Să vorbim deschis despre Harry Potter

de Bill Schnoebelen

[Nota Bene. Acest articol a fost scris în anul 2000, dar practic toate criticile pe care le conţine se aplică şi celorlalte cărţi din serie. Mulţumesc.]

Nicio carte nu a avut atâta succes în ultimii ani ca celebrata serie „Harry Potter”. Aceste romane presupuse a fi pentru copii, scrise de o femeie din Marea Britanie pe nume J. K. Rowling, au făcut din autoare una dintre cele mai înstărite femei din lume. Ea a scris patru cărţi, ultima fiind HARRY POTTER ŞI POCALUL DE FOC, care cântăreşte mai mult decât unele computere. În total, cărţile ei s-au vândut în mai mult de 30 de milioane de exemplare.

Atrăgătorul ei erou este Harry Potter, un băiat orfan nesocial ai cărui părinţi au fost omorâţi când era foarte mic de un vrăjitor numit Voldemort. De la acea întâlnire, el are pe frunte o cicatrice în formă de fulger, şi este crescut de nişte rude stupide, crude (o mătuşă şi un unchi) care sunt „muggles” [sunt lipsiţi de orice abilitate magică şi nu s-au născut în lumea magică], termenul lui Harry Potter pentru cei care nu sunt vrăjitori şi cărora nu le place magia sau nu cred în ea, şi tind să-i persecute pe cei cărora le place magia.

Sagaua lui Harry începe când are 10 ani, în PIATRA VRĂJITORULUI, şi el creşte cu un an în fiecare carte. Are 14 ani în ultima carte. Fără a intra în toate detaliile acţiunii (care se poate să fie până acum mai bine cunoscute decât Biblia – din nefericire), Harry este salvat de existenţa lui mohorâtă de muggle, de invitaţia de a fi elev la „Şcoala Hogwarts de Vrăjitorie şi Farmece”. De aici, el intră în tot felul de aventuri, ajungând treptat la o confruntare cu vrăjitorul rău care i-a omorât părinţii.

Cărţilor li se face marketing ca fiind pentru copii (prima este recomandată pentru vârstele cuprinse între 8-13 ani şi ultima, pentru cititorii de la 10 ani la vârsta adultă), deşi sunt bine scrise şi au succes şi la adulţi. Problema constă în natura spirituală a cărţilor. Nu-ţi vin în minte multe cărţi pentru copii în care eroul principal este un vrăjitor (sau un vrăjitor în devenire).

Cu siguranţă, magia este o trăsătură obişnuită în poveştile cu zâne şi în fantezie. Dar dacă ne referim la Basmele Fraţilor Grimm (unele ERAU îngrozitor de sinistre), la VRĂJITORUL DIN OZ sau la alte poveşti cunoscute, există o diferenţă. De obicei magicienii şi vrăjitorii erau personaje secundare sau chiar ticăloşi, iar personajele principale (Dorothy, Albă ca Zăpada etc.) erau muritori obişnuiţi care fie erau victimizaţi, fie erau ajutaţi de vrăjitori. Dar Harry este eroul – şi cei mai mulţi dintre prietenii şi aliaţii lui apropiaţi sunt şi ei vrăjitori. Aceasta este de o importanţă esenţială, şi vom vedea de ce mai târziu. Prin urmare, cititorilor li se cere să se identifice cu ei. Magia este o treabă serioasă, şi oricine a practicat-o îţi va spune aceasta. Am fost implicat din plin în magie şi vrăjitorie cel puţin zece ani, şi cred că sunt calificat să vorbesc despre acest subiect cu o anumită autoritate şi experienţă.

O controversă destul de surprinzătoare a apărut în Trupul lui Hristos cu privire la subiectul cărţilor Harry Potter. Cărţile SUNT despre magie şi vrăjitorie. Cu privire la aceasta nu poate exista îndoială. În multe biserici, controversa se învârte în jurul răspunsului dacă asemenea cărţi ar trebui să fie în mâinile copiilor creştini. Chuck Colson, un autor şi vorbitor evanghelic foarte respectat, i-a uimit pe mulţi când a trecut de partea lui Harry. El a afirmat că respectivele cărţi nu sunt periculoase pentru copii fiindcă nu sunt despre magie în sensul ocult. Mai degrabă, a spus el, ele se referă la „magia mecanică”, care este o procedeu literar. El susţine că magia din cărţile Potter este:

„… pur mecanică, în opoziţie cu ce este ocult. Adică Harry şi prietenii lui fac farmece, citesc în globuri de cristal şi se transformă în animale – dar nu intră în contact cu o lume supranaturală… Nu este genul de vrăjitorie adevărată pe care o condamnă Biblia.”[1]

În timp ce Colson nu defineşte exact termenul de magie mecanică, el afirmă indirect că ea este ceva de genul armelor cu raze sau a călătoriei în timp din genul science fiction – un concept imaginar conceput pentru a-l încânta pe cititor şi pentru a face să înainteze acţiunea – parte a unui univers cu totul imaginar. Eu nu găsesc explicaţia lui convingătoare.

Mai întâi de toate, parte a problemei este că vrăjitorii şi magicienii există cu adevărat. Ei fac ÎNTR-ADEVĂR farmece şi citesc în globuri de cristal. Unii chiar practică licantropia[2] – transformarea în animale. De aceea, nu este nimic imaginar în privinţa acestora, caracterul lor imaginar este doar în minţile creştinilor care îşi ascund capul în nisip.

În al doilea rând, parte a problemei este definirea a ceea ce este magia. Este un termen care a dobândit tot felul de conotaţii în atitudinea mintală a publicului. Un nou-născut poate fi „magic”. Deşi poate fi poetic să spui că zâmbetul noii tale prietene este magic, ceea ce se întâmplă este că „magic” a ajuns să însemne orice produce un sentiment de uimire sau mirare. Nu este o definiţie prea exactă.

Magia şi magia k

Apoi există confuzie între magia de scenă (iluzia) aşa cum este ea practicată de oameni ca Houdini sau David Copperfield, şi magia „adevărată”. Din acest motiv, cel mai serioşi practicaţi ai artei vrăjitoriei preferă să o scrie în engleza veche, „magick” [magie k], tocmai pentru a o distinge de scoaterea unui iepure din pălărie.

Faimosul vrăjitor Aleister Crowley a definit magia k ca „ştiinţa de a cauza ca schimbarea să aibă loc în conformitate cu voinţa”. Este o definiţie foarte generală. Evident, dacă deschid întrerupătorul la mine acasă, am cauzat ca schimbarea să aibă loc în conformitate cu voinţa mea. Cei mai mulţi dintre cei care studiază subiectul interpretează remarca lui Crowley, spunând că se referă la cauzarea „schimbării” fără a folosi metodele seculare obişnuite ale cauzalităţii, la îndemâna tuturor oamenilor.

O definiţie din dicţionar este „presupusa artă de a influenţa cursul evenimentelor prin controlul ocult al naturii spiritelor”.[3] Această definiţie este cheia înţelegerii problemei lui Harry Potter şi a definiţiei lui Colson. Cele mai multe dintre definiţiile magiei includ ideea ocultismului şi/sau transmiterii de mesaje prin spirite. Cel mai adesea, spiritele sunt rele.

Harry este un copil care este vrăjitor în devenire. Ce este un vrăjitor? Din nou, dicţionarul ne spune că vrăjitorul este „cineva care face farmece, un magician.”[4] ORICARE dintre manualele despre magie, numite „grimoire”[5], arată foarte clar că sursa adevăratei puteri magice este încheierea de pacte cu spiritele controlatoare – spiritele rele.

O altă confuzie care trebuie clarificată este diferenţa dintre magia k şi vrăjitorie. Cărţile Potter tind să le contopească, reflectând o percepţie greşită obişnuită. Ele nu sunt acelaşi lucru, aşa cum îţi va spune orice wiccan (vrăjitor care practică magia albă). Unii vrăjitori practică magia k (noi am făcut-o), iar unii nu o practică. Vrăjitoria, aşa cum este ea înţeleasă de cei mai mulţi în zilele de astăzi, este o religie, o religie păgână care implică închinarea la zeităţile naturii. Cel mai adesea ele sunt văzute ca o zeiţă şi un zeu. Pentru cei mai serioşi vrăjitori, principalul concept al wicca este devoţiunea faţă de zeii şi zeiţele religiei lor.

Dacă vrăjitorii practică magia, de obicei este vorba de o simplă subdiviziune, farmece de legare, farmece sau vindecări cu lumânări etc. Este ceea ce adesea numim „magie populară”, care este foarte diferită de magia k ceremonială, genul asociat de obicei cu vrăjitorii şi magicienii. Magia populară se face de obicei cu un „buget limitat” şi este destul de simplă. Ea implică deseori lucruri din natură. În zilele noastre, antropologii o numesc „spiritism cultural”.

Magienii, în contrast cu wiccanii, adesea nu venerează nimic. Un practicant wiccan al magiei k poate să aibă credinţă în zeii wicca, dar cei mai mulţi magicieni cu care am avut noi de-a face de-a lungul anilor sunt fie agnostici, fie atei. Unii cred de fapt că ei înşişi sunt zei.

De obicei, când ne gândim la magia k sau la farmece, vorbim despre „magia k înaltă” sau „magia k ceremonială”. Magia k ceremonială sau înaltă, aşa cum implică numele ei, presupune de obicei ritualuri destul de complexe şi mult timp, studiu şi pregătire. Găsim în ea folosirea baghetelor, robelor, poţiunilor şi multe dintre lucrurile văzute în cărţile Potter. Ritualurile pot fi foarte elaborate. De exemplu, unele ritualuri pe care le-am făcut ca vrăjitori care eram şi magicieni ceremoniali, ne-au luat mai mult de şase luni ca să le pregătim.

Vrăjitorii SE ROAGĂ la zeităţile lor. Un magician rareori se roagă cuiva. El porunceşte! Magicianul crede în eficienţa ritualului. Nu s-ar ruga ca să obţină un rezultat mai mult decât m-aş ruga eu în speranţa că voi avea electricitate, înainte să apăs pe întrerupător. Nu este o problemă de credinţă, este o problemă de „tehnologie ştiinţifică” – dar de natură spirituală. Totuşi, tehnologia din spatele magiei k este în întregime mintală, emoţională şi demonică în natura ei.

Evocarea

Colson şi alţii fac greşeala de a presupune că nu există lucruri precum magia descrisă în cărţile Potter. Nu este întru totul adevărat. În timp ce unele activităţi din cărţile Potter (jucarea Quidditch-ului[6] de exemplu) sunt evident fantezie, multe dintre ele nu sunt. Mulţi creştini nici măcar nu realizează că există oameni care sunt serioşi când fac aşa ceva. Deoarece presupun că totul este ficţiune, ce poate fi rău în a citi aşa ceva?

Ca fost magician şi vrăjitor, îngăduie-mi să explic ce ar trebui să facă micuţul şi fermecătorul Harry Potter pentru a ajunge acolo unde se află în aceste cărţi. Îngăduie-mi să te conduc rapid într-un ritual magic real. Pentru a dobândi puterea de a zbura de exemplu, vrăjitorul ar putea folosi orice număr de ritualuri. Ar trebui să determine ce fel de forţă elementală este implicată.

Zborul sau levitaţia ar ţine de elementul AER.[7] Aceasta ar determina felul de robe, tămâie, lumânări, evocări, talismane sau amulete şi instrumente folosite în ritual. Simplu spus, vrăjitorul trebuie să folosească toate instrumentele corecte şi apoi să facă un cerc magic[8] şi un triunghi al manifestării. Ele sunt de obicei desenate pe podea, sau făcute cu un anumit fel de substanţă aromată, sulf sau cretă. Vrăjitorul stă în cerc. Există un anumit număr prescris de lumânări sau de vase aprinse care pot fi folosite, în funcţie de manualul magic şi de sistemul folosit. Vrăjitorul ar trebui să poarte o anumită robă colorată – de obicei albastră sau portocalie pentru aer. Ar fi înarmat cu o baghetă magică (nu un băţ cu o stea strălucitoare în vârf) fiindcă baghetele sunt de obicei atribuite elementului aer. Ar putea de asemenea să aibă o sabie, pentru că se crede adesea că pentru a fi precaut, ar trebui să ai o sabie când faci evocări. Cu bagheta sau cu sabia se crede că poţi porunci spiritelor să ţi se supună.

O evocare este chemarea unui demon sau a unui djinn (forma arabă a cuvântului nostru „dgin”). Termenul evocare este folosit pentru a deosebi aceasta de cealaltă practică magică ceremonială larg răspândită, numită invocare. În magie, invocarea este chemarea unei fiinţe mai înalte decât tine, precum un înger sau un zeu. Crezi sau nu, există manuale magice care arată cum să chemi arhangheli şi îngeri şi cum să îi obligi să te asculte. Desigur, unui înger bun nu i se poate porunci prin vrăjitorie.[9] Prin urmare, este rezonabil că asemenea îngeri sunt căzuţi şi răi. Evocarea este folosită pentru a chema fiinţe mai prejos decât oamenii, ca demonii sau elementele.[10]

Ceremonia reală (pe lângă pregătire) poate să dureze mult. Vrăjitorul cheamă spiritul în „triunghiul manifestării”. El este un triunghi pictat sau trasat pe podea, cu fiecare latură cam de un metru. Acesta este evocarea. Se vor arde multe substanţe aromate, în parte fiindcă se crede că aceasta îi dă spiritului o oarecare bază materială cu care să se materializeze. Scopul este de fapt a-l face pe demon să apară vizibil în triunghi, dar într-o formă care nu este prea deranjantă pentru sensibilitatea vrăjitorului.

Afaceri cu demonii?

Odată ce demonul s-a arătat, vrăjitorul va avea un gen de talisman (care ar putea fi un medalion sau o bucată de pergament cu ceva scris pe ea) cu care să lege demonul după voia sa, învârtind sabia către el şi rostind blesteme îngrozitoare pentru cazul în care nu ar fi ascultat. Demonul va încerca şi el să scape sau să-l înşele pe vrăjitor ca să părăsească cercul. Dacă în acest timp vrăjitorul ar păşi în afara cercului, demonul ar avea dreptul să-l facă bucăţele şi să-l ducă în iad (sau într-un loc ca abisul[11]). Un alt lucru care s-ar putea întâmpla: dacă vrăjitorul, fără să vrea, aduce atingere integrităţii cercului (ştergând cu picioarele o parte din cretă sau din sulf etc.), atunci demonul ar putea să-i facă orice ar vrea.

Poate fi nevoie de mai multe ore, dar în final demonul va îndeplini cererile vrăjitorului.[12] Aceasta poate să conste pur şi simplu în a pune puterea luminii pe vrăjitor, sau în a-i încredinţa un talisman cu puteri pentru a zbura astfel încât atât timp cât îl poartă, poate zbura. Apoi demonul este eliberat ca să se întoarcă la locul lui, cu rugămintea stăruitoare finală de a promite că nu va face vreodată rău vrăjitorului odată ce îndepărtează cercul. Se presupune că demonii îşi respectă cuvântul (??).

Toate acestea se bazează pe un set elaborat de reguli pe care, conform experienţei mele, demonul sau spiritul în mod frecvent pur şi simplu le va ignora şi îl va face bucăţi pe vrăjitor. Cei mai mulţi vrăjitori cred cu adevărat că regulile (precum cercul) îl vor ţine pe demon la distanţă. Uneori demonii îi vor îngădui vrăjitorului să guste din plin iluzia câtva timp, înainte de a-i pune capăt dintr-odată. De aceea cei mai mulţi vrăjitori ADEVĂRAŢI pe care i-am cunoscut au avut parte de morţi nefericite. De morţi FOARTE nefericite.

Un joc mortal

Problema este că în realitate demonii NU vor juca după reguli. Din această cauză, magia poate fi mortală. Cei mai mulţi magicieni cred până la urmă că pot să devină Dumnezeu. Cel puţin, ei cred că pot să dobândească puteri dumnezeieşti sau să devină dumnezeii propriului lor univers.

Oroarea este „povestea ascunsă” a drăguţului şi micuţului Harry. Adevărata vrăjitorie sau adevăratele farmece nu i-ar permite să se distreze deloc fără să treacă prin ritualurile de mai sus. Aceasta este ceea ce ar trebui să înveţe Harry la academia lui pentru vrăjitori, Hogwart’s. Oameni ca d. Colson vor să ne spună că niciuna dintre acestea nu se aplică, fiindcă Harry s-a NĂSCUT vrăjitor. Părinţii lui erau magicieni. Prin urmare, el îşi are talentele în mod natural. Este un vrăjitor adevărat prin naştere.

Există un oarecare adevăr în aceasta. În viaţa reală, dacă părinţii lui Harry ar fi într-adevăr magicieni sau vrăjitori, ar fi complet demonizaţi. Ar avea mai mulţi demoni decât are un hotel ieftin gândaci. Din cauza lui Exod 20:5-6[13], acei demoni ar intra în bebeluşul Harry la naştere. El ar creşte într-adevăr cu o înclinaţie (supra) naturală pentru vrăjitorie. Astfel, în loc să evoce toţi acei demoni diferiţi cu puterile lor diferite, i-ar avea în el de la naştere. Este „convenabil”, dar nu este ceva ce aş vrea să-şi dorească copilul MEU.

De fapt, am slujit mai multor oameni care s-au născut într-un asemenea mediu şi care au fost chinuiţi îngrozitor de demoni, doar pentru că nu au VRUT în mod specific să se implice în vrăjitorie şi în toate lucrurile rele la care te poţi aştepta făcând aşa ceva. Numai puterea lui Isus i-ar putea elibera pe asemenea oameni.

De fapt, nu există „magie mecanică” în sensul în care foloseşte termenul d. Colson. Ea nu poate fi doar o figură literară care face să avanseze acţiunea, fiindcă magia k implică prin definiţie o componentă spirituală. Spre deosebire de armele cu raze sau de maşinile timpului, magia k aduce cu ea o perspectivă teologică despre lume. Ai putea fi creştin sau budist şi să conduci o navă spaţială. Nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre magia k.

Eşti ceea ce mănânci!

Magia k este esenţialmente agnostică. În perspectiva despre lume a unui vrăjitor nu este loc pentru un Dumnezeu suveran. Perspectiva magică despre lume[14] vede universul ca pe o maşină care acordă favoruri magicienilor, ca răspuns la faptul că au făcut ritualul potrivit.

Ea este în opoziţie cu perspectiva biblică despre lume, în care există un Dumnezeu atotputernic, suveran pe care nu Îl putem manipula cu farmece. Acest Dumnezeu este o Persoană, nu o maşină sau o forţă impersonală. În perspectiva biblică despre lume, ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă El simte că cererea noastră este după voia Lui, o îndeplineşte.

Aceasta este o preocupare majoră pentru mine, văzându-i pe copiii Harry Potter. Fie că vor creşte sau nu ca să devină vrăjitori, ei se afundă în părerea magică despre lume care nu se potriveşte cu Biblia. Nu poţi fi propriul tău dumnezeu şi să te închini şi singurului Dumnezeu adevărat. De aceea aceste cărţi sunt mai periculoase decât par: eşti ceea ce mănânci, intelectual şi spiritual.

Dacă te hrăneşti cu cărţi ca Harry Potter, care promovează o perspectivă magică despre univers, vei ajunge să crezi în acele lucruri – treptat. Schimbarea în convingeri va fi foarte subtilă. Se va strecura în mintea ta ca fumul şi înainte să ştii, va deveni o parte a tiparului minţii tale.

Mai mult decât atât, multe mijloace de comunicare în masă spun că copiii nu doar că citesc cărţile Potter, ci le recitesc iar şi iar! O fac pentru că sunt amuzante şi de asemenea pentru că lumea vrăjitorilor şi a magiei li se pare ademenitoare şi fermecătoare (amândouă cuvintele provenind din magie) şi pentru că se IDENTIFICĂ pe ei înşişi cu vrăjitorii. În mod ciudat, la fel cum creştinii care citesc şi recitesc Biblia, desigur cu excepţia faptului că ei se hrănesc cu adevăratele Cuvinte ale lui Dumnezeu.

Cărţile Potter, împreună cu cele mai multe materiale ale genului horror şi fantasy, prezintă un univers păcătos, în care cel mai puternic vrăjitor învinge. Ele sunt cărţi în care eroul este un vrăjitor care nu arată nicio credinţă în Dumnezeu şi care nu foloseşte puterea rugăciunii ca să combată răul. Aceasta NU este viziunea despre univers pe care părinţii creştini ar dori să o insufle copilului lor – nici nu este magia „albă” un răspuns potrivit la rău. Andrew Murray, directorul creştin al unei şcoli din Raleigh, NC, a făcut observaţia în USA TODAY că aceste cărţi Potter nu conţin nicio urmă a unei „Autorităţi morale mai înalte”]15]. Aceasta creează un univers foarte confuz din punct de vedere moral pentru cititorii tineri.

Unii ar putea obiecta că Hardy Boys, Superman sau alţi eroi pentru tineret din trecut nu se rugau nici ei niciodată. Dar diferenţa este că ei nu foloseau instrumentele diavolului (magia ceremonială, necromanţia etc.) ca să lupte împotriva răului. Cei mai mulţi dintre acei eroi luptau cu răul cu puterea lor fizică sau cu inteligenţa lor (oricât de supraumani ar fi fost ei). Lupta lor nu era în primul rând spirituală. Luptele lui Harry sunt spirituale în natura lor, fie că autoarea sau cititorul recunosc sau nu. Folosind vrăjitoria, el luptă cu focul turnând gaz pe el!

Diferenţe cruciale

Unii au spus: „Care este diferenţa dintre aceste cărţi şi operele fantasy ale lui C.S. Lewis (cărţile Narnia) sau J.R.R. Tolkien?” Ei bine, există mai precis trei diferenţe. Mai întâi de toate, Lewis era creştin, deşi nu era chiar genul de creştin pe care unii evanghelici sau fundamentalişti l-ar aproba. Fuma pipă şi bea sherry înainte de cină. Dar a şi scris unele dintre cele mai frumoase lucrări creştine din secolul 20 care nu aparţin fanteziei.

Tolkien era un catolic devotat. Orice ai crede despre catolicism, amândoi autorii provin dintr-un mediu iudeo-creştin puternic şi există o componentă morală în operele lor, chiar dacă sunt fantasy.[16] Fantezia în ea însăşi nu este rea. Este rea numai dacă promovează o perspectivă rea sau de genul „cel puternic decide” – sau dacă promovează ocultul.

A doua diferenţă este că cultura şi lumea noastră s-au schimbat enorm din zilele lui Tolkien şi Lewis. În prezent, tinerii noştri sunt cufundaţi într-o cultură care promovează răul, ocultismul, pofta şi puterea de dragul ei. Perspectiva magică despre lume este peste tot în jurul lor. Ea este promovată în Pokemon, în televiziune, filme, jocuri video şi muzică. Mai îngrijorător, ea este adesea promovată în orele de şcoală.

Gândeşte-te la aceasta, avem acum câteva emisiuni de televiziune importante în care eroii sunt vrăjitori. În prezent (anul 2000) există emisiuni de televiziune ca SÂNGE ADEVĂRAT şi JURNALELE VAMPIRILOR, în care eroii sunt vampiri! Filme şi cărţi ca serialul TWILIGHT atrag adolescenţii cu milioanele – din nou promovându-i pe vampiri ca pe „tipii cei buni”!

Tinerii noştri înoată în miasma murdăriei spirituale încât nici nu-şi mai pot da seama de aceasta. Adesea, Dumnezeu a fost înlăturat din vieţile lor şi a fost înlocuit cu predilecţia pentru putere, violenţă şi îngăduinţă faţă de sine – pe scurt, cu satanism (fie că i se spune pe nume, fie că nu).

În anii 1950 şi 1960 asemenea idei erau destul de rare, încât copiii îşi puteau permite să fie expuşi la poveşti fantasy care promovau magia. Era un lucru neobişnuit. Astăzi, ei deja se află pe o încărcătură toxică spirituală doar prin faptul că trăiesc în societatea noastră. Este un miracol ca un tânăr să-şi păstreze credinţa. Cei care o fac trebuie să fie din plin lăudaţi.

Poftă spirituală?

Aceasta este diferenţa. Principiile morale prezentate în cărţile Potter sunt împotriva lui Dumnezeu şi anticreştine. Mai important, stilul de viaţă al magiei k este prezentat ca amuzant. Puţini copii ar găsi magia k atât de atrăgătoare dacă ar şti că ar trebui să se lupte să învingă un demon ca să o dobândească; şi chiar şi atunci ar avea mari şanse să fie ucişi înainte de sfârşitul ritualului.

Nu numai aceasta, dar cărţile îi atrag în mod clar pe copii înspre vrăjitorie. „Cine nu ar alege o viaţă de vrăjitor?” a întrebat revista TIME.[17] Chiar şi wiccanii autentici, adevăraţi sunt „fermecaţi” de seria Potter, conform Associated Press.[18] Orice vrăjitorii găsesc bun şi fermecător, ar trebui să fie privit cu suspiciune de creştinii serioşi.

Aceasta ne duce la a treia diferenţă. Cărţile Potter sunt pline de un rău mult mai explicit, îngrozitor. Există o diferenţă uriaşă între ce se întâmpla în cărţile lui Lewis şi Tolkien şi despre ce citesc copiii în Harry Potter.

Pentru a proba aceasta, imaginează-ţi un copil de zece ani citind despre:

1) Sacrificarea unei pisici;[19]

2) Cei care nu sunt magicieni, ca tine şi ca mine (muggles) sunt zugrăviţi ca proşti, plictisitori, cruzi sau inutili;[20]

3) Că puterea este alegerea morală finală, fără a ţine seama de rău;[21]

4) Jertfe de sânge;[ 22]

5) Tăierea mîinii unei persoane în viaţă pentru un ritual;[23]

6) Fierberea a ceea ce pare să fie un copil (la început) de viu într-un cazan;[24]

7) Posibilă posesiune demonică;[25]

8) Vârcolaci[26] şi vampiri;[27]

9) Aducerea unui vrăjitor rău înapoi din moarte, prin vărsare de sânge;[28]

10) Proiecţia sau călătoria astrală;[29]

11) Facerea de farmece şi levitaţia;[30]

12) Abilitatea de a te transforma într-un animal;[31]

13) Privitul în cristale sau ghicirea;[32]

14) Un erou (Harry) care spune minciuni,[33] fură,[34] încalcă regulile[35] şi trişează copiind tema altui elev[36] (înşelarea este OK în etica vrăjitorului[37]);

15) Aprobarea astrologiei;[38]

16) Să fie învăţaţi că oamenii pot să existe fără suflete;[39]

17) Comunicarea cu morţii, sufletele moarte locuind printre noi;[40]

18) Harry ia droguri care modifică starea de spirit (care sunt ierburi REALE folosite de vrăjitori şi şamani);[41]

19) Folosirea „Mâinii Gloriei”,[42] un artefact ocult înspăimântător care este mâna tăiată a unui criminal spânzurat. Degetele sunt aprinse şi arse ca lumânări. Mâna este pusă într-o casă ca să-i facă pe toţi din casă să cadă pradă unui farmec;

20) Folosirea farmecelor magice;[43]

21) Credinţa că moartea este doar „următoarea mare aventură”[44] (ceea ce ar putea fi adevărat dacă ai fi creştin, dar nimeni din aceste cărţi nu este un creştin mărturisitor ca să-l putem descoperi). Pentru necreştinii evidenţi ca Harry, moartea este un bilet într-un singur sens către iad!

[Pentru a contracara un posibil argument aici, unii tineri au protestat că la Hogwart’s „sărbătoresc Crăciunul şi au o pauză creştină – nu este aceasta creştineşte??” Ei bine, o mulţime de creştini cred că este, dar de fapt nu găsim aşa ceva nicăieri în Biblie. Crăciunul este de fapt o sărbătoare păgână a vrăjitoriei numită Yule (ca în „Yuletide” [sezonul lui Yule], o expresie pe care o folosim şi în ziua de astăzi) care celebra solstiţiul de iarnă – de obicei în jurul lui 23 decembrie. Chiar acceptând că în cea mai mare parte a culturii vestice Crăciunul se crede că este o sărbătoare creştină, fapt este că în cărţi sărbătoarea este prezentată secular – copaci, ornamente, oferirea de cadouri etc. Principalul motiv al sărbătorii (Yah’shua sau Isus) nici măcar nu este menţionat!]

Toate aceste 21 de concepte sunt idei periculoase, false, în special pentru o persoană mai tânără. Şi această enumerare este luată doar din primele patru cărţi. În ultimele trei romane există idei şi mai rele. De-abia dacă se încearcă să se ţină aceste cărţi departe de copiii mai mici de zece ani!

Adiţional, există o puternică tonalitate anti-familie în cărţile Potter. Precum am menţionat mai devreme, părinţii biologici ai lui Harry au fost omorâţi. În afară de ei, singura familie biologică pe care o are Harry este oribilă. Unchiul, mătuşa şi vărul lui Harry, cu care locuieşte el, sunt ticăloşi, egoişti şi neiubitori. Sunt „muggles” (ne-vrăjitori) care îi fac lui Harry viaţa mizerabilă din cauza convingerilor lor şi chiar îl silesc să doarmă într-o debara!

(În romanele ulterioare ni se prezintă o altă rudă de acelaşi gen – un naş numit Sirius Black, care este vrăjitor şi „Animagus”, un fel de ocultist care îşi schimbă forma.)

Prietenii vrăjitori ai lui Harry sunt făcuţi să apară foarte atrăgători pe lângă membrii lui de familie neciopliţi, care ar putea fi văzuţi ca nişte caricaturi ale creştinilor „fundamentalişti”. Adulţii umani obişnuiţi ai familiei lui sunt văzuţi ca neciopliţi, stupizi şi fără putere, în timp ce vrăjitorii şi cei care fac farmece sunt înţelepţi, buni şi puternici. Ce gen de mesaj transmite aceasta unui copil despre rudele sale, care s-ar putea să nu trăiască atât de fascinant cum se zugrăveşte în cărţi?

Unii creştini care apără cărţile susţin că nimeni nu ar putea învăţa destul ca să practice magia k sau vrăjitoria doar citindu-le. Numai cineva ignorant cu privire la vrăjitorie poate face o asemenea afirmaţie. Fiind eu însuşi un fost magician, pot să spun că un copil inteligent ar putea să înveţe mare parte din magia materială autentică.

Există literalmente zeci de practici oculte reale menţionate şi demonstrate în aceste cărţi şi filme! Toate acestea, de la astrologie la prezicerea viitorului cu globul de cristal, sunt zugrăvite ca lucruri excelente de învăţat. Până şi vârcolacii sunt zugrăviţi ca „tipii cei buni”!

C. S. Lewis

C. S. Lewis

Mai important decât aceasta – aceste cărţi aprind ceea ce C. S. Lewis numea o „poftă spirituală” pentru cunoaşterea şi puterea ocultă. Lewis a avut de-a face cu ocultul înainte de a deveni creştin şi a mărturisit cât de dificil era să stea departe de el. Spunea că tot îl atrăgea înapoi, chiar dacă acum ştia mai bine cum stau lucrurile – la fel cum imaginile pornografice îi bântuie pe bărbaţii care s-au dedat cândva la o asemenea perversiune, chiar şi după ani de zile.

Aceste idei oculte stimulează dorinţa de a deveni „mici dumnezei” şi umplu capul copilului cu violenţă, jertfă de sânge şi o concepţie despre lume care este categoric anticreştină. Este ceva de dorit, în special când cărţile sunt atât de bine scrise încât copiii le citesc iar şi iar şi practic le memorează? S-a raportat despre o tânără doamnă care a apărut la ştiri că citise a patra carte (un tom masiv) de 17 ori!!

Va apărea în curând un film Harry Potter (de când am scris aceasta au fost şase filme – fiecare un succes de casă enorm), şi va fi probabil însoţit de toată lansarea pe piaţă obişnuită pentru Hollywood (Happy Meal-urile cu jucării Harry Potter etc.). Există deja calendare, figurine din plastic etc. Dacă aceste cărţi sunt un semn, va fi un fenomen cultural care va face STAR WARS să pară insignifiant prin comparaţie! Este nevoie ca părinţii să fie conştienţi cât de periculoase sunt materialele din aceste cărţi şi să se menţină pe poziţie cu curaj, din dragoste pentru copiii lor!

Note finale

[1] Chuck Colson, difuzare radio Breakpoint, 11/2/1999.

[2] Licantropia este un elemen vechi şi onorat printre discipolii magiei şi vrăjitoriei. Vârcolacul este cel mai bine-cunoscut exemplu al licantropiei, dar sunt şi altele. Cele mai multe culturi din lumea a treia care practică şamanismul au practicanţi care se străduiesc (şi uneori reuşesc) să se transforme în animale – în urşi, lupi, corbi etc.

[3] OXFORD DICTIONARY AND TREASAURUS, US ed., 1996, p. 900.

[4] ibid., p. 1767.

[5] „Grimoire” sau manualele magice, adesea vechi de sute de ani. Ele variază de la cele relativ civilizate precum SACRED MAGIC OF ABRA MELIN THE MAGE, la cele rele precum THE BLACK PULLET.

[6] Un joc fictiv care seamănă cu polo şi se joacă pe mături zburătoare.

[7] Cei mai mulţi magicieni din Vest au patru elemente: Aer, Foc, Apă şi Pământ.

[8] Acesta NU este la fel ca cercul wiccan. Scopul cercului wiccan este să ţină puterea ÎNĂUNTRU. Scopul cercului magic este să ţină lucrurile ÎN AFARĂ.

[9] Evrei 1:14 arată că îngerilor li se poate cere să slujească numai de către cei care sunt „moştenitori ai mântuirii”.

[10] Se crede că elementele sunt spirite ale naturii legate de cele patru elemente. Un element al aerului ar fi un silful.

[11] Abisul este un concept în magia ceremonială. Este un loc între două sfere, pe Copacul Vieţii, de care trebuie să treci ca să devii o „fiinţă dumnezeiască”. Dacă dai greş, cazi în abis, care este descris ca un loc de anihilare sau un loc al groazei absurde şi întunecimii. În oricare dintre aceste cazuri, se crede că sufletului magicianului este complet distrus pentru totdeauna.

[12] De fapt, există destule asemănări între o ceremonie magică tipică ca aceasta şi lungimea şi intensitatea ritualului romano-catolic al exorcizării.

[13] Pasajul biblic unde ni se spune că păcatele părinţilor cad asupra copiilor. Aceasta este adevărat în special pentru idolatrie.

[14] Vezi Straight Talk on Witnessing to the Occultist, Witch and New Ager etc. disponibilă la misiunea noastră.

]15] Latest “Harry Potter” Book Meets with Cautionary Response from Christians de Art Toalston, Baptist Press, 7/13/2000.

[16] Sunt creştini care ar obiecta cu privire la ortodoxia lui Lewis sau Tolkien. Niciunul dintre ei nu era întocmai un creştin fundamentalist. Lewis era anglican, cu toate că multe dintre scrierile lui teologice arată un punct de vedere puternic evanghelic. Broşura de faţă nu are ca scop să intre într-o dezbatere cu privire la teologia lui C. S. Lewis. Ajunge să spunem că pe cât de lipsite de pericol erau operele lui, cu mult, mult mai rele sunt poveştile Harry Potter.

[17] TIME, 9/20/1999.

[18] Potter Charms Modern-Day Witches de Deepti Hajela, AP 1/30/2000.

[19] Harry Potter and the Chamber of Secrets, p. 139.

[20] Harry Potter and the Goblet of Fire, p. 33.

[21] Harry Potter and the Sorcerer’s Stone, p. 291.

[22] Harry Potter and the Sorcerer’s Stone, p. 656.

[23] ibid., p. 641.

[24] ibid., p. 666.

[25] Goblet of Fire, p. 653-54.

[26] Harry Potter and the Prisoner of Azkaban, p. 345, 381.

[27] ibid., p. 147.

[28] Harry Potter and the Goblet of Fire, p. 463.

[29] ibid., p. 667-669.

[30] ibid., p. 344-345.

[31] ibid., p. 534.

[32] Prisoner of Azkaban, p. 297.

[33] Sorcerer’s Stone, p. 292.

[34] Harry Potter and the Chamber of Secrets, p. 165.

[35] Prisoner of Azkaban, p. 31.

[36] ibid., p. 146.

[37] Goblet of Fire, p. 343.

[38] Sorcerer’s Stone, p. 257.

[39] Prisoner of Azkaban, p. 247.

[40] ibid., p. 427-428.

[41] Sorcerer’s Stone, p. 137, 286-287.

[42] Prisoner of Azkaban, p. 52.

[43] ibid., p. 118, 188.

[44] Sorcerer’s Stone, p. 302.

[William J. Schnoebelen, Straight Talk #22 On Harry Potter. Copyright © 2000 William J. Schnoebelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru articolul în engleză, clic pe www.withoneaccord.org.]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *