul de înspăimântător.

Tot în secolul al XVI-lea, Conrad Gessner aminteşte plin de seriozitate în lucrările sale (de altfel extrem de documentate) existenţa unui „satir de mare” (denumirea ştiinţifică, Ichtyo centaurus), un cetaceu cu înfăţişare de satir, citându-l totodată şi pe Aelian în sprijinul afirmaţiilor sale. Aceşti „satiri de mare” ar fi trăit în apropiere de Insula Ceylon.

Învăţatul englez Edward Topsell (1572-1625) vorbeşte despre satiri, menţionând că doi au fost găsiţi în pădurile saxone dinspre Dacia, unul fiind ucis „de săgeţile vânătorilor şi de muşcăturile câinilor”, celălalt fiind prins viu. În partea de sus om, în cea de jos ţap, dar acoperit de blană lăţoasă pe tot corpul, „satirul” s-a dovedit a fi destul de blând; a învăţat cu uşurinţă să meargă pe picioarele din spate şi chiar să spună unele cuvinte, dar vocea „îi era ca de ţap” şi respectivele vorbe „erau lipsite de raţiune”, aşadar precum ale papagalilor. În fine, Topsell se arată convins că satirii „nu sunt oameni”, deşi Solinus „vorbeşte de ei ca şi cum ar fi”, ci „poate draci”, ori „înfăţişări mincinoase ale acestora”.

Însă, ca şi în cazul altor creaturi legendare, nici satirii, faunii şi alte fiinţe similare lor, cum ar fi demonii (în special cei cu trăsături predominant zoomorfe, de genul copite, coarne şi barbă de ţap), nu lipsesc din relatările „mai moderne” ale numeroşilor martori serioşi.

Astfel, în 1855, în Devon, locuitorii îngroziţi au zărit într-o dimineaţă în zăpadă, întinzându-se neîntrerupt pe o distanţă de peste 100 de mile şi trecând fără nicio dificultate peste obstacole cum ar fi case şi ziduri, un şir de urme de copită, ca ale unui animal şchiop, şir care începea şi se sfârşea brusc, între cele două puncte el urmând o linie perfect dreaptă, în ciuda (şi peste) obstacolelor sus-menţionate (spre nespusa spaimă a localnicilor, urmele continuau neîntrerupt pe acoperişurile înzăpezite ale caselor, atunci când acestea se intersectau cu traseul vizitatorului suspect). Oamenii înarmaţi s-au baricadat în case, convinşi că urmele fuseseră lăsate de Diavol. Diavol sau… satir? Unii au raportat chiar întrezărirea unei figuri antropomorfe cu înfăţişare de ţap în zonele din apropiere. Incidentul s-a repetat cu o similitudine remarcabilă în 2009, în aceeaşi localitate (după cum putem citi în The Sun, numărul din 13 martie).

Mai recent, începând cu 1957, un „om-ţap” a fost raportat în Maryland, ca atacând, înarmat cu un topor, maşinile staţionate şi lăsând cadavre decapitate de câini de-a lungul căii ferate.

Şi în alte zone au fost raportate prezenţe asemănătoare. Încă în 1205, în Marea Britanie, Ralph de Coggeshall semnala „urme de diavol” în zăpadă. În 1839 şi 1840 (The Times, 14 martie), „amprentele Diavolului” au fost zărite în mai multe rânduri în Scoţia, şi tot în 1855 (Illustrated London News, 17 martie), un doctor în medicină din Galicia a declarat unui ziar că fenomenul se petrece acolo anual, iar localnicii îl consideră a fi rodul unui demon cu un singur picior, un fel de „sciapod” care trăieşte în râuri, în albiile îngheţate. În mod bizar, apariţiile sunt întotdeauna precedate de o primă ninsoare abundentă şi de o furtună electrică.

Tot legat de straniile urme de copită, fie ele de demon sau de satir, amintim aici pe exploratorul Sir James Clark Ross (tot sec. al XIX-lea), care în una din expediţiile sale în regiunile polare sudice a descoperit în zăpadă, spre marea sa uimire, aşa cum relatează în cartea Voyage of Discovery and Research in the Southern and Antarctic Regions, într-o zonă lipsită de viaţă animală, urmele stranii ale „unui fel de ponei”. Remarca e făcută cu prudenţă, Ross opinând că, poate, „calul” a ajuns acolo de pe un vas naufragiat… Oamenii săi au încercat să ţină urma, dar la un moment dat i-au pierdut şirul. Din descriere, rămânem, pe lângă supoziţiile ciudate legate de prezenţa extrem de improbabilă a unui cal în acea zonă, cu un fapt simplu: urme de copită în zăpadă, fără să ştim însă cine (sau ce anume) le-a făcut…

În 1969, un alt „om-ţap” a început să fie semnalat în Texas. Poliţia a ignorat liniştită rapoartele, până când un bărbat pe nume John Reichart a arătat o zgârietură cumplită pe maşina lui, lăsată în urma atacului creaturii. Din acest moment, autorităţile au început investigaţiile. Creatura nu a fost găsită, dar rapoartele au continuat, într-unul din cazuri fiind văzută de cincizeci de martori, iar un om pe nume Allen Plaster a reuşit chiar să o fotografieze.

Alte semnalări ale unor „satiri” au sosit de la numeroşi martori din Oregon, Oklahoma, Kentucky, California şi chiar Noua Zeelandă.

Interesant este un raport din Alabama, în care se vorbeşte despre un demon „chel”, cu copite şi gheare.

Şi, pentru a încheia cu un exemplu cât se poate de actual, autorul Marko Pogacnik, personalitate foarte respectată în Slovenia zilelor noastre, a scris o carte intitulată „Spiritele Naturii şi Fiinţele Elementale” (nu Elementare), în care ne povesteşte, între altele, despre întâlnirile sale în mijlocul naturii cu faunii benefici, protectori ai copacilor cu care trăiesc în simbioză…

Sursa: https://suspans.ro/literatura/opinii/despre-satiri-fauni-si-omul-tap

Faun

Faunul este un zeu al fecundității din mitologia romană. Este reprezentat ca o ființă în chip de bărbat cu coarne, urechi lungi și picioare de țap, protector al câmpiilor, al pădurilor și al turmelor.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Faun

Scila

scila

Scila a fost în mitologia greacă o întruchipare monstruoasă, cu înfățișare de femeie și cu partea de jos a corpului formată din mai mulți câini, zămislită de Phorcys și de Ceto (după o altă versiune, de către Typhon și Echidna).

Înainte de a deveni temutul monstru marin care nimicea corăbiile şi-i înghiţea pe corăbierii care se aventurau în n strâmtoarea Messinei, Scylla fusese o fecioară iubită de Glaucus. Trezind gelozia şi mânia Circei, ea a fost metamorfozată de puternica vrăjitoare într-un monstru marin, care străjuia alături de Charybdis trecătoarea îngustă ce despărţea Italia de Sicilia. Scylla a fost ucisă de Heracles, drept pedeapsă pentru că a furat o parte din boii lui Geryon, când eroul îi mâna spre casă.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Scila

Sfinx

sfinx Sfinxul este o figură mitologică zoomorfă înfățișată ca un leu culcat cu cap uman. Își are originile în sculpturile din Vechiul Regat Egiptean pe care l-au preluat și grecii. Creaturi similare se găsesc și în Asia de Sud și de Sud-Est.

Sfinxul are corpul unui leu și capul unui rege sau zeu. Capul are 6 m înălțime și 4 m lățime, iar numai ochii au 2 m înălțime. Nasul și barba lipsesc, doar barba fiind expusă la Muzeul Britanic. O istorie arabă din secolul al XV-lea (al cărei autor este egipteanul Taqi Al-Maqrizi) ne raportează că nasul a fost distrus de către un mistic sufi pe nume Muhammad Saim al-Dahr, acesta supărat fiind pe faptul ca egiptenii vremii, deși nu mai erau de mult pagâni, îl venerau și îi aduceau totuși ofrande, convinși fiind că fertilitatea adusă de Nil depinde de Sfinx. În trecut, statuia a fost pictată: roșu pentru față și corp și galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinxul a fost construit pe locul unei cariere de piatră și se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfinx%28mitologie%29

Chinocefalii sau oamenii cu cap de câine

chinocefaliOamenii cu cap de câine cu fost raportaţi din vremuri antice. S-a presupus că chinocefalii erau o rasă care trăia în Africa, care canibaliza oamenii. Dar să vezi asemenea fiinţe în timpurile moderne ar părea incredibil; totuşi au existat un număr în creştere de rapoarte despre aceste creaturi. Cel mai adesea sunt văzuţi noaptea, deşi uneori au fost văzuţi în orele zilei. În mod bizar, unii au raportat oameni cu cap de câine mergând indiferenţi de-a lungul drumurilor principale, îmbrăcaţi normal, cu excepţia faptului că au cap de câine. Cei mai mulţi martori insistă că capul este prea real ca înfăţişare şi se mişcă prea natural ca să fie o mască. Unele relatări au fost mai sinistre, creaturile fiind prinse pândind în împrejurimi în noapte, lângă păduri sau în întunericul unei curţi din spate. Un alergător care făcea jogging noaptea a raportat că un om cu cap de câine a ţinut pasul cu el în timp ce alerga peste câmp, rămânând alături până ce omul îngrozit a ajuns la uşa lui de la intrare bine luminată. A existat un raport despre un om cu cap de câine văzut printr-o fereastră, în afara unei case, pândind înspre bucătărie. Alte cazuri descriu oameni cu cap de câine care stau afară noaptea şi privesc înăuntru pe ferestre.

Jamie Frater, Top 10 Bizarre Modern Paranormal Phenomena, Dog Headed Men. Sursa: www.listverse.com

Lamia

lamiaLamia este o creatură ca o sirenă sau ca o nereidă în mitologia bască. Lamia trăiesc în râu. Sunt foarte frumoase, şi stau la ţărm pieptănându-şi părul lung cu un pieptene de aur; îi farmecă uşor pe bărbaţi. Au picioare de raţă. În zonele de coastă, unii credeau că în mare existau itsaslamiak, care aveau coadă de peşte – un fel de sirene. Lamia îi ajută pe cei care le dau daruri, dându-le ajutor la muncă; dacă un fermier le lăsa hrană pe ţărmul râului, ele o mâncau noaptea, iar în schimb terminau un câmp pe care el îl lăsase nearat. În unele locuri există şi lamia de gen masculin; ei sunt puternici şi au construit megaliţi noaptea. Uneori ei pot să intre într-o casă în timp ce locuitorii ei dorm.

Sursa: www.en.wikipedia.org/wiki/Laminak

Sirenă

sireneÎn Odiseea lui Homer a fost menționată prima dată existența acestor ființe. Ele erau de obicei trei la număr, erau jumătate femei, jumătate păsări (sau peşte). Se spunea despre sirene că aveau voci minunate și prin cânt atrăgeau marinarii care, pentru a le auzi cât mai de-aproape, ajungeau să-și sfărâme corăbiile de stânci. Ulisse ar fi pățit la fel dar, povățuit de vrăjitoarea Circe, recurge la o strategie: el se leagă de catarg, iar tovarășii lui își astupă urechile cu ceară pentru a nu fi fermecați de minunatul cântec.

Aceste legende sunt foarte întâlnite la popoarele scandinave și la cele de pe coasta Adriaticii. Dar nu numai legendele, ci și câteva documente medievale, arată contactul și chiar capturarea unor astfel de ființe. Nici navigatorii arabi și nici popoarele Indochinei nu erau străine de așa ceva. Sirena apărea că o făptură divină că origine, dar care a preluat partea de rău, deci natură umană.

Zeul sirenă Dagon din Sumeria antică

Zeul sirenă Dagon din Sumeria antică

O veche reprezentare a sirenei se află pe paftaua de aur de la Curtea de Argeș (secolul al XIV-lea), ea reprezentând aici dragostea. În legendele din Marea Britanie, sirenele erau văzute că ființe care aduc dezastrul sau provoacă nenorociri. În unele culturi europene, sirenele erau văzute că ființe care îndeplineau unele dorințe ale trecătorilor.

În anul 1967, pasagerii vaporului BC Ferry au declarat că au putut vedea o sirenă la trecătoarea Georgia. Ei au descris-o că fiind o femeie cu părul blond, stând pe o piatră și mâncând un somon.

De curând, zoologii americani au fost confruntați cu rapoarte ciudate venite din Papua-Noua Guinee, rapoarte a căror calitate și credibilitate era greu de contrazis. Antropologul Ray Wagner de la Universitatea din Virginia a strâns sute de mărturii ale papuașilor, care afirmă că au văzut așa-numiții „oameni ai mării”, ființe cu capete umane, jumătatea inferioară a corpului terminată cu o coadă asemănătoare cu a delfinilor. Un papuaș bătrân povestea ca o astfel de femelă prinsă în plăsele de pescuit avea pielea deschisă la culoare, aproape albă, părul lung, negru, cu chipul la fel ca al oamenilor, cu excepția gurii care părea ciudată, având buze drepte și subțiri. Aceste ființe, pe care triburile barok și nakela le-au botezat Ri, mănâncă pești mici, respiră că orice mamifer și nu au fost auzite vorbind, deși pescarii își aminteau de strigătele aproape umane.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Siren%C4%83

sirena Legenda acestei creaturi a circulat pe oceanele lumii încă din anul 5000 î.Hr. Mitologia babiloniană vorbește despre zeul Ea, la care mai târziu grecii se referă în mitologia lor cu numele de Oannes, care era descris având trunchiul de om și coadă de peşte. Aceste creaturi unice au fost văzute în fiecare ocean de pe planetă, relatări despre ele existând în Europa, Asia, Africa și Orientul Mijlociu. Filistenii din antichitate, iar mai târziu fenicienii, aveau drept zeu principal o ființă jumătate om, jumătate peşte, pe nume Dagon.

Chiar și sumerienii credeau că o sirenă fusese cea care se ridicase din apele adânci ale oceanului, pentru a educa omenirea. Sirena a fost descrisă că fiind atât foarte frumoasă cât și respingătoare, cu un caracter pe măsura aspectului fizic. Diferitele personalități ale sirenei pot fi văzute în scrierile despre faptele mizantropice atribuite sirenelor sau ființelor numite adaro, sau în scrierile despre nereide, în mitologia greaca.

Una din cele mai timpurii relatări științifice despre sirenă a aparținut istoricului Pliniu cel Bătrân, și datează din 586 d.Hr. Pliniu cel Bătrân era convins că sirena era reală și a descris-o că fiind plină de solzi și cu pielea aspră. De-atunci încolo, mii de marinari ce navigau peste tot în lume au relatat că au văzut sirene înotând până în preajma vaselor lor. Chiar și faimosul Cristofor Columb a relalat apariția unei sirene. În ianuarie 1493, Columb a notat că a văzut trei sirene jucându-se în apa, chiar lângă Haiti. În relatarea sa, Columbus spunea că acele creaturi ieșiseră destul de mult în apă, încât să le poată vedea destul de bine, dar că nu erau așa frumoase cum fuseseră descrise de alții, întrucât fețele lor arătau mai mult a fețe de bărbat.

În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”. El precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.

sirena În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.

Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.

În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs”.

În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie, ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au văzut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.

Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.

Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”

În 1947, un bătrân de 80 de ani, din Insula Muck, a spus că a văzut o sirenă stând pe o capcană de homari și pieptănându-și părul.

O știre la zi: Sirenele chiar există! Sau cel puțin așa cred locuitorii orașului Kirvat Yam, din Israel, care au început o campanie pentru atragerea turiștilor. Pentru fabuloasa creatură s-a pus chiar și un preț: un milion de dolari pentru cel care poate demonstra existența sa printr-o fotografie sau orice altă dovadă, scrie New Yok Daily News. „Mai mulți oameni au declarat că au văzut o sirenă, iar aceste persoane nu au nicio legătură unele cu altele”, a declarat Natti Zilberman, purtătorul de cuvânt al primăriei din Kirvat Yam. Turiștii și localnicii se strâng seara, la apusul soarelui, în jurul apei în speranța că vor vedea mitologică creatură. „Oamenii spun că este jumătate fată, jumătate peste și sare ca un delfin. Face tot felul de trucuri, apoi dispare”, a mai spus Natti Zilberman. „Eram cu prietenii când deodată am văzut o femeie care stătea pe nisip într-un mod ciudat. La început am crezut că e doar o persoană care făcuse baie, dar când m-am apropiat de ea a sărit în apă și a dispărut. Am rămas în stare de șoc, pentru că am văzut că are coadă. Cel puțin cinci dintre noi am văzut-o și tot nu ne vine să credem”, a declarat un localnic care susține că a văzut sirena. Consiliul orașului, care oferă recompensa, insistă că sirena care a creat o adevărată nebunie în oraș nu este doar un truc de marketing pentru a atrage turiștii, cu toate că recunoaște că vor există persoane care își vor încerca norocul să câștige premiul de 1 milion dolari.

Did Humans Force Mermaids into Hiding? | Mermaids

Mermaid Sightings Throughout History | Mermaids

Hibrid om-animal, creat prin programul secret al Elitei Mondiale cu aşa-zişii extratereştri – îngerii căzuţi?
Pui de „extraterestru” în Mexic

Pui de „extraterestru” în Mexic

Presa din Mexic a scos la iveală o poveste aproape incredibilă. În mai 2007, un așa-zis pui de „extraterestru” ar fi fost găsit de niște fermieri într-o capcană pentru șoareci. Încă respira când au dat de el, povestesc bărbații. Tot ei susțin că micul „extraterestru” se zbătea și scotea sunete atât de înspăimântătoare, încât au fost nevoiți să-l înece. Au reușit să-i curme viața abia la a treia încercare, ținându-l ore întregi sub apă. Cu toate acestea, fermierii au fost de acord abia la sfârșitul anului trecut să renunțe la prețioasa captură în favoarea cercetătorilor, care s-au și apucat de teste. Rezultatele au fost cu adevărat surprinzătoare!

Forma corpului neobișnuitei viețuitoare prezenta caracteristici întâlnite atât la șopârle, cât și la oameni. Creierul său era foarte mare, în special partea posterioară, care la om este responsabilă cu învățarea și memoria. Tocmai de aceea, oamenii de știință au tras concluzia că trebuie să fi fost o ființă extrem de inteligentă.

Moderatorul unei emisiuni despre OZN-uri, Jaime Maussan, a făcut publică întreaga poveste și a arătat în premieră fotografii cu strania vietate: „Sunt sigur că este real”, a exclamat el plin de uimire. Maussan încearcă să dea acum de urmă unui al doilea „extraterestru”, care ar fi fugit de lângă cel capturat atunci când pământenii și-au făcut simțită prezența.

În regiunea unde a fost descoperită creatura, oamenii raportează adesea aparițiile unor OZN-uri, precum și ale deja celebrelor cercuri din lanurile de cereale.

Acum, misterul se adâncește și mai tare. Patru laboratoare au încercat cele mai noi metode: în zadar. Cercetătorii nu au reușit să determine ADN-ul ciudatei creaturi descoperite în Mexic. Faptul că oamenii de știință nu au reușit să stabilească moștenirea genetică a vietății, deși s-au folosit de toate metodele cunoscute, este o dovadă în plus că aceasta nu vine de pe Pământ, crede Jaime Maussan.

„La început am crezut că este vorba despre o glumă proastă, poate despre o maimuță jupuită”, a declarat Maussan pentru cotidianul german Bild. „Am luat mostre de țesut, de os, păr și piele, pe care le-am trimis la trei laboratoare din Mexic și unul din Canada. Niciunul nu a reușit să identifice ADN-ul, concluzionând că mostrele erau putrede”, a mai spus Maussan.

Sătenii din Metepec, Mexic, spun că unul dintre cei doi fermieri care au prins într-o cursă de șoareci un extraterestru a fost omorât chiar de părinții ciudatei creaturi, care i-au răzbunat astfel moartea. Puiul de „extraterestru” a ajuns în mâinile lui Maussan după moartea subită și stranie a fermierului care l-a descoperit. Ufologul a convins-o atunci pe văduvă să trimită probe la laborator.

Testele efectuate până acum arată că, într-adevăr, creatura este ceva nemaivăzut: cu pielea extrem de fină, iar ochii, creierul și urechea internă mult mai pronunțate decât la primate.

Sursa: www.stirileprotv.ro

1/2 Reptilian? Baby alien found: Mexico. DNA tests confirmed

Fritz Springmeier: Ei schimbă şi genomul uman. Bărbaţii creaţi de armată ca să fie supermani, super-soldaţi, care m-au contactat, sunt destul de supăraţi din cauză că au fost creaţi, fiindcă ştiu că sunt creaturi ciudate, fiindu-le dat ADN-ul a diferite animale. Înainte de a avea vacanţa mea federală extinsă, un membru al lor m-a contactat. Erau foarte supăraţi fiindcă simţeau că erau nişte ciudăţenii, simţeau că erau folosiţi, trupurile lor fiind create ca să fie omul acvatic, de exemplu, sau un super-soldat pe uscat, şi ştiţi, ei ştiau ce sunt, ştiau că sunt nişte ciudăţenii. Şi deci asta se întâmplă. Şi desigur vedem filme de la Hollywood unde ei fac aceşti… sunt jumătate oameni, jumătate roboţi, ştiţi, experimentează multe lucruri. Ei bine, au vrut să vină să mă viziteze. Nu ne-am vizitat niciodată. Dacă ar fi venit să mă viziteze, aş fi văzut, ştiţi, faţă către faţă, despre ce vorbeau.

Specialiştii militari americani lucrează la crearea unor super-soldaţi

Medicii sovietici încercau să creeze „super-soldaţi”. Un experiment oribil, de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial

Film: Hibrid – Splice

Splice este povestea a doi oameni de știință foarte neconventionali, care sfidează legile și granițele morale, și insistă asupra unui experiment foarte periculos. Ei vor să combine ADN-ul uman și cel de animal pentru a crea un nou organism. Creatura care se naște în urma acestui experiment se numește Dren. Creatura evoluează foarte repede dintr-un bebeluș de sex feminin într-o frumoasă dar foarte periculoasă himeră zburătoare, care se atașează foarte mult de „părinţi”, pentru a-şi masca intențiile malefice.

Filmul zugrăveşte convingător riscurile creării hibrizilor om – animal şi implicaţiile morale care decurg din aceasta. Este moral să creezi un asemenea hibrid pentru ca apoi să-l pui în lanţuri şi să-l ţii izolat de lume? Ce drepturi ar trebui să acordăm hibrizilor? Iar noi, fiind creştini, ne putem întreba: Hibrizii om – animal au suflet? Iar dacă da, cum ar putea fi ei mântuiţi?

Clic aici pentru vizionarea filmului Splice cu subtitrare în limba română!

Clic pe linkurile de mai jos!

Cei mai importanţi 5 hibrizi din Biblie

Chinocefalii sau oamenii cu cap de câine

Întoarcerea Minotaurului: Fapt ştiinţific sau fantezie?

Hibrizii om-leu: Nu poţi face faţă adevărului

Sirenele sunt reale sau sunt doar înșelătorii sau un fel de creaturi demonice?

Sunt sirenele menționate în Biblie? Există sirene?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *