Dansând cu diavolul (3)

de Jeff Harshbarger

Jeff Harshbarger

Jeff Harshbarger

În dimineaţa următoare, mi-am deschis încet ochii. Nefiind pregătit să ies din pat, mi-a revenit în minte experienţa incredibilă din noaptea trecută. Fusese totul un vis? Poate o plăsmuire a imaginaţiei mele?

M-am ridicat încet. Amintirea acelei voci îmi răsuna în cap. Apoi mi-am amintit prezenţa umitoare şi coleşitoare din curte din spate şi am înţeles că o linişte profundă îmi cuprinsese inima. Apoi am realizat că dormisem toată noaptea. Uimitor. Zgomotul uşii din faţă închizându-se mi-a atras atenţia. Steve venise acasă. Mergea târşâind picioarele prin casă şi bucătărie.

M-am ridicat din pat, îmbrăcat în aceleaşi haine pe care le purtasem în noaptea dinainte. Cât de uimitor de detaşat mă simţeam! Cu siguranţă mă schimbasem. Cu trecerea orelor, în timp ce tot mai mulţi din adunare veneau acasă, am simţit tot mai mult aceasta. Nu le mai aparţineam.

Aşa că am început să mă retrag. Să ieşi dintr-o adunare satanică nu este un lucru uşor de făcut, dar ştiam că trebuia să o fac. În loc să merg la petreceri, am ales să studiez. În loc să fac ritualuri, m-am dus să mă plimb. Aceasta a continuat cam o săptămână.

Într-o după-miază m-am refugiat în pivniţă ca să spăl rufe. M-am gândit că la fel ca în zilele dinainte, Steve va pleca pur şi simplu împreună cu ceilalţi membri ai adunării.

Scârţâitul treptelor vechi din pivniţă mi-a spus că m-am înşelat. Steve mi s-a alăturat, dar nu ca să mă ajute ca să-mi împătur blugii.

„Ce se întâmplă cu tine?” Focul din ochi l-a trădat. Ştia.

„Ce vrei să spui?” Trebuia să fiu atent. Omul avea un acces de furie.

„Pur şi simplu nu mai eşti acelaşi.” S-a aplecat înspre mine şi a încrucişat braţele. „Nu ai făcut un lucru cu noi toată săptămâna. Nici ritualuri, nici petreceri. De ce?”

M-am ridicat şi eu şi l-am privit drept în ochi. „Nu am vrut.”

„Te-ai retras.” Steve a făcut un pas către mine. Am presimţit întrebarea înainte să mi-o pună. „Ce dumnezeu slujeşti?”

Asta era. Întâlnirea pe care am avut-o era prea reală ca să mint. Am stat drept şi mi-am păstrat privirea fermă.

„Nu pe al tău”, am spus.

Steve mi-a dat un pumn în maxilar atât de tare încât am zburat de-a lungul spălătoriei şi am aterizat pe spate. Am aşteptat următoarele lovituri, dar el doar s-a uitat urât la mine, cu ochii în flăcări, iar apoi a urcat scările ca o furtună.

Aceasta era tot ce putea? Mi-am frecat maxilarul care palpita de durere şi m-am ridicat. Mă durea tot trupul, dar ceea ce am înţeles mi-a dat tărie. Mentorul meu tocmai îşi pierduse puterea asupra mea.

La puţine zile după aceea, Steve şi membrii adunării mele pur şi simplu s-au mutat! De ce, nu ştiu exact, dar au plecat din acea casă din Muncie şi m-au lăsat să trăiesc pe cont propriu.

Ce uşurare! Acum mă puteam dedica familiarizării cu acel Dumnezeu care mă schimbase atât de mult.

Cu ce ar trebui să încep? Cu biserica, poate? Creştinii pe care îi ştiam mergeau toţi la biserică, aşa că OK, de acolo aveam să încep. Dar cu siguranţă nu mă gândeam la mine însumi ca la un creştin. Nu eram prea sigur cum să-mi spun. Ştiam că nu-i mai slujeam lui Satan şi nu aveam nicio îndoială despre întâlnirea mea cu Isus în curtea din spate. Dar dacă în acea perioadă din viaţa mea m-ar fi întrebat cineva, probabil aş fi spus că nu ştiu ce sunt.

Prima biserică pe care am vizitat-o se afla nu departe de casa mea. O biserică mare mi se părea înăbuşitoare şi neprimitoare, dar aveam nevoie de ajutor, deci m-am hotărât să merg. Părea un lucru bun să merg în apropiere, în acest fel dacă amintirea plictiselii şi a neplăcerii se dovedea adevărată, puteam să ies repede de acolo şi să fiu imediat acasă.

Am ales o slujbă de miercuri seara ca să-mi fac apariţia. M-am aşezat în spate pe un rând de bănci capitonate, lângă mai mulţi sfinţi în vârstă. De-abia după predică şi după ce a cântat corul m-a salutat cineva. În cele din urmă am fost prezentat pastorului.

Înainte să merg mai departe, aş vrea să evidenţiez că la fel ca mine, mulţi ocultişti în căutare de ajutor caută pe cineva care să le vină în întâmpinare acolo unde se află. Stăteam înaintea acelui bărbat, posedat de demoni, suicidar şi strigând după ajutor. El însă nu părea deloc interesat de viaţa mea personală, ci mai degrabă să aflu despre variatele programe şi despre proiectul noii clădiri. Ma simteam de parcă eram în showroomul unei reprezentanţe auto iar pastorul vroia să încerc direcţia automată a misiunii pentru persoane necăsătorite. Nu aveam nevoie de o îngheţată în timp ce socializam în noua sală de gimnastică, aveam nevoie de cineva care să mă asculte.

Am plecat de îndată ce am putut. M-am gândit că dacă acea biserică nu corespundea aşteptărilor, atunci poate că alta o va face. Muncie avea o mulţime de biserici.

În următoarele câteva săptămâni m-am dus din biserică în biserică. Am învăţat multe; despre orele de şcoală duminicală şi despre programul slujbelor şi despre cum muzica ne poate conduce cu adevărat în Duhul; nu că aş fi ştiut ce înseamnă aceasta.

Cel mai ciudat era că în anii în care fusesem satanist am fost căutat de o mulţime de creştini. Mi-au spus că Isus mă iubeşte şi are un plan pentru viaţa mea şi că ei se roagă pentru mine. Acum că Îl întâlnisem pe Isus, nu puteam să găsesc un creştin care să-şi facă timp să mă asculte.

Totul s-a schimbat când i-am întâlnit pe Jo şi Harry Richardson.

Într-o zi de miercuri seara m-am strecurat într-o biserică mică. Am crezut că mă puteam ascunde în spate ca să ascult predica fără să fiu observat, dar locul era atât de mic încât până şi rândul din spate părea să fie în faţă.

Patru sau cinci oameni mi-au zâmbit şi mi-au făcut cu mâna din locurile lor. Am răspuns dând din cap, împotrivindu-mă unei dorinţe puternice de a fugi. Acel loc părea diferit, atât de diferit de fapt încât demonii din mine au devenit foarte agitaţi. Vroiau să ies din acea biserică, iar eu o ştiam. Am apucat strâns braţele scaunului şi m-am ţinut bine, simţindu-mă foarte neconfortabil.

Când slujba s-a încheiat, încă o dată, precum făcusem de multe ori înainte, am rămas pe loc să văd dacă puteam găsi ajutor.

Un bărbat care purta un sacou elegant de catifea cord şi blugi albaştri s-a apropiat de mine. Avea o faţă rotundă şi ochi blânzi şi avusese în trecut un păr castaniu, care acum îi creştea doar în vârful capului.

„Sunt Harry Richardson.” Mi-a întins mâna. Accentul lui tărăgănat bostonian îl făcea să pară foarte inteligent. „Soţia mea, Jo şi cu mine am vrea să te invităm la cină vinerea aceasta.”

„Jeff Harshbarger. Chiar? Vreţi să vin la cină?”

O doamnă cu părul alb ca neaua, strâns într-un coc cu zulufi a venit lângă el şi mi-a zâmbit. „Sunt Jo. Spune-ne doar unde locuieşti şi venim să te luăm cu maşina.”

Hm, transport cu maşina şi o masă gratuită. Cum aş putea refuza?

Luna octombrie poate fi rece în Indiana. Soarele apune devreme şi orice gând la căldură îţi dispare din cap când îţi bagi mâinile în buzunare ca să le fereşti de muşcătura rece a frigului.

Vineri seara am aşteptat acasă, întrebându-mă dacă acel cuplu pe care îl întâlnisem avea cu adevărat să apară. Din când în când aruncam o privire pe stradă. M-am uitat la ceas; ora şase şi soarele dispăruse deja. Poate că aveau alte lucruri de făcut. Puteam să simt gândurile care îmi veneau în minte. Nu le pasă cu adevărat. Eşti tot singur.

Lumina farurilor a apărut după colţul străzii şi apoi o maşină Reliant K (vă amintiţi maşinile acelea?) argintie, în forma unei cutii şi cu un aer atât de conservator, s-a oprit unde aleea din faţa uşii mele se întâlnea cu strada. Jo şi Harry veniseră totuşi.

M-am aşezat pe locul din spate într-o tăcere oarecum stingheritoare. Puteam să văd luminile de pe stradă, în verde şi roşu, reflectate prin ochelarii lui Harry, şi conturul capului lui Jo, înconjurat de strălucirea delicată a părului alb.

Am virat pe o stradă într-un cartier de genul celor pe care le văzusem numai la televizor; case frumoase, pajişti întinse cu copaci uriaşi. Aceşti oameni locuiau aici? M-am uitat la blugii mei decoloraţi şi la cămaşa de flanel şi apoi pe geam, la cea mai frumoasă casă din cvartal.

Casa mare din piatră cenuşie, cu două nivele, avea acoperiş verde şi uşa din faţă verde. Luminile străluceau îmbietor prin ferestrele închise şi puteam să zăresc perdele de dantelă la etaj. Comparativ cu mediul în care am crescut, era ca şi cum tocmai fusesem invitat la cină la familia Kennedy.

O pace incredibilă m-a întâmpinat în casă. La început am crezut că venea din decorul frumos şi îmbietor; covor alb, tapet franţuzesc şi şemineu din piatră albă. Sau poate că aroma cinei care aştepta în bucătărie făcea locul astfel. Dar cu cât stăteam mai mult, cu atât eram mai sigur că acea pace nu venea din ceea ce mă înconjura, ci de la Duhul care locuia în casă.

Cina nu ar fi putut să fie mai delicioasă. Nu mâncasem niciodată mâncare de şuncă, dar am fost cucerit de la prima înbucătură. Jo a continuat să mă îndoape până am crezut că explodez. Avea o personalitate atât de caldă şi atrăgătoare, încât am uitat repede că luam cina în casa unei profesoare de la Ball State şi a soţului ei care era bibliotecar şef, de parcă eram în casa unor prieteni apropiaţi. O parte din mine vroia să pot sta cu ei şi să fiu fiul lor.

Din nefericire, demonilor din mine nu le plăcea familia Richardson. Iar întrebările pline de blândeţe ale lui Jo şi Richard despre viaţa mea personală i-au supărat foarte tare.

Am început să am îndoieli. Ce să dezvălui? Să mint despre trecutul meu satanic? Ar fi fost uşor. În acel punct, minciuna ar fi fost un lucru normal.

Apoi mi-a venit un alt gând în minte. Dacă aş avea încredere în ei? M-ar face aceasta vulnerabil şi slab? Am decis să aştept până după cină ca să iau o hotărâre.

Ne-am dus în living. Eu m-am aşezat pe o canapea lungă, verde, Jo şi Harry pe nişte scaune tapiţate. Ştiam că puteam să am încredere în ei. Deci le-am spus despre cariera mea la colegiu şi despre interesul meu faţă de psihologie.

„Dar Dumnezeu? Îl cunoşti?” Jo părea atât de feminină, dar s-a aplecat în faţă şi am simţit că era puternică. Harry şi-a ridicat sprâncenele. Aparent şi el aştepta un răspuns.

Am făcut semn cu degetul. Avea să fie mai greu decât am crezut. „Hm, de aceea am venit la biserica voastră. În ultimii patru ani am fost satanist practicant.” M-am înfiorat. „M-am gândit că poate cineva m-ar putea ajuta.”

Gândul care s-a oglindit în privirea lui Jo i-a luminat faţa fugar. A zâmbit, s-a ridicat şi a venit unde şedeam eu. M-a luat de mână şi nu am avut ce să fac decât să mă ridic. În acelaşi timp, i-a întins mâna lui Harry şi a spus: „Harry, trebuie să ne rugăm.”

În timp ce noi trei stăteam în picioare împreună în living, Jo Richardson a chemat Numele lui Isus. S-a rugat cu ochii închişi, iar demonii din mine, acum atât de înfuriaţi, au început să preia controlul asupra trupului meu.

Puteam să îi simt ridicându-se în mine, întorcându-mi capul în mod fizic şi uitându-se urât la ea. În aceeaşi clipă ochii lui Jo s-au deschis. Şi-a ridicat capul şi când s-a uitat la mine am văzut puterea lui Dumnezeu şi am simţit groaza absolută a fiinţelor care locuiau în mine.

„Ieşi din el în Numele lui Isus.” Vocea ei sigură şi încrezătoare spunea că aştepta ca demonii să asculte. Şi au făcut-o.

Pur şi simplu, fără vomitat, fără zvîrcoliri pe podea ca în scenele de la Hollywood, demonii au plecat. Şi asta a fost. Eram liber. Ce amuzant că petrecusem patru ani încercând să mă umplu cu cât mai mulţi dintre cei mai puternici demoni, iar rugăciunea simplă a unei doamne cu părul alb fusese de ajuns ca să-i scoată împotriva voii lor.

Simţeam ca şi cum în sufletul meu s-au deschis nişte obloane şi lumina a început să intre.

„Am nevoie de o oglindă!” Am început să alerg pentru că mă simţeam atât de liber.

„În hol, prima uşă pe stânga”, a arătat Jo.

Am luat-o în direcţia pe care mi-a arătat-o, am găsit baia şi am aprins lumina. Mi-am privit faţa; părea diferită. Apoi m-am privit în ochi şi pentru prima dată în patru ani m-am văzut pe mine, în loc să-i văd pe ei.

„Au plecat!” am strigat, neştiind dacă să râd sau să plâng. Am alergat înapoi în living, nederanjându-mă să închid lumina de la baie.

„Stiu!” Jo a zâmbit şi m-a îmbrăţişat ca şi cum îi aparţineam. Harry şi-a dat capul pe spate şi a râs.

În următoarele ore am râs şi am dansat şi I-am mulţumit lui Isus. Am zâmbit atât de tare încât a început să mă doară faţa, şi Jo credea că era chiar amuzant.

Mi-a strâns mâna. „Acum trebuie să te naşti din nou.” Jo m-a tras unde stătea Harry.

„Adică?” Auzisem expresia şi acum în sfârşit primeam o explicaţie.

Jo şi Harry mi-au explicat Evanghelia; că aveam nevoie să mă căiesc de păcatul meu şi să renunţ la el, şi ce însemna aceasta. Acum ştiam că trebuia să pun capăt lucrurilor pe care le făcusem întotdeauna; ca minciunile. Mi-au spus că trebuia să-I dau lui Isus viaţa mea. Că trebuia să mă supun Lui şi să-L fac Domnul şi Mântuitorul meu.

Şi în acea noapte rece de octombrie, în livingul lui Jo şi Harry, cu burta plină de mâncare cu şuncă, am fost eliberat şi am devenit un copil al lui Dumnezeu.

[Dancing with the Devil, Part 3. Extras din cartea Dancing with de Devil de Jeff Harshbarger, publicată în toamna anului 2012 de Charisma House Publishers. Copyright © Jeff Harshbarger. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru mai multe detalii, clic pe https://maxthedog-jeff.blogspot.ro/.]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *