Să vorbim deschis despre Joseph Smith şi ocultism

de Bill Schnoebelen

Astăzi, mulţi oameni din cercurile conservatoare şi creştine sunt foarte împotriva fenomenului Harry Potter. Totuşi, înainte să fie Harry şi tovarăşii lui de la Hogwarts, înainte să fie Sabina, vrăjitoarea adolescentă… şi chiar înainte să fie Samantha Stevens din Bewitched [Vrăjit] şi Mickey Mouse şi pălăria lui de „ucenic de vrăjitor”, a fost un vrăjitor adolescent chiar şi mai renumit.

S-ar putea spune cu adevărat că acel tânăr vrăjitor (ca adult) a schimbat cursul istoriei americane în secolul 19. A avut influenţă asupra alegerilor prezidenţiale şi a schimbat peisajul Vestului American, chiar după moartea sa. Ce vrea să spună aceasta despre „magia” puternică?

Cum s-ar putea să fi ghicit din titlul acestei broşuri, acel adolescent misterios şi puternic nu a fost nimeni altul decât Joseph Smith Jr., fondatorul Bisericii SZU (Mormone) – Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. El a fost de asemenea cel care a scris Cartea lui Mormon, starul atâtor reclame TV.

Joseph Smith

Joseph Smith

Latura magică a lui Smith s-ar putea să-i surprindă pe unii cititori (în special mormoni). Pentru cei mai mulţi, singura expunere la istoria lui Smith a venit de la misionari curaţi, în livinguri şi centre pentru vizitatori; iar versiunea pe care o prezintă ei este foarte „igienizată”. Într-adevăr, implicarea lui Smith în vrăjitorie şi ocult este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale istoriei religioase a SUA secolului 19.

Precum Harry Potter, părinţii lui Smith erau implicaţi în vrăjitorie, după cum recunosc ei înşişi. Desigur, spre deosebire de Harry, părinţii lui Smith nu au fost omorâţi când era el copil, nici nu a fost el însemnat pe frunte cu o cicatrice în formă de fulger.

Când Joseph Smith de-abia dacă era mai mare decât personajul fictiv al lui Harry Potter, deja provoca bisericile existente cu „unele lucruri noi” (Faptele Apostolilor 17:21). Până în 1830 susţinuse deja că era profet, văzător şi revelator al singurei biserici creştine de pe pământ. Apoi a susţinut că toate celelalte biserici, catolice, protestante şi ortodoxe, erau „urâciuni înaintea lui Dumnezeu”.

În anii 1840 susţinea că-i conduce pe bărbaţi către divinitate prin ritualuri oculte secrete. Declarase toate căsătoriile abrogate şi instituise un „legământ nou şi veşnic al căsătoriei”, care îi permitea lui (şi altor mormoni) să ia în căsătorie soţii multiple, inclusiv pe cele căsătorite deja cu alţi bărbaţi.

Într-un discurs, a declarat că „niciun om nu cunoaşte istoria mea” şi a insinuat într-o ocazie că era fie Dumnezeu, fie Isus în carne. S-a declarat de asemenea rege al Statelor Unite şi a candidat ca preşedinte al naţiunii. Înainte ca alegerile să aibă loc, a fost împuşcat de o mulţime înfuriată pe când se afla în închisoare în Carthage, Illinois. Era în închisoare fiindcă aţâţase o răscoală care cauzase distrugerea unei maşini de tipărit. Acea maşină de tipărit îndrăznise să tipărească adevărul despre numeroasele lui soţii.

Biserica SZU pe care a creat-o, a sfârşit prin a fi un amestec ciudat de ocultism, francmasonerie, creştinism şi gnosticism. Deşi astăzi mormonii încearcă să-şi zugrăvească credinţa ca importantă, rădăcinile ei coboară adânc în mlaştina ocultismului şi vrăjitoriei.

Scoţând la lumină adevărul

Pentru mai mult de un secol, apologeţii creştini (apărătorii credinţei) au căutat latura întunecată a lui Joseph Smith Jr. Au descoperit un material foarte condamnabil. Totuşi, a rămas ca un renumit istoric SZU, cu recomandări impecabile, să ţintuiască eticheta de vrăjitor pe fruntea lui Smith. Acest om a fost Dr. D. Michael Quinn.

Early Mormonism and the Magic World ViewCartea lui Quinn, Early Mormonism and the Magic World View [Mormonismul de început şi concepţia magică despre lume] (publicată în 1987) a fost cea în care a adus sute de fărâme de dovezi că Smith a fost profund implicat în ocult. Deoarece vasta majoritate a citatelor din text din articolul de faţă sunt din cartea respectivă, le inserăm în text cu numărul paginii în paranteză, pentru a evita ca notele de final să fie prea lungi.

În trecut, erudiţi din afara mormonismului precum Wesley Walters şi Tanners au expus dovezi despre ocultismul din Biserica SZU. În anii recenţi, chiar mormoni ca Reed Durham au expus corelaţii între mormonismul de început şi masonerie. Dar cartea lui Quinn a constituit primul efort major al unui erudit SZU de a se ocupa de rădăcinile magice ale credinţei sale. El era profesor de istorie la BYU [Universitatea Bringham Young] şi a fost votat Profesorul Excelent al anului 1986. El este de asemenea un mormon devotat.

Quinn a studiat cu atenţie subiectul! Principalul handicap al cărţii este că a cercetat cu atâta atenţie încât puţini vor vrea să treacă prin ea. Începutul ei îi va tulbura atât pe mormonii care gândesc, cât şi pe creştini, fiindcă Quinn încearcă să susţină „ocultismul creştin”. Mulţi ar pune cartea de o parte din cauza afirmaţiilor care violentează atât noţiunile recunoscute în mod obişnuit ale credinţei SZU, cât şi pe cele ale creştinismului tradiţional. Este trist, fiindcă după primele capitole, Quinn expune o tapiserie bizară de activităţi oculte ale familiei lui Joseph Smith şi ale lui Smith însuşi.

Ca un detectiv, el îşi construieşte cazurile pe mijloace, metodă, motiv şi oportunitate – arătând că Smith avea mijloacele, metoda şi oportunitatea de a fi magician. Chestiunea motivului rămâne controversată.

Prin urmare, scopul broşurii de faţă este să încerce să rezume mai întâi de toate faptele istorice şi implicaţiile pe care Dr. Quinn le prezintă privitor la rădăcinile din ocult ale mormonismului de început; în al doilea rând, să răspundă la afirmaţia lui că practica ocultului nu distruge în niciun fel credibilitatea mormonismului sau a „profeţilor” săi de la început.

„Concepţia magică despre lume”

Cuvântul „concepţia despre lume” (din germană, weltanschauung) este aruncat de oamenii ştiinţei sociale; iar Quinn foloseşte limbajul lor. El defineşte „concepţia magică despre lume) (MWV, în engleză) astfel:

1. Nu există distincţie între lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Totul este viu.

2. Nu există simboluri ca „simboluri”, totul are o putere intrinsecă proprie.

3. Nu există coincidenţă sau „şansă întâmplătoare”, ci totul se întâmplă cu un scop nevăzut. (Quinn, p. xii)

În mod clar, această concepţie despre lume nu este împărtăşită de cei mai mulţi oameni moderni din societatea vestică. În afară de vrăjitori şi ocultişti, puţini ar subscrie la asemenea convingeri. Punctul principal al lui Quinn, asupra căruia insistă, este că în mediul Americii din secolele 18-19, mult mai mulţi oameni – poate chiar o majoritate, aveau asemenea păreri. Acest punct este, precum vom vedea mai târziu, irelevant.

Quinn continuă apoi să dovedească că familia lui Joseph Smith avea în posesie şi folosea „artefacte magice”. (p. xvi)

Pentru a-şi dovedi cazul, Quinn construieşte pe lucrarea apologetului SZU Hugh Nibley, care a folosite dovezi paralele pentru a „dovedi” Cartea lui Mormon şi alte lucrări exotice SZU. (p. xvii) Quinn afirmă că dacă în istoria ocultă , în mediu şi în literatură pot fi găsite paralele despre practicile magice în care era angajată familia lui Smith, aceasta ar fi o indicaţie puternică a faptului că Smith credea şi practica într-adevăr magia.

Quinn devine apoi enigmatic faţă de noi, spunând că pot fi paralele care există fără vreo legătură aparentă între indivizii implicaţi. De exemplu, el discută asemănarea dintre presupusa găsire de către Smith a plăcuţelor Cărţii lui Mormon şi o relatare egipteană din secolul 4 î.Hr., în care un tip face aceleaşi lucruri. (p. 133) Nu există niciun mod prin care Smith să fi putut cunoaşte acea relatare, dar povestea lui este foarte comparabilă cu mitul antic.

Pentru a explica aceasta, Quinn se inspiră din teoriile psihiatrului ocult Carl Jung, care a teoretizat „paralele arhetipale”: tipare de gândire în cadrul conştiinţei la un nivel subteran. Jung a numit acel nivel „inconştientul colectiv” şi l-a folosit pentru a explica coincidenţa. Astfel, Quinn notează că MULTE paralele dintre practica magiei şi comportamentul familiei Smith nu pot fi explicate drept „nimic altceva” decât coincidenţă.

Pentru un ocultist, nu există coincidenţă. El pune apoi întrebarea: Când depăşesc coincidenţele din dovadă probabilitatea coincidenţei şi trec înspre dovada circumstanţială? Argumentul lui este că dovezile pe care le aduce sunt din plin în domeniul circumstanţialului. În ciuda acestui lucru, incredibil, Quinn „depune mărturie” despre adevărul Bisericii:

„Cred de asemenea că niciun document istoric disponibil în prezent, sau ţinut ascuns, sau încă necunoscut, nu va schimba aceste adevăruri [ale mormonismului]; şi eu cred că oamenii de credinţă nu au motive să evite cercetarea istorică a religiei lor sau să-i descurajeze pe alţii de la o asemenea investigaţie.” (p. xx)

Cu siguranţă, are dreptul de a o crede. Totuşi, aceasta este ceea ce cunoaşte ca şcoala de istorie „Îngroapă-ţi capul în nisip!”

Vrăjitoria în Biblie

La începutul cărţii, Quinn construieşte un caz pentru aprobarea magiei de către Creator. El afirmă că YHWH „pare să autorizeze” unele forme de magie. (p. 1) Pe scurt, el îl citează pe Moise căutând adevăratul nume (YHWH), paharul de ghicire al lui Iosif, folosirea obiectelor pentru vindecare, şi desigur, „Isus ca magician”.

Apoi Quinn tulbură apele estompând distincţia dintre magie şi religie. El admite distincţia clasică dintre religie ca rugativă, şi magie ca coercitivă. Cu alte cuvinte, religia pledează şi se roagă pentru lucruri, în timp ce magicianul crede că poate FORŢA universul să i se supună.

Misticul comunică cu fiinţele, în timp ce magicianul le manipulează. (p. xiii-xiv) El afirmă că o asemenea distincţie este onorată mai mult în teorie decât în practică; şi citează multe exemple de iudeo-creştini care par să fi făcut magie.

El admite cu adevărat că practica magiei şi vrăjitoriei a fost oprită în mod considerabil de reformă, (p. 7) dar face să sune ca şi cum a fost mai mult din cauza apariţiei concepţiei raţionalist-ştiinţifice despre lume, decât din cauza reformatorilor. În secţiunea respectivă, el insistă asupra folosirii cuvintelor „ocultism creştin”, care este un salt semantic pe care creştinii nu ar trebui să o tolereze.

Primul fond istoric pe care Quinn îl forţează este faptul că erau un număr considerabil de cărţi magice în circulaţie pe vremea lui Joseph Smith Jr. Două cărţi decisive, disponibile în apropierea casei lui Smith, erau clasica THE MAGUS a lui Francis Barrett, un manual despre magie, şi scrierile lui Emmanuel Swendenborg, un ocultist care pretindea o viziune a lui Dumnezeu aproape identică cu Prima Viziune a lui Joseph Smith. În plus, se pare că nu lipseau profesorii de magie. Conform lui Quinn, existau o mulţime de mici secte magice în vecinătate – una dintre ele fiind grupul lui Nathaniel Wood din Vermont.

Conform dovezilor contemporane, exista un cult magic lângă casa lui Joseph Smith Sr., şi lângă casa tatălui lui Oliver Cowdery, William, în Vermont, în jurul anului 1800. (p. 31ff) Grupul se numea „Wood Scrape”, după fondatorul său, Nathaniel Wood.

Wood îi învăţa pe discipolii săi (printre care este posibil să se fi aflat bătrânul Smith) învăţături specifice. Ei credeau că erau adevăraţii descendenţi ai evreilor antici şi moştenitorii de drept ai întregii ţări; practicau ştiinţa ocultă a alchimiei şi foloseau baghete pentru a găsi comori şi a primi revelaţii. Se simţeau de asemenea obligaţi să construiască un templu.

Multe dintre acele convingeri au devenit mai târziu parte a teologiei SZU. Prezintă interes în special faptul că Oliver Cowdery, care a crescut la 6 mile de Wood Scrape, a fost mai târziu menţionat în D&C 6 din 1835 ca primind „darul lui Aaron”. În ediţia din 1833, acesta era „toiagul lui Aaron” şi „toiagul naturii”; termeni folosiţi în Wood Scrape şi în magie pentru baghetele pentru ghicire. (p. 33)

Ca multe „revelaţii” SZU, versiunea din 1833 a fost mai târziu cenzurată pentru a înlătura limbajul ocult. Quinn jubilează din cauza acestei descoperiri. El afirmă că ea a validat ca „lucrare a lui Dumnezeu” un instrument al magiei populare pe care Cowdery îl folosise deja, dând aprobare divină unei forme de vrăjitorie! (p. 35) Quinn citează de asemenea dovezi că Smith însuşi folosea bagheta pentru ghicire.

Joseph Smith

Joseph Smith

Joseph Smith ca „Văzător”

Cei mai mulţi mormoni sunt de acord că Smith a folosit pietrele pentru ghicire, atât înainte cât şi după apariţia Cărţii lui Mormon. Pietrele pentru ghicire sunt o formă de practică ocultă de a privi sau de a „vedea viitorul” într-o minge de cristal, iar Smith şi-a luat angajamentul de a găsi comoara îngropată. Quinn afirmă că folosirea de către Smith a pietrelor pentru ghicire „nu era incompatibilă cu viaţa onorabilă a unui tânăr care avea o chemare profetică”. (p. 41) Un filozof mormon modern este citat ca spunând:

„Joseph Smith ar fi putut fi preşedinte al asociaţiei frăţeşti Palmyra a căutătorilor de aur, şi tot ar fi fost profet. Pur şi simplu nu există incompatibilitate logică în a fi ambele.” (Ibid.)

Acest gen de afirmaţii sunt tipice pentru noul mormonism „liberal” şi arată o lipsă de înţelegere totală a sfinţeniei lui Dumnezeu. Cineva ar putea la fel de bine spune că Joseph Smith ar fi putut fi chiar proxenet şi tot ar fi fost un profet al lui Dumnezeu!

Asemănarea dintre activităţile de ghicire ale lui Smith şi ale unui vrăjitor renumit, John Dee, sunt citate. (p. 37) Dee, astrolog de curte al Elisabetei I, a clădit mare parte din temelia pe care se bazează satanismul modern, aşa-numitul „sistem enohian” al cheilor sau chemărilor. Precum Dee, Smith a folosit o piatră pentru ghicire pentru a traduce o limbă necunoscută literă cu literă şi pentru a obţine informaţii despre culturile străvechi. Smith privea el însuşi în mingea de cristal, în timp ce Dee avea un văzător (Edward Kelly) care privea în minge pentru el.

Astăzi, chemările pe care le-a făcut Dee sunt parte a celor mai întunecate gropi ale magiei negre. Ele alcătuiesc cam o treime din BIBLIA SATANICĂ şi sunt folosite de satanişti şi de discipolii practicantului de magie neagră Aleister Crowley. (Vezi nota 1.)

Dacă Smith ştia despre Dee nu se cunoaşte, dar el părea obsedat de „Enoh”, numele demonului care l-a învăţat pe Dee chemările. Smith s-a folosit mult de Enoh, şi i-a folosit numele ca pseudonim în Doctrină şi Legăminte.

Conştient sau inconştient, a dus la bun sfârşit rolul lui Enoh din legendele masonice ale gradului de Rit Scoţian 13, 14 şi 21. (Vezi nota 2.) Ai crede că o asemenea asemănare între un întreg sistem al magiei şi apariţia Cărţii lui Mormon i-ar stânjeni pe mormonii pioşi!

Procesul de la Bainbridge

Ani de zile, apologetul arheolog Dr. Hugh Nibley a susţinut că dovada legală că Joseph Smith a săpat, ar fi „cea mai devastatoare lovitură pe care a primit-o vreodată Smith”. (p. 45) Dovada a apărut la începutul anilor ’70 datorită cercetării lui Wesley Walters. (Vezi nota 3.)

Acum Quinn, înarmat cu iarba otrăvitoare şi crucifixul, concepţia sa magică despre lume, speră să alunge „demonul” cu un atac lateral. Făcând o întoarcere de 180 de grade faţă de erudiţii SZU de mai înainte, Quinn afirmă:

„Dacă sunt exacte, pretinsele înregistrări ale curţii din 1826 îl zugrăvesc pe Smith într-o lumină pozitivă, bineînţeles dacă nu tăgăduieşti legitimitatea religiei populare. Din nefericire, apologeţii SZU au acceptat în trecut categoriile raţionaliste ale superstiţiei şi fraudei, în locul afirmaţiilor susţinătorilor săi despre puterile supranaturale din perspectiva magiei populare.” (p. 46)

Este ceva tipic pentru tactica lui Quinn de-a lungul cărţii. El spune: „Să ne fie ruşine!” că vedem activităţile lui Smith prin ochii raţionalismului secolului 20. El vrea să ne murdărim unghiile cu murdăria vrăjitoriei secolului 19, ca să putem vedea punctul de vedere al lui Smith. Bineînţeles, ar trebui să privim istoria prin ochii celor care au experimentat-o, dar în ceea ce priveşte un adevărat „profet al lui Dumnezeu”, cred că ar trebui de asemenea să ne uităm la activităţile lui Smith prin ochii Creatorului.

O altă tactică se vede în citarea de către Quinn din autorul Jan Shipps, care a afirmat că experienţa de început a lui Smith ca şi căutător de comori a fost „o indicaţie importantă a interesului lui timpuriu şi continuu pentru fenomenele extra-raţionale, şi că aceasta a jucat un rol important în dezvoltarea lui spirituală”. (p. 51) Este vorbire academică cu două înţelesuri. Tradus: „Nebunia lui Smith l-a ajutat să se dezvolte ca profet.”

Quinn citează alţi scriitori care simt că ocultismul lui Smith a fost inspirat divin. Ei spun de fapt: „Vrei să te apropii mai mult de Cel Atotputernic? Calcă unele din poruncile Lui.” Este un nonsens biblic!

Totuşi, continuând imediat în forţă, Quinn observă că familia Smith a oferit dovezi ample despre practicile ei oculte. Dovezile includ afirmaţii ale membrilor familiei, unele instrumente magice aflate în posesia membrilor familiei, care „ori dau de înţeles, ori afirmă că Joseph Smith şi familia lui credeau în, şi foloseau magia ritualică, astrologia, talismanele şi pergamentele magice”.

„Facultatea lui Abrac”

Mai întâi de toate, iată o bine-cunoscută declaraţie a lui Lucy Mack Smith, mama lui Joseph, că familia ei –

„… a încercat să câştige facultatea lui Abrac, desenând cercuri magice şi făcând preziceri, neglijând toate celelalte treburi. Niciodată în viaţa noastră nu am avut un interes atât de important, care să înghită orice altă obligaţie…” (p. 53)

Şi numai această declaraţie este destul de condamnabilă. Abrac este o abreviere a „Abracadabra”, şi este folosită de secole în magie pentru căutarea viziunilor şi apariţiilor – ceva în care Joseph excela. Asemenea activităţi sunt denunţate în Biblie. Ei au desenat de asemenea cercuri magice şi au practicat ghicitoria. Quinn menţionează mai târziu că „Mama Smith” era cititoare în palmă! Sună ca o tabără de ţigani, nu-i aşa?

Evident, Mama Smith simţea că activităţile oculte şi magice erau un „interes important”. Se pare că au fost o preocupare centrală a întregii familii. Desenarea cercurilor magice de către familia Smith a fost raportată şi de vecini. Abrac se poate să fi venit de la anticul demon-zeu gnostic „Abraxas”, zugrăvit de obicei ca un cocoş cu doi şerpi ca picioare. Francmasonii vremii au fost de asemenea asociaţi cu încercarea de a dobândi „facultatea lui Abrac”. (p. 55)

Fratele lui Joseph, Hyrum, avea în posesie un „pumnal masonic”, care avea puţin de-a face cu masoneria, precum descoperă Quinn. Nu are însemne masonice pe el, ci este mai degrabă potrivit ca armă în magia ceremonială! (p. 57) Este gravat cu sigiliile oculte ale lui Marte. Quinn speculează de ce a fost folosit Marte; şi cugetă că tatăl lui Hyrum, care se poate să fi fost primul proprietar al pumnalului, îl avea pe Marte ca şi conducător al anului său de naştere, 1771. Poate că Quinn a trecut cu vederea cel mai evident motiv dintre toate pentru un magician. Pumnalul şi sabia sunt unelte sacre pentru Marte şi trebuie gravate cu acele embleme! (Vezi nota 4.) Ele sunt folosite pentru a trasa cercuri protectoare, iar Marte este o planetă protectoare, defensivă.

Pumnalul este de asemenea un instrument vital pentru vrăjitori numit „athame”. Este găsit în CHEIA LUI SOLOMON din secolul 16, şi nu poţi fi vrăjitor dacă nu îl ai. Athame şi frânghiile sunt cele două lucruri care i se cer unui vrăjitor neofit să le aducă la prima sa iniţiere, iar athame ESTE principalul instrument cu care se lucrează în vrăjitorie, ca şi în magia k ceremonială.

Astrologia şi familia Smith

Conform lui Quinn, familia Smith avea în posesie pergamente magice pline cu simboluri astrologice: un talisman Jupiter, şi acces aparent uşor la cărţi despre astrologie la bibliotecile din apropiere. (p. 58ff)

Totuşi, Quinn speculează şi găseşte corelaţii uimitoare între comportamentul lui Smith şi astrologie – genul de dovadă care ar arăta că el lua stelele destul de în serios. Nu vorbim doar despre a-ţi citi horoscopul într-un ziar. Istoria arată că Smith planifica efectiv fiecare eveniment important din viaţa lui adultă ca şi când ar fi avut respectul absolut al unui vrăjitor pentru astrologie.

1. Investigaţia lui Quinn se mişcă de-a lungul a două traiecte, iar noi vom deschide un al treilea:

2. A acţionat Smith în acord cu astrologia pentru a obţine rezultate?

3. Păreau să se potrivească circumstanţele din viaţa lui Smith asupra cărora el nu avea control, cu astrologia?

Examinând harta natală a lui Smith, se potriveşte ea într-adevăr în moduri care ar indica faptul că el a considerat-o semnificativă pentru el?

El face observaţia că pentru un astrolog coincidenţa nu dovedeşte netemeinicia astrologiei, ci dovedeşte mai degrabă puterea ei. O preocupare majoră a astrologilor este căsătoria. Mulţi ocultişti îşi planifică căsătoria pentru a se potrivi cu condiţiile stelare favorabile. Ca vrăjitor, am făcut aceasta cu nunta mea.

Quinn arată că în cele 18 căsătorii ale lui Smith (a avut mai multe decât ar fost rezonabil) pentru care avem date precise, fiecare nuntă corespunde unui aspect astrologic potrivit! (p. 59ff) Căsătoria tatălui său pare să fi fost aleasă din motive astrologice; şi toate cele 3 căsătorii pe care Joseph Smith le-a făcut pentru Bringham Young au fost corecte astrologic. La ceilalţi copii din familia Smith care nu erau atât de mult implicaţi în ocult, dintre cele 8 căsătorii, numai 2 au semnificaţie astrologică.

„Horoscopul” lui Joseph Smith

Fără a vrea să încurajez în vreun fel astrologia, am simţit că ar fi de ajutor să vedem dacă harta astrologică a lui Smith (horoscopul) l-ar fi încurajat să se comporte cum a făcut-o. Deoarece Quinn arată că multe dintre activităţile lui Smith confirmă cât de dedicat era el astrologiei, ar prezenta interes să vedem cum l-ar influenţa harta natală.

Ca fost astrolog practicant (înainte de a afla că asemenea practici sunt păcat), am făcut sute de hărţi natale. Iată câteva gânduri rapide despre horoscopul lui Smith:

1. Obsesia lui pentru Jupiter (talismanul etc.) poate să fi venit din faptul că planeta lui este în Săgetător, unde este foarte privilegiată.

2. Pentru el Venus era în Vărsător, fiind la 60° una faţă de cealaltă, ceea ce l-ar fi condus la relaţii sexuale ciudate, căsătorii în grup; şi l-ar fă făcut extrem de atrăgător pentru femei.

3. Luna pentru el era în Vărsător, ceea ce l-ar fi făcut să creadă despre el că era expert în a prezice viitorul şi în vrăjitorie; cum l-ar fi făcut să creadă şi Jupiter, care pentru el era la 60° faţă de Uraniu, planeta vrăjitoriei.

4. Saturn pentru el este în conjuncţie cu Uraniu, ceea ce l-ar fi făcut să creadă că activităţile lui exotice ar fi fost o continuă sursă de pericol pentru el.

Quinn spune că problemele cu piciorul ale lui Smith sunt legate de Capricorn (semnul soarelui pentru el), aşa cum sunt şi căutarea de către el a comorilor, şi conducerea lui religioasă. (p. 63)

Aceasta nu înseamnă că astrologia este adevărată; dar înseamnă că, precum orice magie, poate avea o putere incredibilă asupra vieţii tale dacă tu crezi în ea. YHWH nu vrea să fim legaţi de asemenea credinţe şi astfel le interzice – interdicţie pe care Smith a ignorat-o, spre primejdia lui veşnică.

Talismanul Jupiter

Nu numai că familia Smith lua în serios astrologia, dar patrimoniul familiei care a ajuns până la noi include o mare varietate de instrumente magice, care s-ar afla doar în mâinile vrăjitorilor. Există talismanul Jupiter, făcut prima dată celebru de mormonul Reed Durham. (Vezi nota 5.) Această amuletă magică a fost găsită asupra lui Smith după moartea sa. Este gravată pentru a corespunde tratatului ocult al lui Barrett, THE MAGUS, cu o uşoară diferenţă. Conform lui Quinn, inscripţiile de pe talisman indicau folosirea sa în ceremoniile Conjuraţiei Spirit, şi cartea sau manualul clasic magic CHEIA LUI SOLOMON, definea folosirea sa strict pentru magia înaltă ceremonială. (p. 69)

Astfel, nu ar fi probabil ca Smith să fi purtat un asemenea instrument dacă nu ar fi fost un magician ceremonial! CHEIA LUI SOLOMON nu este doar o carte pentru diletanţi, ci un manual masiv şi pretenţios de ceremonii complexe pentru cea mai puternică şi periculoasă magie ceremonială!

Există câteva artefacte asociate cu Joseph Smith. Cele mai importante ar fi:

1. BASTONUL ÎN FORMĂ DE ŞARPE: un baston cu cap de şarpe gravat cu iniţialele „JS”, completat cu un simbol astrologic despre care Quinn face observaţia că ar implica simbolic că „Jupiter conduce peste Joseph Smith”. Şarpele desigur este asociat cu Saturn, cu Jupiter şi cu Satan. (p. 72)

2. MEDALIONUL ÎN FORMĂ DE PORUMBEL: deşi porumbelul este un simbol creştin, Quinn nu pare satisfăcut cu aceasta şi observă că este şi „o emblemă sexuală sacră pentru dragoste şi pentru zeiţa mamă”, precum zeiţa vrăjitoriei. El este de asemenea una dintre formele „Modelelor Familiare sau spiritelor lui Venus”, iar Venus era puternică în diagrama lui Smith. Interesul lui pentru doamne este evident. (p. 73-74)

3. SĂCULEŢUL CU PERGAMENTE ŞI LAMENE: (Vezi nota 6.) Pumnalul lui Hyrum era însoţit de pergamente magice care includeau un lamen de magie ceremonială, un talisman pentru protecţie personală, şi un lamen care servea ca farmec pentru casă.

Quinn spune că prezenţa numelor lui Dumnezeu şi a frazelor care sună pios de pe aceste talismane, le face exemple de „ocultism creştin”, dar asemenea afirmaţii nu stau în picioare la examinarea scripturală. (p. 79)

Invocarea magică şi Cartea lui Mormon

Una dintre cele mai devastatoare revelaţii din cartea lui Quinn este relatarea lui meticuloasă despre cum apariţia Cărţii lui Mormon poate fi redusă la o serie de invocaţii ale spiritelor, destinate revelării comorii ascunse.

El arată, prea amănunţit pentru acest articol, cum timpurile, datele şi chiar configuraţiile astrologice arată că întâlnirea iniţială cu „Moroni” a fost „rezultatul cu un succes dramatic al magiei ritualice, în mod specific al NECROMANŢIEI…” (comunicarea cu morţii, interzisă de Biblie). (p. 118) Precum au observat alţii înainte de el (vezi nota 7), întâlnirea lui Smith cu Moroni a avut loc când luna a ajuns la plinătate, chiar înainte de echinocţiul de toamnă; principalul festival al vrăjitoriei, Harvest Home [Sărbătoarea Recoltei]! (Vezi nota 8.) În acea noapte totul coincidea exact cu instrucţiunile magice pentru invocarea spiritelor. (p. 122)

Povestea acelui echinocţiu a fost „curăţată” de Biserică, dar conform lui Quinn, cea mai timpurie versiune disponibilă revelează patru lucru mai târziu ascunse:

1. Au existat patru încercări fără succes făcute în rit;

2. Lui Smith i s-a făcut frică din cauza a ceva ce a găsit;

3. Eşecul lui Smith de a ţine anumite porunci;

4. Dorinţa lui de a se îmbogăţi vizitând Dealul Cumorah. (p. 123)

El revelează că Smith, când a deschis cutia cu plăcuţe, a văzut o broască râioasă în ea, care a luat înfăţişarea unui bărbat şi l-a lovit în partea laterală a capului. (p. 124) Nu discutăm aici despre falsa „Scrisoare a salamandrei”, ci despre o relatare independentă şi contemporană pe care falsificatorul Mark Hoffman poate foarte bine să o fi folosit-o ca să-şi construiască infama scrisoare.

Precum Quinn observă în mod corect, broasca râioasă a fost întotdeauna asociată „cu satanismul, magia neagră, farmecele şi vrăjitoria”. (p. 128) Dacă ceva s-a schimbat din broască râioasă într-o persoană, creatura era un spirit rău, un vrăjitor sau o persoană vrăjită. Prin urmare, dacă un spirit păzea plăcuţele, în mod necesar ar fi fost un diavol în forma unei broaşte râioase gigantice!

Quinn se gândeşte că este puţin probabil ca Joseph Smith sau tatăl lui să fi folosit metafore satanice pentru a descrie un mesager pe care îl considerau ca divin. Aş sugera că poate ei, ca mulţi vrăjitori, îl priveau pe diavol ca pe o fiinţă divină, poate pe o poziţie egală ca împreună-conducător cu Dumnezeu.

În orice caz, dificultatea aici este copleşitoare. Avem miezul central al credinţei SZU – apariţia Cărţii lui Mormon; fiind pătată de faptul că „Moroni”, custodele plăcuţelor este de fapt o broască râioasă satanică! Cum ar putea să vină o carte sfântă dintr-o asemenea sursă diabolică – în special din moment ce atacă atât de inflexibil creştinătatea tradiţională?

Vrea adevăratul „Moroni” să se ridice?

Din nefericire, Quinn nu-l lasă pe prietenul nostru Moroni acolo; dezgroapă mai multe fapte dezgustătoare despre numele însuşi. Deşi enumeră prea mulţi termeni pentru a ne ocupa adecvat de ei, unul prezintă interes. El relatează că numele actual, „Moroni”, se poate referi la un bărbat „cu ten întunecat sau oacheş, ceea ce sugerează o legătură cu magia populară”. (p. 131-2) Preotul unei adunări de vrăjitoare din Britania de după anii 1600, era cunoscut ca „Omul Întunecat” sau „Diavolul” (însemnând „zeu mic” sau reprezentant al zeului încornorat, Cernunnos sau Lucifer), şi era invariabil descris ca un bărbat cu „cu ten întunecat, oacheş”. Numele este de asemenea asociat cu magia egipteană, cu magia invocatoare din CHEIA LUI SOLOMON, cu salamandrele veninoase şi cu otrava nativilor americani!

Lui Smith i s-a cerut de asemenea să poarte îmbrăcăminte neagră şi să călărească un cal negru la întâlnirea lui spectrală – negrul fiind de mult timp asociat cu vrăjitoria. După ce a apărut Cartea lui Mormon şi după ce a devenit un „respectabil” lider de biserică, a continuat de asemenea să-şi folosească piatra pentru ghicire, în mare măsură în acelaşi fel în care a făcut-o la săparea după comoară. (p. 145) Este interesant că până în ziua de astăzi, liderii SZU poartă toţi costume negre, şi chiar misionarilor nu li se îngăduie să se îmbrace în orice, ci în mod normal numai în costume de culoare foarte închisă.

Colegii lui Smith nu au văzut o incompatibilitate între folosirea de către Dumnezeu a aceluiaşi instrument şi a aceloraşi metode pentru a traduce Cartea lui Mormon, precum s-a folosit pentru comoară. Ceea ce spune mai mult despre lipsa lor de discernământ spiritual decât despre sfinţenia lui Smith!

Quinn citează un studiu cuprinzător al artelor magice din anii 1700 şi observă că toate cele trei forme distinctive de ritual magic sunt reprezentate în relatarea despre Smith şi plăcuţele de aur: necromanţia, transformarea sau schimbarea în animale, şi teurgia sau comunicarea divină! (p. 133) Pe scurt, întâlnirea lui Smith de pe Dealul Cumorah este un caz dintr-un manual clasic de vrăjitorie!

Magia în Cartea lui Mormon

Ni se oferă apoi o recenzie a scripturilor SZU în lumina concepţiei magice despre lume, şi Quinn face din nou observaţia că sunt pline de corespondenţe magice. Pentru a le enumera pe cele mai importante:

1.) Folosirea „spiritului familiar” al Cărţii lui Mormon şi Isaia 29, când cuvântul are un context profund ocult. Deşi autorităţile SZU şi însăşi Cartea lui Mormon depun mărturie că respectiva carte are un spirit familiar, termenul în sine indică un demon în Biblie, şi fiecare comentariu al Bibliei, până şi DOCTRINA MORMONĂ a apostolului SZU McConkie, identifică termenul cu spiritualismul şi răul. (Vezi nota 9.) (p. 152)

Cu secole înainte de Smith, termenul „spirit familiar” se referea la NECROMANŢIE; şi bineînţeles orice vrăjitor care se respectă are un spirit familiar, care în mod frecvent se întrupa într-o BROASCĂ RÂIOASĂ sau într-o pisică!

2.) Cartea lui Mormon reflectă folclorul magiei despre mutarea comorii îngropate. (Heleman 13:35, Mormon 1:18) (p. 154)

3.) Multe nume din Cartea lui Mormon au corespondenţe în lumea vrăjitoriei: (p. 154-8)

Mormon (Mormo): spirit sau spectru care înspăimântă copiii, o sperietoare sau o falsă groază.

Alma: un nume folosit în magie pentru a evoca un spirit al comorii.

Lehi: similar cu LEHON, un nume folosit pentru a invoca spiritele.

Nefi: un zeu gnostic, Nephiomoath; de asemenea Nephesh (cuvântul ebraic pentru sufletul care este invocat de necromanţi).

Laman: sau Lamen, un instrument magic sau o platoşă pergament.

4.) „Învăţătura evreilor” – un mod obişnuit de referire la Cabala magică. „Limba egiptenilor” se referea la presupusele hieroglife magice egiptene ale lui Hermes Trismegistes (vezi nota 10) (1 Nefi 1:1). (p. 158)

5.) Revelaţia SZU învaţă animismul păgân – că obiectele neînsufleţite erau de asemenea fiinţe spirituale raţionale. (p. 170) Pământul însuşi trăia şi respira şi fusese născut din alte „pământuri părinte”. Aceasta este pură vrăjitorie, atât antică cât şi modernă! (Vezi nota 11.)

Revelaţia SZU şi apocrifele

Apocrifele sau „scrierile false” sunt cărţi care au fost respinse ca false de către erudiţii iudeo-creştini. Quinn arată asemănarea dintre scrierile respective şi scripturile SZU:

„Se poate ca versiunea lui Smith a Genezei [Cartea lui Moise] să fi prezentat învăţături extra-biblice noi şi tulburătoare… dar se potriveşte bine în diferitele tradiţii oculte.” (p. 169)

Alte elemente ale dogmei apocrife care s-au arătat în mormonism au inclus faptul că materia şi spiritul sunt acelaşi lucru, cabalismul ocult, şi Dumnezeu ca fiind „legat” şi forţat prin acţiuni umane.

Concepţiile lui Smith despre viaţa de dincolo, precum ale lui „ceruri multiple”, au fost „întru totul compatibile cu concepţiile oculte publicate pe cale largă”. (p. 172) Ecourile ocultistului Emmanuel Swedenborg şi ale ereticului gnostic Basilius Valentius se găsesc în dogmele lui Smith. Până în ziua de astăzi, apologeţii SZU încearcă frecvent să susţină că asemănarea dintre mormonism şi gnosticism dovedeşte că Biserica este cu adevărat creştinismul originar restaurat. Deoarece gnosticismul este o erezie, bineînţeles că nu dovedeşte un asemenea lucru.

Quinn intră în „templul damnat al mormonismului”

Quinn scrie că revelaţia preoţiei din 1832 evocă „mai degrabă o vedere tradiţională a magiei decât teologia iudeo-creştină”. (p. 177) Ideea preoţiei patriarhale transmisă de-a lungul epocilor era obişnuită în ocult şi în vrăjitorie, dar nu are nicio bază în Biblie, în afară de preoţia levitică, care nu are nimic de-a face cu preoţia lui Melhisedec a lui Smith.

Teologia SZU este practic identică cu cea a comunei Ephrata din secolul 18, din învecinata Pennsylvania, care combina rozicrucianismul, alchimia, astrologia şi magia ceremonială. Ei susţineau că conferă „ordinul antic al lui Melhisedec” prin punerea mâinilor. (p. 180) Aceeaşi fraternitate ocultă învăţa o altă doctrină SZU, botezul pentru morţi!

Când Quinn discută despre templul SZU, este şovăitor, pentru a nu spune mai mult. Este de înţeles, el îşi ia legămintele foarte în serios şi tot crede în sfinţenia templului. Pe cât de puţin spune, spune mai mult decât suficient!

„Deşi pot să existe similarităţi superficiale între ritualurile masonice şi aşezământul mormon, cred că filozofia de bază şi scopul celor două au fost fundamental diferite. Revelaţia mormonă proclama că aşezământul restaura lucrul din care masoneria recunoştea că doar deriva – MISTERELE OCULTE ALE LUMII ANTICE.” (p. 184)

El face observaţia că magia a ajuns la zenit în şcolile „misterelor” ale păgânismului. Smith a promis o restaurare a misterelor „secrete”, care în acele zile putea să însemne doar „ocultism”! Quinn arată:

„Niciun mason nu definea scopul central al riturilor masonice ca fiind o ascensiune la cer. (Vezi nota 12.) Deşi absenţa ascensiunii cereşti în francmasonerie reprezintă o prăpastie între ea şi aşezământul mormon, o asemenea ascensiune era esenţială pentru misterele oculte ale lumii antice.” (p. 185)

Quinn crede că este posibil să se vadă cum, chiar prin simpla folosire a materialelor despre templu din surse autorizate SZU, se poate constata că aşezământul „reflecta misterele antice şi oculte mult mai apropiate decât francmasoneria”. (p. 186)

Extrăgând din DIVINE LEGATION OF MOSES [Legaţia divină a lui Moise] a lui Warburton, o descriere extensivă a misterelor antice disponibile în vremea lui Smith, Quinn observă nouă asemănări precise între cultele păgâne antice şi aşezământul SZU, incluzând:

1. Spălări, ungeri, primirea unui nume nou şi a unui veşmânt sacru;

2. Legăminte de nedivulgare;

3. Ritualuri mai puţin importante şi mai importante;

4. Muritori ajungând la divinitate;

5. Secrete revelate de Dumnezeu, dar distorsionate prin apostazie.

El spune că misterele antice oculte şi aşezământul SZU manifestă înrudire atât filozofică, cât şi structurală! Cercetarea noastră a oferit dovezi pentru cel puţin 15 corolare precise între vrăjitoria modernă şi ritul templului. (Vezi nota 13.) Deşi spaţiul nu-mi permite să intru în secţiunea lui Quinn despre magie în Biserică după 1830, el îi stabileşte clar prezenţa şi face observaţia că este posibil ca cel puţin două treimi dintre primii apostoli mormoni să fi crezut în magia populară! (p. 195)

El constată legătura dintre învăţăturile lui Joseph Smith ca fondator matur de biserică, şi tradiţii magice care se extind până în lumea antică (p. 226), şi spune că aceasta nu diminuează validitatea mormonismului ca religie creştină, iar în cele din urmă compară mormonismul cu „iudaismul dinainte de exil” şi cu „creştinătatea originară”. (p. 227) El afirmă că tehnicile magice au facilitat căutarea religioasă a acelor contemporani ai lui Joseph Smith care au perceput realitatea concepţiei magice despre lume.

NOTE DE FINAL

1.) Anton LaVey, THE SATANIC BIBLE, Avon, 1969, p.155- 272; de asemenea THE VISION AND THE VOICE a lui Aleister Crowley.

2.) Reed C. Durham, Jr., IS THERE NO HELP FOR THE WIDOW’S SON, Martin Publishing, Nauvoo, IL. 1980, p. 25-26.

3.) Wesley P. Walters, declaraţie sub jurământ, 28 octombrie 1971.

4.) Aleister Crowley, 777, în THE QABALAH OF ALEISTER CROWLEY, Weiser, New York, 1978.

5.) Durham, p. 22ff.

6.) Un lamen este un pergament sau un sigiliu de metal, desemnat pentru a fi purtat pe piept ca talisman al protecţiei, în special în timpul invocării spiritului; şi este gravat cu sigiliile şi numele puterii unui demon planetar şi adesea cu pătratul magic corespunzător.

7.) James R. Spencer, „Through the Maze” #15, 1986, „The Occult Roots of Mormonism”, p. 4.

8.) Janet & Stewart Farrar, EIGHT SABBATS FOR WITCHES, Robert Hale, London, 1981, p. 26, 116.

9.) MORMON DOCTRINE a lui Bruce R. McConkie, Bookcraft, Salt Lake City, 1979 – la termenul „spirit familiar”, el spune „Vezi SPIRITUALISM”.

10.) Hermes Trismegistes este o figură mitică a Egiptului asociată cu zeul Thoth. Mulţi consideră că este fondatorul magiei. Maxima lui: „Precum sus, aşa şi jos”, este o doctrină de bază atât pentru ocultism cât şi pentru mormonism.

11.) Vezi DRAWING DOWN THE MOON a lui Margot Adler, Beacon Press, Boston, ediţia revizuită, 1986, p. 299-303, pentru o ilustrare a felului în care văd vrăjitorii pământul, şi pentru similaritatea cu învăţătura SZU.

12.) William J. Schnoebelen şi James R. Spencer, MORMONISM’S TEMPLE OF DOOM, Triple J Publications, Idaho Falls, 1987, în special p. 43.

13.) THE QUESTION OF FREEMASONRY a lui J. Edward Decker, p. 18-27. De fapt există un element soteriologic în francmasonerie. Masonul speră să dobândească imortalitatea şi să obţină „Loja Celestă” după moarte; iar unii scriitori fac clar că masonul poate cu adevărat să dobândească divinitatea.

PARTEA II: UN RĂSPUNS CREŞTIN

Deşi un răspuns rând cu rând la această carte mare ar fi în el însuşi o carte, unele dintre conceptele fundamentale din lucrarea lui Quinn trebuie să fie criticate de pe poziţia ortodoxiei creştine istorice. Două probleme de bază la încercarea lui Quinn de a inventa o legătură între creştinism şi ocultism sunt că, în primul rând, chestiunea „concepţiilor despre lume” poate să sune respectabil academic, dar nu rezistă în lumina cercetării biblice.

În al doilea rând, deşi el poate să aibă cu adevărat dreptate spunând că distincţiile dintre magie şi religie devin deseori neclare, el nu reuşeşte să înţeleagă că creştinismul este o relaţie vitală, intimă cu Yah’shua (modul evreiesc de a spune Isus) Mesia. El nu este şi nu poate fi niciodată o religie!

Trei „concepţii despre lume”

Antropologii discută frecvent despre „concepţiile despre lume”, dar în realitate, în termenii spiritualităţii există doar trei mari concepţii despre lume, şi ele sunt mutual exclusive.

Este naturalismul, care susţine o concepţie esenţial ateistă că universul este tot ce există şi că în el nu există deloc realitate spirituală.

Apoi este panteismul, care spune că Dumnezeu este în toate lucrurile, că toată materia, însufleţită şi neînsufleţită, are un principiu-zeu sau principiu-viaţă în ea; şi că Dumnezeu nu există în afara creaţiei Lui. Aceasta este esenţialmente aşa-numita „părere magică despre lume”.

În sfârşit, este monoteismul, care susţine un Creator în afara universului pe care l-a făcut şi pe care îl controlează, dar în care este şi imanent: credinţa într-o singură Dumnezeire. Aceasta este „concepţia despre lume” biblică.

Acum, chiar şi în constructele unui dialog monoteism/panteism, este uşor de văzut că în mod raţional nu poţi susţine ambele poziţii în acelaşi timp. Panteistul ar fi ca o persoană care ar spune că totalitatea Dr. Quinn ar fi în cartea sa – că nu există mai mult din Dr. Quinn decât este conţinut în scrierea sa. Monoteistul ar spune că deşi inima şi mintea Dr. Quinn pot fi percepute în cartea sa, există mult mai mult din el decât poate fi găsit în carte. Panteistul crede că el este la fel de mult o parte a lui Dumnezeu ca orice altceva, şi pe această fundaţie este construită magia. Dumnezeul Bibliei este cu totul Altul (Isaia 55:9, Romani 11:33), dar accesibil nouă prin revelaţie; şi prin Revelaţia finală: Yah’shua Mesia (Evrei 1:1-2).

Pentru a ne continua metafora, un panteist ar crede că dacă tai o pagină din cartea Dr. Quinn, el ar fi tăiat. Similar, concepţia magică despre lume crede că prin acţiunile făcute asupra unor părţi din lume, zeii pot fi influenţaţi. Aceasta este maxima hermetică de mai sus: „Precum sus, aşa şi jos” – şi este cu totul străină Bibliei.

Religiosul excesiv crede că există lucruri pe care le poate face pentru a se aduce pe sine în armonie cu Dumnezeu. Ele pot include acţiuni, ritualuri sau rugăciuni. Biblia spune că este o prostie. Nu există nimic ce ar putea face omul pentru a se restaura în părtăşia cu YHWH (Efeseni 2:8-9), în afară de a primi pur şi simplu darul vieţii eterne (Romani 6:23, 10:13). Chiar şi impulsul de a primi darul poate fi dat numai prin harul lui Dumnezeu (Ioan 3:27, 1:13; Tit 3:5).

Astfel, distincţia pe care o face Quinn între magie, ca fiind coercitivă, şi religie, ca fiind rugativă, se aplică însutit creştinismului. Dumnezeul Bibliei este întru totul suveran şi neschimbător, voia Lui nu poate fi schimbată prin rituri magice (Maleahi 3:6, Psalmul 102:27, Evrei 1:12, Iacov 1:17). Aceasta anulează baza concepţiei magice despre lume, fiindcă YHWH este impasibil la un asemenea nonsens. Prin urmare, orice rezultate apar sunt aproape sigur de la demonic. YHWH în Biblie condamnă magia de zeci de ori. (Vezi nota 1.) Că „Dumnezeul” lui Quinn poate denunţa magia, şi totuşi să răsplătească oameni ca Smith şi Cowdery pentru că o practică, este iraţional.

„Toată lumea o face!”

Justificarea lui Quinn pentru practicarea magiei de către Smith este că: a) pot fi găsite exemple istorice de credincioşi iudeo-creştini care au practicat forme ale magiei; şi b) în vremea lui Smith aproape toată lumea practica magia populară. Era parte a mediului lor cultural. Aceasta este una dintre cele mai vechi şi mai obişnuite fantezii etice, familiare oricărui părinte. Este OK să o faci pentru că „O, mami, toată lumea o face.” Orice istoric perspicace ţi-ar putea spune că singurele dăţi când fie Israel, fie biserica s-au implicat în magie şi superstiţie, au fost vremurile de lepădare de credinţă.

Nu poţi justifica comportamentul rău printr-un alt comportament rău.

Este semnificativ că însuşi Quinn compară Cartea lui Mormon cu Israelul dinainte de exil, fiindcă studiul biblic va descoperi că înainte de exil, Israelul era o ruină apostată – plină de idolatrie! Similar, deşi au fost vremuri în istoria creştină când biserica a fost plină de ritualuri şi superstiţii, acelea au fost vremuri de întuneric spiritual (de aici, „Evul Mediu întunecat”), dar aşa cum admite Quinn, asemenea practici şi-au pierdut importanţa când Reforma a restaurat lumina scripturală în Occident.

Punctul esenţial este că şi dacă fiecare creştin din istorie ar practica „magia populară”, aceasta nu ar face-o să fie mai puţin un păcat în ochii lui Dumnezeu – nu mai mult decât faptul că milioane de copilaşi sunt avortaţi pe an în această ţară, face ca avortul să fie mai puţin un păcat. Nu poţi fi un „ocultist creştin” mai mult decât poţi fi un „ucigaş creştin”! Este o contradicţie de termeni!

Dacă Joseph Smith ar fi fost un profet adevărat, ar fi stat împotriva cursului istoriei şi ar fi strigat: „POCĂIŢI-VĂ!” Nu ar fi cedat mediului cultural, l-ar fi denunţat. Profeţii din Biblie au existat în timpuri de apostazie exact aşa cum zugrăveşte Quinn, şi totuşi nu-i vezi pe profeţii Vechiului Testament închinându-se stâlpilor Aşerei!

Chiar dacă Quinn a fost crescut într-o casă păcătoasă (precum pare să fi fost), o chemare biblică adevărată l-ar fi forţat să-şi lase trecutul păcătos în urmă, la fel cum Avraam l-a lăsat pe al lui în urmă. Cel Atotputernic nu va face cu ochiul păcatului din viaţa nimănui – în special din viaţa celor despre care se presupune că sunt profeţii Lui. Magia lui Smith este un scandal care cântăreşte mai greu şi decât adulterul lui!

Adevărata credinţă biblică se măsoară prin ceea ce porunceşte YHWH în Cuvântul Său, nu prin cât de mult au dat greş oamenii, în funcţie de circumstanţe, cu aceste porunci. Prin urmare, faptul că unii credincioşi au practicat magia este complet irelevant într-o discuţie.

Magia în Biblie

Versetele deductibile pe care le citează Quinn în niciun fel nu arată aprobarea de către Dumnezeu a magiei. Trebuie să ne amintim că YHWH nu Se poate contrazice pe El Însuşi (Maleahi 3:6). Prin urmare, în faţa condamnării frecvente şi implacabile a magiei de către Biblie, trebuie să admitem că YHWH nu aprobă aceste practici. Asemănările superficiale cu magia nu fac ca ceva să fie magie – nu mai mult decât jertfa lui Yah’shua pe Calvar poate fi comparată cu o jertfă umană aztecă! Contextul teologic este complet diferit!

Raţionamentul lui Quinn este că dacă un „om al lui Dumnezeu” din Biblie, ca Iosif sau Iacov, a făcut ceva ce semăna cu magia, şi YHWH nu i-a corectat în text, atunci aceea implică faptul că El aproba – în ciuda faptului că YHWH în mod repetat tună şi fulgeră împotriva magiei şi vrăjitoriei.

Să aplicăm aceasta unei probleme diferite. Moise a fost neîndoielnic unul dintre cei mai mari „oameni ai lui Dumnezeu” din Biblie. Totuşi, a comis o crimă (Exod 2:12). YHWH nu spune nimic. După logica lui Quinn, crima ar fi permisă, chiar dacă în multe alte locuri YHWH condamnă crima. Nu poţi lua evenimente izolate de calitate ambiguă şi să construieşti din ele o teologie a „magiei biblice”!

A spune că Yah’shua a făcut acte magice înseamnă a presupune că El ar viola poruncile precise ale Tatălui Său – o imposibilitate! Asemănarea dintre acţiunile lui Yah’shua şi practica magiei este o adevărată sforţare, şi nu este recunoscută de niciun erudit evanghelic serios!

Sfânta Biblie arată că bunele intenţii („magia albă”) nu fac ca vrăjitoria să fie permisă. Fapte 16:16 face clar că folosirea magiei chiar pentru vestirea Evangheliei, este interzisă! Adevărata rugăciune creştină este o completă supunere faţă de voia Tatălui prin Yah’shua, şi nu lasă loc pentru manipularea magică a Celui Atotputernic!

Poate practicarea magiei populare să pregătească un om în vreun fel, pentru a fi un adevărat profet, aşa cum sugerează Quinn? Este posibil ca YHWH să valideze practici magice printr-o revelaţie ca cea din D&C 6? Cred că răspunsul biblic la ambele este un calificat „NU!”

YHWH nu ar pregăti un om pentru o chemare vitală făcându-l să violeze legile Lui. Păcatul macină caracterul, nu îl fortifică. Ar fi ca şi cum Smith s-ar fi pregătit pentru misiune molestând copii! Ideea este blasfematoare! YHWH nu ar „inspira” pe cineva să acţioneze în moduri pe care El le condamnă de multe ori ca păcat!

YHWH nu Se poate contrazice pe Sine, prin urmare este imposibil pentru El să dea o revelaţie validând magia populară, mai mult decât ar putea valida crima! Este incompatibil cu caracterul sfânt al lui YHWH; şi genul de zeu cerut de acest fel de analiză este fie un psihopat dement, fie un mistificator crud!

Păcatul este păcat. Sunt sigur că Dr. Quinn nu ar încerca niciodată să găsească scuze antropologice drăguţe pentru crimă; dar el dă greş în a vedea că magia este adulter spiritual!

REVELAŢIA SZU & OCULTISMUL ANTIC

Facerea de comparaţii între textele magice şi gnostice antice sau literatura medievală ocultă şi mormonism, cu greu ar susţine „adevărul” SZU! Contrar credinţelor oculte şi New Age, există un motiv bun pentru care „scripturile” gnostice şi apocrife nu sunt în canonul biblic. Ele NU sunt divin inspirate.

Multe au erori istorice; învăţături nebiblice; şi puţine pretind origine apostolică. Cele care o pretind sunt recunoscute de erudiţii serioşi ca falsuri patentate, iar când criteriile riguroase aplicate Bibliei sunt folosite în aceste texte, ele nu le satisfac. Istoria a privit aceste texte ca false de mai mult de 1700 de ani!

Ceva ce Quinn nu pare să înţeleagă este că folosirea textelor eretice sau înşelătoare pentru susţinerea practicilor lui Smith nu îi măreşte reputaţia. Oricât te-ai lupta, nu poţi face gnosticismul sau mormonismul ortodoxe; şi ceea ce face Quinn este să construiască un caz important pentru mormonism, ca fiind o erezie gnostic-ocultă!

Muntele în creştere de dovezi în ceea ce priveşte vrăjitoria şi ocultismul este doar susţinut de cercetarea lui. Avem: pentagrame, talismane, spirite familiare, pumnale ceremoniale, broaşte râiose, necromanţie, astrologie, animism, pietre pentru ghicit, magia enochiană şi cabalismul. Sună ca o listă de cumpărături pentru o adunare de vrăjitoare!

RĂDĂCINILE MAGICE ALE TEMPLULUI

Quinn dovedeşte cu măiestrie o descendenţă ocultă pentru aşezământul templului, ceva ce cercetarea noastră a susţinut de asemenea – dar concluziile la care ajunge din dovezile lui sunt radical diferite de ale noastre. Dacă aşa cum spune el, cultele păgâne reprezintă „dezvoltarea deplină” a magiei, atunci aşa să fie; din punct de vedere biblic, ele reprezintă o dezvoltare deplină a păcatului. Pentru el, a lega aşezământul de cultele antice nu înseamnă a zdruncina efectiv orice pretenţie pe care o face mormonismul că este creştin! Creştinii sunt avertizaţi să se ferească de orice este păgân (Ioan 15:19; 1 Corinteni 5:11, 10:14-22; 2 Corinteni 6:14; Efeseni 5:11); să evite chiar orice pare rău! (1 Tesaloniceni 5:22)

Erudiţii sunt de acord că punctul pivotant al misterelor păgâne este reproducerea sexuală – atât a vegetaţiei cât şi a fiinţelor omeneşti; şi că sexul sau chiar prostituţia la templu însoţea frecvent asemenea rituri. Prin urmare, învierea învăţată în păgânism era legată de sex, de reîncarnare sau de trupuri putrezind şi fiind „renăscute” iar, ca grăuntele care creşte din pământ!

Această concepţie păgână despre zei este mult prea omenească; iar acei zei fac lucruri pe care un crescător de nurci nu le-ar tolera! Zeul ucis şi înviat al păgânismului este dependent de potenţa sexuală şi de o zeiţă pentru a-i da viaţă. (Vezi nota 2.)

Toate aceste idei Îi sunt cu siguranţă detestabile lui YHWH, care nu este o fiinţă sexuală care creează prin aparatul reproductiv! Astfel, sexul poate fi în inima păgânismului sau mormonismului (vezi nota 3); dar nu este în inima Evangheliei!

Quinn spune: există „atât înrudire filozofică cât şi structurală” între templul SZU şi păgânismul antic. Dacă păgânismul antic este condamnat de YHWH – ce îi spune aceasta mormonului despre templul lui, chiar inima credinţei lui?

CONCLUZIE

Dovezile care leagă mormonismul format şi fondatorii săi (în special Joseph Smith) de ocult sunt acum copleşitoare. Singura întrebare care rămâne este concluzia spirituală la care putem ajunge din acest fapt. Este biblic imposibil pentru un „fondator de biserică matur” să fie înclinat spre magie şi vrăjitorie – nu mai mult decât ar putea fi un ucigaş sau un adulterin (vezi nota 4). Un Dumnezeu sfânt nu ar tolera aşa ceva!

Un copac stricat nu poate aduce fructe bune, şi poţi căuta peste tot în Biblie un om care a continuat în multele păcate pe care le-a făcut Joseph Smith şi care a fost binecuvântat şi onorat de Dumnezeu. Nu-l vei găsi. Cu siguranţă, oamenii lui Dumnezeu din Biblie sunt văzuţi comiţând păcate (Moise, Avraam, David etc.), dar niciunul dintre ei nu a continuat să păcătuiască în mod repetat, iar şi iar.

Smith a făcut-o. Păcatul nu poate facilita nimănui căutarea religioasă. Dumnezeu condamnă magia la fel de sigur cum condamnă prostituţia, crima sau furtul!

„Concepţia despre lume” biblică, singura care le este permis creştinilor să o aibă, nu poate accepta ca adevărat conceptul implicit al lui Quinn că există multe realităţi, şi că adevărul este cumva relativ. O astfel de învăţătură este umanistă şi ocultă în miezul ei, şi este incompatibilă cu mesajul Bibliei al singurului, suveranului Dumnezeu, care stăpâneşte peste creaţia Sa şi cheamă la părtăşie cu El prin Hristos.

Mormonii ca Dr. Quinn au nevoie să realizeze implicaţiile spirituale ale acestor fapte şi să înceteze să joace jocuri intelectuale cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au nevoie să realizeze că mesajul biblic este clar şi evident – există un Dumnezeu şi El condamnă orice formă de magie ca păcat. Biblia îi condamnă pe toţi vrăjitorii care nu se pocăiesc la lacul de foc. (Apocalipsa 21:8) Rugăciunea noastră sinceră este ca ei să fie atenţi la avertizarea lui Dumnezeu despre mormonism şi „… ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” – Apocalipsa 18:4

NOTE DE FINAL

1.) Aceste versete, printre altele, condamnă în mod specific magia şi vrăjitoria: Exod 22:18; Levitic 19:26-31, 20:6; Deuteronom 18:9-12; 1 Samuel 15:23, 28:7-11; 2 Împăraţi 9:22, 17:17, 21:6, 23:24; Isaia 8:19, 29:4, 47:8-12, 57:3-5; Ieremia 27:9; Mica 5:12; Zaharia 10:2; Maleahi 3:5; Fapte 8:11, 13:6,16:16-18; Galateni 5:20; Apocalipsa 18:23, 21:8.

2.) Pentru mai multe despre aceasta, vezi WICCA: SATAN’S LITTLE WHITE LIE, de autor (Chick Publications, 1990), pp.169-172.

3.) Vezi tractatul „Bunicuţei” Thelma Geer, „Mormonism: Salvation by Grace or by Sex?”; de asemenea pamfletul SZU de Mark E. Petersen intitulat „Chastity”, p. 29, unde el spune că „Sexul este atât de sacru încât nu există slăvire în Împărăţia Celestă fără el.”

4.) Există dovezi abundente că Smith a fost şi adulterin, cu multele lui soţii adiţionale.

[William J. Schnoebelen, Straight Talk #23 – Joseph Smith and the Occult. Copyright © 2011 William J. Schnoebelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic pe www.withoneaccord.org.]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *